Locuiesc linga mare (de fapt, linga Lacul Ontario, care se poate masura cu marile, ca dezlantuire de forte, suprafata si romantism). Si – in mod enervant pentru unii, explicabil pentru altii – mi-e dor de munte. De sapte ani, traversez faleza, la intervale masurate, fiindca am invatat din filme, carti si alte forme de fictiune agresiva, ca marea are prezenta de spirit si, cel putin cind o prinzi in toane bune, iti aduce dragostea. Ca valul iti trinteste la picioare scoici si sperante, deopotriva.
In adolescenta, credeam ca nu exista oameni cu karma mai buna decit constantenii. Ca au facut ei ceva magnific intr-o viata anterioara (tot in adolescenta, eram si sustinatoarea fanatica a metempsihozei), astfel incit a nu stiu cita viata i-a rasplatit cu un oras care tine loc de orice: de fericire, in primul rind.
Pe urma, am cunoscut revoltator de multi constanteni nefericiti. Si i-am blamat – cu oarece duiosie, admit – pentru ingratitudinea lor. Si mai tirziu, i-am inteles. Am inceput sa pricep ca marea promite mult, are mutra asta persuasiva, ademenitoare, te convinge ca primul sarut, prima logodna si prima betie de dupa primul divort sunt proprietatea ei intelectuala.
De la o vreme, refuz sa mai accept ca marea are copyright pentru cele mai frumoase iubiri. Tu iti aduci iubirile, nu marea. Soarele rasare si apune pe linia inimii tale, nu pe buzele marii. Mi-e dor de munte. Marea mea din Canada ma duce cu vorba, m-a asezat mai intii pe tarm si m-a rugat, plingacioasa, sa astept iubirea, fiindca, uite, acum trebuie sa vina corabiile, vapoarele, valurile, si cine stie… Intr-adevar, n-a stiut nimeni. Si nici n-au venit, furtunile au avut strategii mai bune.
Mi-e dor de o iarna si-o iubire la munte. Inca am curajul si agilitatea sa ma tavalesc prin zapada pina ametesc de atita dragoste.
Oooo, Simona, si mie mi-e ingrozitor de dor de munte. Cand vad muntele (ultima data pe valea Prahovei, in aprilie, din tren), ma podideste o fericire careia abia ii dac fatza, poate pentru multi de neinteles. Dar daca prin emigrare si mutarea pe malul unui lac cat o mare, m-am despartit de intelegerea unora, macar stiu, sunt sigura, ca m-am apropiat de intelegerea altora. Iti doresc un final frumos de saptamana pe malul lacului tau cel mare, si cred ca vor veni si muntii nostri intr-o zi. Sau daca nu si nu, mergem noi la ei.
simona, pentru ca tot am vazut commentul tau de pe pagina cealalta, cum vad si harnicia ta de a posta un nou text (te banui intr-o pauza) raspund intai la glazura vernil: tu incepusesi cu ea si draga mi-a fost in postarea ta cu nunta flausata, adi mi-a reamintit-o sambata trecuta, sau luni, nici nu mai stiu cand am dat noi doi nas si nas si ras in ras, ultima oara.
dar daca asta trebuie sa fac, ca sa te aducem, inventam si glazura vernil si crema bleu si de-atata electric prin patiserie, facem si poza finala cu palmieri si rate pe lac… si imi amintesc ca la o aniversare cu globuri si cu ciucuri, cand ma intrebam eu tot mai vexata ce caut pe-acolo, puiul pentru care se adunase atata popor, intr-un subit acces de plictiseala fata de efuziunile femeilor motate si tapate care se exprimau strict onomatopeic, a insfacat poza cu spiderman sau ce-o fi fost uratenia aceea, de pe tortura glazurata si i-a facut vant fix pe peretele impecabil al locuintei, tot cu globuri si cu ciucuri, in care isi legana primii ani ai vietii. daca promiti o manevra similara de resuscitare a zambetului, deja ma duc sa invat cum se face gelatina aia tablou. (ca la ce culori are, numai comestibila nu este)
despre postarea de astazi iti spun ca pentru mine mare= vitiligo. aveam vreo 12 ani cand am invatat lectia aceasta. sau altfel spus, cam asta mi-a adus mie marea, atunci, in copilarie. (doctore nu sari, te rog, stiu ca nu marea mi-a facut cadou petele de dalmatian, ca doar acolo s-au trezit, dar lasa-ma sa fiu un strop lirica)
si iti reamintesc simona, ca brasovul e inconjurat de munti, ca zapada, atunci cand este, e la fel de generoasa cu noi ca si gerul… 😀
Marea…
Anul asta am plans ca n-am ajuns la mare !
Bine , asta nu inseamna ca ajung in fiecare an acolo ! Dimpotriva !
E visul meu de vacanta permanent neimplinit !
Ar fi fost a 5-a oara in viata mea .
Doar de patru ori ( la intervale tare ciudate, care nu respecta nicio regula matematica , ca sa stiti ca m-am gandit si la asta : acum 30, 21 , 14 si 2 ani ) m-am bucurat ca m-a cuprins cu valurile ei , chiar daca am prins-o uneori in toane proaste , de ne-a imbonavit de pneumonie.
Am un suspect „sigur” : sotul meu ! Aduce ploaia oriunde s-ar porni !A mai avut antecedente :priviri dezprobatoare la prima picatura de ploaie in mijlocul unor week-end-uri spumoase cu prietenii .
Deci teoria mea e verificata ; dar nici nu ma lasa inima sa ma duc de una singura acolo , numai ca sa prind vreme frumoasa .
Am fost si la un munte , care avea si-un lac minunat in mijloc !
Aveam si munte si apa la un loc ! Dar …nu era ca marea !
Na’ , asta-i viata !
Putini au tot ce-si doresc ! Cei cu munte , vor mare , iar cei cu mare vor munte !
Cei cu munte si mare , sunt indiferenti !
Ce sa mai zic de mine, care stau intre dealuri si campii !
Offfff !
Si marea e la vreo 600 km de noi !
Simona , te-am descoperit tarziu , dar ne bucuram in familie de harul tau in ale cuvintelor !
Te salutam cu drag din Moldova !
Azi, marea, la Constanta, e agitata! Eu, aidoma ei.
Eu sunt, da, printre cei care isi doresc muntele. Iubesc aerul curat de munte si oamenii care locuiesc prin acele locuri pentru ca sunt diferiti de constanteni…
Va imbratisez, dragele mele, dragii mei, oriunde ati fi. Un gand frumos, ca voi!
P.S. Cine e din Constanta, pe acest blog? Poate ne intalnim si noi…
Amalia, asa mi-a fost dat si mie, asa am acceptat eu echilibrul: la mare, s-a intimplat sa fiu cu mult mai nefericita decit am fost la munte, probabil si fiindca expectativa romantica pe tarmuri este, aproape intotdeauna, exagerata. Paradoxal, la munte n-am cazut niciodata de la inaltime. La mare, da.
Pisica draga, patania ta de la mare e perfect integrabila intr-o campanie de reabilitare a muntelui. In alta ordine de idei, desfasurarea de forte cromatico-gustoase, in eventualitatea intilnirii noastre, ma intimideaza de-a dreptul. Sa stii ca am sfieli destule, in ciuda vervei din scrierile mele. Ai sa vezi, de fapt… Tare esti draguta… si sper sa-ti priasca si tie ghimbirul, ca de cind le-ai daruit tuturor leacul minune, nu mai prididesc sa mi-l laude 🙂
Julie, mie imi plac dealurile, au ceva tandru. Ceva deschis, daruit, relaxat… Bunicii mei din partea tatalui locuiau in zona de deal si nu-ti imaginezi ce bucurii si memorii am adunat, in anii mei nebuni, de copilarie. Intr-o zona de deal, m-am indragostit prima oara in viata mea. Aveam 12 ani si, evident, visam ca el sa-si lase nevasta si cei doi copii si sa vina cu mine la capatul lumii. Normal, el habar n-avea ca-mi tropotea mie prin cap, azi ma inchin cu doua miini ca am mototolit la timp toate scrisorile pe care am vrut sa i le trimit, ca ajungeam legendara in neam (eu si marea mea iubire eram si un fel de rude indepartate, ma rog). Asa ca iubeste-ti dealurile, sunt inepuizabile, draga Julie…
Draga Angi, de cind stau la Toronto, ma simt de-a ta, de-a voastra, de-a constantenilor pe care ii credeam alesi de Dumnezeu. Acum mi-am cistigat si eu dreptul constitutional de a-mi plinge iubirile pe plaja, nu oriunde. De pernele ude eram satula. Si ele de mine, ce-i drept.
va spun buna dimineata si eu, desi sunt trezita deodata cu ploaia, desi simt de-odata cu ploaia ca am un frig la inima. sau la oase? sau la cuvintele pe care le tot astern si le tot sterg?
sau o fi de la raceala care ma bantuie, prieten credincios si totusi nesuferit. 😉
simona, povestea cu leacul este simpla, l-am invatat si eu de la altcineva si il dau mai departe.
povestea cu sfielile este valabila si la mine. tot ii spun lui adi ca sunt un temperament introvertit, ca am o latura de taceri si de retrageri in mine, ca vorbele mele sunt putine in comparatie cu cuvintele scrise. dar el nu ma crede. pentru ca pun zambet si ras…
angi, draga mea, vei gasi pe blogul lui alice o constanteanca de-a ta: ramona. si e si george de la acelasi tarm de mare neagra, pe care acum, cat soarele nu ma pateaza, mi-ar place s-o vad involburata, furioasa, asemeni furtunilor din sufletul olgutei in asteptarea lui vania.
candva, intr-o zi de toamna, neaparat toamna, imi doresc sa vad balcicul…
sambata buna tuturor.
am aflat, tocmai am aflat ca frigul la inima il am de la o veste abia primita: cineva a murit, iarasi cineva a murit, lasand suferinta, lasand gol, lasand frig… sora prietenei mele s-a dus. isi dorise toata viata sa ajunga in america. a ajuns acolo acum patru ani. de noaptea trecuta nu mai este… isi va gasi odihna in pamantul american…
iertati-mi tacerea. voi reveni cand zambetul ma va ascunde iarasi sub faldurile lui.
Foarte trist…
sunt alaturi de tine, pisica… si, daca pot, te incalzesc cu o imbratisare de departe, insa atat de … aproape!
simona, hai la constanta, sa ne plangem impreuna iubirile!
sau , poate, sa plangem de bucurie pentru tot ce ne asteapta frumos si bun de acum inainte…
Simona,draga mea, marea este si va ramane unica mea iubire..Poate ptr ca sunt o romantica incurabila, ptr ca ii ador splendoare si frumusetea , involburareasi si totodata calmitatea, sau pentru simplul motiv ca la tarmul ei am luat nastere. Iubesc si muntele,recunosc,dar ptr nimic in lume nu as fi dispusa sa renunt la ea, cea care-mi stie si imi poarta dezamagirile,tristetile,bucuriile neconditionat fara a-si cere tributul…sunt constanteanca si multumesc bunului Dumnezeu ca mi-a oferit aceasat sansa minunata..
Sincere pareri de rau pisica…
Va pup, dragii mei, n-am mai apucat sa va rasfoiesc de cateva zile.
Impartasesc partial ideea de iubire nemarginita in ecuatie cu marea, eu fericirile flambante le-am trait intre zapezi montane si dealuri multicolore de toamna, mai degraba.Ah, da, si prin campii manoase: )))
Eu asociez tarmurile, talazurile, linia orizontului albastru-verzui, cu iubirile mele timpurii si ”lungi” cat durata unei vacante.
Stiu ca suna superficial formulat, dar credeti-ma, sunt spontana in ce tocmai spun.
Intalnindu-mi iubirea vietii, in sfarsit, ulterior n-a mai contat coltul de lume in care ne refugiam; suntem, inca, fericiti oriunde..(de data asta acest ”inca” suna usor cinic, dar ce sa fac daca asta-i genul in care ma incadrez eu in marturisiri?!)
Iar slabiciunile precum hoinareala desculta pe km multi de tarm indiferent de ora, impreuna cu umblatu’ prin ploaie cand strazile-s pustii si toti se cauta de umbrele, raman pe mai departe capitole preferate ale vietii mele.
Personal, ma regasesc si ma incadrez in peisajul montan. Marea e, intr-adevar, frumoasa, insa muntele e magic. Idilele de la malul marii sunt faimoase si multe, multe, iar, uneori, prea multe, incat valurile le zdrobesc, in fiecare vara, una cate una, incet, domol. Cele de la munte raman ingropate-n zapada, in flacari, in amintire, purtand amprenta unui romantism pur, clar, curat.
„Mi-e dor de o iarna si-o iubire la munte. Inca am curajul si agilitatea sa ma tavalesc prin zapada pina ametesc de atita dragoste. ”
iubirea ta e la munte, e intreaga si te asteapta…..nu intarzia prea mult!
Asa am simtit candva, nu de mult, a fost ca o revelatie, ca o premonitie, si am increderea, ca va fi una adevarata, inalta, definitiva……
(daca m-am inselat, simona draga, sa vii sa ma duci personal, la balamuc…:)
da,va fi anul marilor iubiri, al iubirilor asteptate pe coaste de munte abrupte, si nu pe maluri de mare semete…
pisica, te port in gand, si-mi pare rau de incercarea prin care treci…
sunt cu tine, si nu te tin de mana, ci de suflet…
citind ce-ai scris, mi-am reamintit cit mi-e de dor de Crangul din Buzau plin de zapada……N-am mai vazut Crangul de 10 ani….iti amintesti decorul idiot pt Oraselul Copiilor cat era de frumos? Si mi-e dor de gogosile pudrate cu zahar vandute pe vremea in sferturi de coli de scris….iti amintesti?
Buna seara…
Niciodata nu am avut visuri de mireasa, de familie, de copii, dar intotdeauna am visat o seara la munte, intr-o cabana , pe iarna, sau pe o ploaie torentiala in care sa stau invelita intru-un pluover alb,pufos si care apartine altui trup…fara chip ce-i drept in visele mele…pacat ca-i numai un vis…
Intotdeauna muntele mi-a inspirat mult mai multe decat marea….intotdeauna mi-a parut mai aproape sufletului meu…si cu toate ca sunt singura si m-am consolat cu ideea ca asa am sa raman ,poate odata, o sa ajung la o cabana, pe ploaie sau pe ninsoare, si tot o sa gasesc ceva alb si pufos de stans in brate..un catel..sau un pisoi..ceva …acolo….
Marea mi s-a parut si mie minunata dintotdeauna, si nu credeam ca exista fericire mai mare decat aceea de a locui pe un tarm…dar tarmul atrage tristete, ai dreptate…Dealurile sunt mai „asezate”, cine stie…Marea e romantioasa, muntele inspira curaj…poate ca avem nevoie de ceva curaj pt o mare dragoste, nu-i asa?
Angi, ma tenteaza fantastic sa vin la Constanta, am ingrijorator de multe amintiri de la mare 🙂 Dar poate nu ca sa ne plingem iubirile (le-am plins destul, eu asa am stabilit), ci mai degraba sa le primim, sa le meritam, sa le asteptam…
Anca P., draga mea, vezi, tu esti argumentul meu cel mai elocvent, atunci cind suspectez ca toti constantenii sunt nebuni de fericiti… 🙂
Una, adevarul e ca, de la o intensitate incolo, dragostea isi inventeaza singura locuri si anotimpuri, deja nu mai are nevoie de sugestii regizorale de la noi, o mina de subiectivi zapaciti de propriile sentimente… Ai dreptate.
Alexandra, m-ai proiectat catre o poveste de dragoste (asa o numeam atunci si, din acest motiv, presupun ca inca isi merita denumirea, cu toate ca nu s-a sfirsit prea gratios) pe care am inceput-o la munte, la Sinaia (iarna) si am incheiat-o tot la munte, la Moeciu (vara). In alta ordine de idei, am si citeva povesti de la tarmul marii pe care, desi nu-mi amintesc defel cum le-am inceput, imi amintesc atroce cum le-am incheiat. Deci… 🙂
Monica draga, cred ca tu stii ceva! 🙂 Ramine sa pricep de unde 🙂 Am sa dau eu de un fir 🙂 Iti multumesc mult-mult-mult, habar n-ai ce bine-mi face tot ce scrii, ca sa nu mai spun ca, acum citeva luni, scriam aici pe blog un text care se numeste „Best before 2010” si am promis ceva si a fost cu noroc si cu aura buna. Nici nu-mi vine sa cred 🙂
Rose-Dubai, cum sa nu-mi amintesc de Oraselul Copiilor din Buzaul nostru?! Acolo mi-am trait visurile de copil, de adolescenta – asa, in explozia aia de lumini colorate infernal, dar atit de aproape de euforia mea permanenta… Eram in stare sa ma invirtesc doua ore in sky-lift-ul ala tembel (azi nu mai sunt in stare, ametesc infernal), si mincam toate creatiile incerte bacteriologic (dar atit de certe ca deliciu), gen gogosi, inghetata, prajituri alarmant de portabile… Treceam asa sportiv si artistic pe linga Salmonella si iubiri, deopotriva, cu un curaj pentru care azi as da ani din viata… (M-ai bulversat placut).
Irina, iti fac o confesiune in premiera: in familia mea, circula mitul ca undeva, dintr-o ratacire de tinerete a tatalui meu (dinainte de a se casatori), eu am o sora. Nu am investigat si n-o cunosc (poarta numele de familie al altui barbat), poate nici nu e adevarat in fond, dar un lucru stiu: ca daca totusi povestea e reala, nu exclud sa fii una dintre suspecte… 🙂 Apoi mi-aduc aminte ca esti probabil mai tinara ca mine si e imposibil 🙂 Dar cind am citit ce-ai scris, am incremenit, parca ai vorbit prin inima mea. Parca impartim frinturi de ADN. Atita doar ca, spre deosebire de tine, eu am avut intotdeauna si „visuri de mireasa, de familie, de copii”. Insa restul tabloului parca e smuls din trupul si sufletul meu…
Je, ai dreptate, marea iti da si iti rapeste cu aceeasi dexteritate, cu acelasi zimbet din care nu stii ce sa intelegi: sa te bucuri de neasteptate concretizari ale visurilor de tip hollywoodian sau sa te sperie pretul pe care il cere marea pentru acest cadou sublim.
Cand iti este vremea sa iubesti si sa fii iubita, marea iubeste cu tine si asemenea si muntele , ambele mangaindu-ti bucuria in nestiute moduri de tine pana atunci… La lumina slaba a unor clipe de tristete iti pare ca marea plange valuri cu tine si muntele urla durere… Intotdeauna am visat o dragoste adevarata, o dragoste care sa nu (ma) minta, o dragoste ce sa fie atat de pura incat simpla ideea de a lupta pt ea sa imi provoace un sentiment… de inutil… pt ca as sti ca orice ar fi imi va apartine mereu si eu ii voi apartine de asemenea… Dar atat marea cat si muntele au fugit din calea mea, zavorandu-se ambele in schimb adanc printre sperantele mele, mangaindu-mi atat bucuriile cat si tristetile… Nici mare si nici muntele nu ne aduc dragostea… ele doar ne ajuta sa ne hranim dragostea de noi insine… incerc in fiecare zi sa ma descopar in oglinda perfecta a marii sau a unui lac plin de pastravi ascuns in muntii sufletului meu… si… indiferent k sunt bucuroasa sau trista acestea ma fac sa traiesc fiecare clipa mai profund si gasesc intr-un mod sau altul raspunsuri la toate intrebarile ce imi distrug clipele de liniste… In incapatanata-mi prostie le vad sinonime si le trec la aceeasi rubrica… locul unde as vrea sa fiu in acest moment…
Iubiti-va si veti fi iubite 🙂 V-am pupat… a voastra, Mb
ma crezi , daca-ti spun ca am simtit asta , cu mult inainte de a primi un fel de „confirmare” ?! o sa-ti povestesc cand vii, cum a fost….
ma crezi, ca n-am nici glob de sticla, nici bagheta magica (oricat de mult mi-as dori !), si nu stiu sa privesc (ghicesc) , nici in carti de tarot….
A, stii ce am , o matura pe care oricat de mult ma antrenez s-o „incalec”, nicicum nu vrea sa zboare cu mine…n-am gasit ,inca , amprenta vocala potrivita pentru „decolare” :):)
poate am o intuitie buna, ca de previziuni nu m-am apucat, dar mai stii…..
oricum sa fie de bine, sa fie pe sufletul tau frumos, sa fie pentru totdeauna intreg pereche..
hai, vino sa prinzi prima zapada, la munte !
multumesc celor care mi-ati fost aproape cu gandul, cu sufletul… ma desprind incet, asa este firesc, asa trebuie. invat sa pun zambete si invat simona, sa pandesc muntii pentru zapezile iubirilor tale. sa ii rog sa mai astepte putin. numai putin.
va zambesc de seara, cu seara pe gene…
si eu va zambesc, va imbratisez si va urez o noapte linistita!
P.S. Uitati-va pe cer! E noapte cu o luna plina superba! Iar
… la Constanta e senin! E cer instelat…
la noi miroase a toamna. nu chiar a toamna patriarhului, dar a frunza ruginie.
ma tot uit spre munti sa vad daca nu ninge. in octombrie, de obicei se pune o pudra pe munti, ca zaharul pe prajituri.
am inceput sa caut umbrele salurilor mari care ma ascund, ma incalzesc. dimineata e rece, simt pe glezne cum se incolaceste bruma. peste zi, soarele mai hohoteste putin cu noi, dar stiu, e numai o joaca, in curand frunza se va umple de apa, floarea se va stinge in apa, in apa de pe asfalt imi voi uda eu insami pantofii.
e pretul pe care trebuie sa-l platim ca sa ajugem la zapada.
si atunci, sa vedeti ce de bulgari or sa fie!
Pisica draga, trebuie sa fac o rectificare la ultimul tau comment. Cand da prima zapada ,pe varfurile muntior ce se vad de aici din BV , totul e ca atunci cand razi ghimbir pe placinta cu cacao ! Asa mi se pare.
Toamna se simte destul de bine la Brasov si nu numai .Iti recomand sa pui Kosmodiskul tau ,acolo unde se cuvine, pe coloana ! Si faptul ca bruma iti incolaceste gleznele ,are o traducere medicala : vorbim probabil de o artroza la debut,daca nu o si o arteriopatie obliteranta ,de simti gleznele infasurate in recea bruma ! 🙂 Ar fi bine sa pui niste comprese cu ghimbir la glezne ,ca mie mi-a ajutat la durerea de gat si raceala ( Sar’mna ! )
eu visez de cativa ani sa ajung la mare iarna. sa ma plimb pe faleza inghetata si sa privesc marea cenusie si terna. sunt peisaje de acest tip care nu ma intristeaza, ci ma reconforteaza.
in alta ordine de idei, am petrecut sfarsitul de saptamana la Sibiu, dati-mi voie sa ma laud si eu cu niste poze 🙂 :
http://picasaweb.google.com/mytravelalbumz/Sibiu#
Ce oameni minunati sunt aici….mi-e cald si mi-e bine cind va citesc; mai ales azi cind ma ia cu friguri………………………………..fac 38.
Numai bine va doresc la toti de aici de departe………………………………
rose-dubai, la multi si fericiti ani!
La multi ani, Rose-Dubai!
Urmeaza cei mai frumosi ani! Vei vedea…
Simona, la munte, la mare…Iubirea nu are nevoie de decor. Il deseneaza singura…ei doi deseneaza impreuna.
Tonica, fotografia ta!…
Ce am in ultima vreme, de am absentat atat din casuta?
Am pregatit revederea de 25 de ani de la terminarea liceului. A fost fantastic!
Apoi, i.am facut o surpriza sorei, de ziua ei, cand s.a trezit cu mine la poarta. Ea locuieste la Bordeaux.
Cam atat.
Va sarut pe toti.
Ne bucuram se pare, de o toamna frumoasa. Inca.
la multi ani, rose dubai! sa iti fie viata plina de tot ceea ce iti doresti si oamenii calzi si buni sa fie in realitate mereu aproape de tine.
tocmai citisem despre o acuza de ipocrizie, postata la alice si apoi despre oamenii calzi si buni de aici. si sunt, ca sa preiau o expresie draga mie, a ta adi, froasata! 😀 😀 😀
si iti spun adi, ca nu erau decat figuri de stil, metaforele… coloana mea e bine si mersi, asa fisurata. cand s-o rupe discul de tot om vedea ce facem!
in fapt sunt prinsa intr-o gramada de treburi, organizez sesiunile de evadare de toamna, de data aceasta nu la bran ci la cheile rasnoavei (ce de munti simona!!!) ca o sa fiu si dusa de-acasa si dusa cu capul… dar abia astept.
vara e dusa de mult, sunt cu motoarele turate… vor fi si taceri din partea mea, inerente, dar si povesti…
carmensofianu, chiar ma intrebam unde esti.
Rose din Dubai, sa ne traiesti 🙂
Io mai am destul pana la 38 si aparent imi da mana sa spun ca exagerezi spunand ca-i frig acolo, da’ nu-s capabila sa ma pun in pielea ta, sper doar sa te incalzesti incet-incet spre schimbarea prefixului daca viata va fi buna cu tine..
Va pup, dragilor, cand si cand arunc un ochi aici, dar nu apuc si sa scriu mai mult..
D’artagnette draga, te-ai apucat de team-building-uri, cumva?:)
Simona, te imbratisez, vino mai repede!
oho, uite-o si pe una!
cand o sa intru direct in focuri iti voi spune sau vei observa din tacerile mele.
deocamdata facem planningul.
si nu, nu-s team building-uri ci numai traininguri… luna viitoare.
si pana la ele… cale lunga, logistica!
dar tu? vad ca iti numeri fericita anii ce te despart de rose.
wow…ce bucurie sa va gasesc aici de fiecare data.
Angi D multumesc mult, te imbratisez cu drag.
Sofianucarmen cit mi-as dori sa ai dreptate.Numai bine iti doresc!
Pisica draga, insusi nickname-ul tau e o bucurie pentru mine; eu sunt dintr-o famile unde pisicile mamei (12) fac legea pentru noi acasa iar pentru mine personal a stringe o pisica in brate e tot ce poate fi mai linistitor. Multumesc din suflet si-ti doresc si tu sa torci fericita mereu.
Una fetita draga, imi amintesc o vorba de-a bunicului meu cind noi nepotii i-i uram La Multi Ani. El ne zicea : sa traiti si voi sa va vad ca pe mine! Bucura-te de tinerete ca inca mai poti zvirli cu timpul in sus fara sa faci economie! Multumesc din suflet pentru urari.
Deja ma simt mai bine!
Noapte buna tuturor, un maine mai frumos decat azi pentru toti!
ROSE-DUBAI,
38 este o virsta minunata… una cind va ajunge la 38 de ani are sa-ti confirme ea insasi asta. pentru mine 38 de ani – acum un an – a fost virsta implinirii absolute, anul in care viata mea a devenit „intreaga”. 40 is the new 20.
una,
daca nu crezi ca 30 si ceva e o virsta minunata inchiriaza sex and the city… prietenii stiu de ce.
IANA multumesc mult. Iti doresc multe impliniri.
Cu drag
rose, rose… nickname-ul meu chiar de la o pisica vine… a mea. sau eu sunt a ei? nu mai stiu. este o onorabila doamna, ajunsa la varsta de 15 ani, cu niste ochi verzi mari… care acum ma priveste a joaca.
seara buna.
Cu intarziere, dar din suflet, La Multi Ani, Rose! Sa-ti fie 38 cu noroc!
Carmen, sa-ti traiasca sora! Mi-a fost dor de tine.
Pisica draga, tie iti mangai sufletul,cu intarziere. Imi pare rau…M-ai facut curioasa cu acuza, asa ca am dat si eu fuga la Alice. Doamne, o admir mult ca scriitoare si parca acum si mai mult. Cum poate avea atata rabdare si diplomatie cu toate ….?
Imi explica si mie cineva ce e cu toata telenovela aceea de doi bani?! Si mai zice Una de noi… Ei, ei, Una! te salut cu drag, defapt esti chiar simpatica! Daca apare si cineva de la „tradati pe messenger”, ma declar,total, iesita din dezechilibru pshic.
Va pup.
all backs,
subscriu… la telenovela si la tradati pe messenger 🙂
si sincer nu stiu la ce foloseste sa explice cineva ce a fost acolo… dar daca cineva se incumeta sa o faca as citi cu placere cronica.
all blacks, sorry.. batrinetea..
ALL BLACKS multumnesc foarte mult.
Ma duc sa vad si eu ce-a fost acolo…la Alice
numai bine!
Pisica, All blacks n-am gasit nimic, spuneti-mi va rog unde sa vad si eu „acuza” si und e „telenovela”…….
Buna seara, Doamnelor,
Iar sunt pe alt fus orar decat cel normal..:)
rose-dubai, economie de timp sper sa nu fac niciodata..da’ stiu si eu cum voi gandi pe la 70 de ani? Iti doresc tot binele din lume si sa te bucuri maxim de tot ce ti-a dat Dumnezeu, dar si de ceea ce va veni de maine-ncolo.
Iana draga, am urmarit deja ”sex and the city”, atat serialul inceput in ’98, cat si filmul care a aparut la numaistiu ce mall bucurestean acum vreo 2 ani. Nu pot spune ca-s chiar o fana a serialului, desi am urmarit cu placere destule episoade,dar, tre’ sa recunosc, am depistat destule clisee cu accente feministe care nu ma dadeau de-a dura prin admiratie.Probabil am eu o problema cu ideea de femeie neinteleasa, sau care se simte neinteleasa..Sau cu problematizarile feminine, in ceea ce-i priveste pe barbati; sau poate e de vina faptul ca m-am indragostit de prea putine ori in viata, iar barbatul pe care mi l-am ales este de o mie de ori mai bun decat mine din toate punctele de vedere, deci nu-mi furnizeaza motive de plangeri si/sau nemultumiri flagrante.Parca poti sa stii?!:)
all blacks, multumesc de vorba calda, acel ”chiar simpatica” ma onoreaza, cu atat mai mult cu cat numai de simpatii nu ma pot eu ”plange” prin pagina aceasta, mai ales ca postarile mele si-au facut aparitia la un delta te anumit, mai exact cand se abordau subiecte razvratite, iar lumea obisnuita a acestui blog se burzuluia de zor..Iar eu am aparut pur si simplu ca un umar in plus, nu pentru a se plange pe el, ci folositor la ”impins”..
Pisicuto, te pup in mod special, ca sa arunce si Domnul Curea apoi cu niste zacusca-n noi daca se uita pe-aici si nu mai scrie nimic, el stie din ce motiv. Io doar am banuieli:)
Sa ma duc si eu sa vad ce-i cu ”tradati pe messenger”? Am deja niste presupuneri, probabil e vorba de iubiri virtuale in care oamenii se confuzeaza distins. Si, mai mereu, mofluza ramane femeia, e tot o banuiala. Azi sunt plina de supozitii, dupa cum remarcati, de la ”foarte” primele ore ale diminetii:)
V-am pupat, sa aveti o zi super !
Asaa, am revenit un pic, sa o mai pup o data pe pisicuta si sa va spun ca m-am lamurit ce e cu tradarea si messengerul si figuratia de pe-acolo. Pisi a fost luata la o tranta mica, profitandu-se de faptul ca in zona zeitelor posteaza si ea si interfereaza cu caloriile duioase ale restristilor; de cuvant si de ratiune. Asa ca s-a facut un pic de valva pe tema grupuscul-ului{voi fi genitivat cum trebe?Simona draga, iarta-ma ca-ncep sa scriu si eu cu cratime aiurea cand nu-s sigura precum Bolero-ul [sau One, sau cinestiece revista d’asta cu fitze agramate valvoi] cel remarcat de tine in penultimul numar Tango}.. Care ”grupuscul” a dat de pereti, cica, pe-aici, prin pagina Simonei, cu o frumoasa prietenie a patru doamne, mame si sensibile. Cu ocazia asta Pisica a fost un pic impinsa pe scari spre stalpul infamiei, nu chiar discret, daca e sa fiu corecta pana la capat.
Eu deschid aproape zilnic Tango-online, chiar de nu postez de fiecare data, iar de rasfoit nu ”iert” nimic: paginile gazduite aici imi par peste media ”bloggarilor”, deci este clar ca e vorba de oameni de calitate, nu de fel si fel de neica-nimeni care s-au gandit s-o puna si ei de-un blogg sa ”se vaza tipariti” virtual, poate si cititi, poate si cu fani!
Simt ca-i cazul sa spun ceva la chestiunea asta pentru ca absolut intamplator intru in categoria amintita mai sus de doamna inciudata care declara ferm ca era un grupulet ce posta in pagina Simonei, dar ca s-au mutat cu arme si bagaje in messenger-conferinte. Si pentru ca simt ca Pisicuta care citeste si posteaza legand prietenii cu lume de pe net a intrat intr-un fel de groapa a marianelor pacifice, dar usor nepacifiste, eu zic asa: veniti si pe-aici si aruncati-va sagetile otravite! Faza cu ”luatu’ plozilor” nu e rupta din nici un context, este pur si simplu o vorba aruncata in acest spatiu de una dintre cele mai suparate mame_postatoare_pe_blog care dupa ce a dat lectii de comportament unor domni de pe-aici si le-a zis si vreo cateva mai gospodareste, asaa, a urat pe final ”noroc in viata” Simonei pana deunazi ”gazda noastra cea draga”; iar Pisicuta cred ca a primit si ea niste asigurari de iubire si urari de ”alles gute” in vreun stil apropiat.. Ramasese la un moment dat o ambasadoare care ma invita sa spun ”fetelor din blog-ul lui Alice” ce si cum, pareri de-ale mele , de parca asta ar fi contat acolo, nu ”sa mai barfesc pe-aici”..
Invitatie pe care am declinat-o din start! Imi place mult Alice si-mi da lectii de viata si limba romana in fiecare scriitura de-a ei, dar o pot admira de la distanta si nu simt nevoia sa-i comunic in pagina ei personala cat de mult ma impresioneaza si ce mult o iubesc. Cat despre asa-zisa barfa, stiu sigur ca, initial, intrebasem ceva despre o discutie care-mi scapase, apoi spusesem ceva nu prea magulitor la adresa frazelor insiropate; de-aici si pana la deductia ca n-as avea habar ce-s alea sentimente a fost un pas firav:)
Pisi, am fost incantata sa vad ca Anemone si alte tipe dragute de-acolo au aplanat micul incident, dar eu pot paria ca vor mai ocazii in care cate-o cucoana d’asta cu frustrari majore-n membrana sa te acuze de ipocrizie. Si presimt ca n-o sa mai tin a doua oara palosu-n teaca! As incepe sa-l lustruiesc de pe-acum. Sau as putea recurge si la drujba, care parca-nseamna ”prietenie” in slava , duce tot cu gandu’ la a taia ceva din radacina..
All blacks si Iana, nu stiu daca ce am scris acum ar putea semana cu o ”cronica”:)Enjoy, asadar!
Si eu pe-aici. Matinala, ca de obicei. Cu gandul la voi… ca de obicei.
O zi plina de soare si realizari.
Una draga, mie mi-a placut „cronica”, dar ma vad obligata sa aduc cateva lamuriri,nu de alta dar abia s-a instaurat pacea, cat de cat. Deci, fiind curioasa cine si de ce acuza, am aterizat direct in miezul telenovelei „tradati pe messenger”. Si ca sa vedeti, cat sunt de „normala”, m-am dus in urma cu postarile ca sa inteleg ceva.Apropos,de messenger, este statusul acela: „nu sufar de nebunie,ma bucur in fiecare clipa de ea”, asa si eu. Si ca sa va fac pe scurt un rezumat, o duduie suspina dupa un fat frumos cu care se iubea pe mess. Si dupa luni,chiar ani, fat frumos isi invinge timiditatea, sau s-a tratat … si se arata la usa. Surpriza! Constata ca e dragoste la prima vedere (cel putin asa simte ea) dar, fat falos,ma scuzati, pers.masc. se gelozeaza ca ea nu a fost abstinenta, in timp ce el isi pregatea calul si-si trata timiditatea. si de aici se declanseaza circul, adica suspansul, ea il vede online (pe mess,evident) dar ii scrie totusi pe blog, cred ca s-a desfiintat „Iarta-ma”(era si cazul), fete sensibile incearca sa o ajute (nu prea cred ca vor reusi) si pe cand sa vad daca apare F-F , telenovela se termina brusc. Apare duduia si roaga publicul sa nu mai scrie nimic. Deci, daca nu ne ajuta cei de la „tradati din ….” vom ramane in ceata. Pacat! pacat pt cei care nu inteleg diferenta dintre un jurnal si un blog.
Mie mi-e dor si de cei care s-au hotarat sa nu mai scrie, si ma gandeam ca poate mai trimit macar cate un link chiar si de pe youtube, sa stim ca sunt ok. Va pup, sa aveti o zi splendida,oriunde ati fi.
Io, io, io 🙂
Draga mea All Blacks, desi nu ma incadrez neaparat la categoria „cei care s-au hotarit sa nu mai scrie”, acolo avem oameni dragi, Mennine, Dea Valma si altii ca ele, imi cer scuze ca sunt batrina si cu altele in cap. Sincer, am mai scris pe ici pe colo pe la Alice, pe blogul cu cafele dar am citit si telenovela mult discutata mai sus….mai, dragelor, dragilor, e ceeeavvvvaaaa…..mi-aduce aminte de o chestie pe care am citit-o eu in tineretile mele intr-o carte de-a lu’ George Sovu, care zicea cam asa: „In lume-s multe, mari minuni/ Minuni mai mari ca omul nu-s”. In fine, haideti sa lasam fata sa-si traiasca simulacrul de iubire, eu chiar cred ca fiecare avem viata pe care o meritam sau pe care facem sa o meritam.
Iti spun si eu „La multi ani” cu intarziere Rose, nu trebuie sa te sperie cifra si nu trebuie sa te uiti la Sex and the City pentru asta :-). Trebuie sa crezi ca fiecare varsta vine cu fericirea ei, cu alte fericiri! Ca din dragoste se sufera si la 19, si la 25 dar asa cum stie suferi o femeie de 35-40 de ani din dragoste….nu stie nimeni! La fel cum nu stie nimeni sa iubeasca ca o femeie la aceasta varsta! O femeie care si-a depasit complexele, s-a impacat cu celulita si cu orgoliul masculin dar care, printr-o stranie lege a compensatiei stie sa astepte telefonul sa sune, stie sa dea cu el de pereti cand n-o face si stie sa suspine artistic, impaturindu-i surubelele in servetel ca sa i le arate lui, ingratului de iubit „vezi? vezi ce-am facut? Hai, pupa-ma sa-mi treaca si facem asa: eu promit ca-mi iau alt celular, tu promiti ca nu ma mai faci sa-l tandaresc in pereti :-)”
Si ca sa raspund dragei mele (noastre) Simona: eu nu cred ca landscape-ul (deci nu pot sa cred ca vorbesc asa!) influenteaza dragostea! Cu siguranta o potenteaza, cu siguranta ii adauga savoare dar suntem noi, cei care creem amintirile. O, si mai e ceva! Ma bazez pe experienta personala (ca intotdeauna) si va argumentez cu patima ca multe au fost datile in care, desi eram in patul banal al apartamentului pe care-l locuim impreuna am auzit vajait de viscol montan sau zbatere de val de mare in bratele iubitului meu! Dupa cum, timp in urma, decorul feeric al unei celebre statiuni austriece m-a bagat intr-o depresie sora cu moartea de nu mai suport nicicum, nicicum sa-i aud nici numele! Dragoste la mare? Dragoste la munte? DRAGOSTE, pur si simplu, cu majuscule si daca avem noroc scrijelita direct pe inima, sa nu mai treaca niciodata si sa fie aparata. In cea mai draga sufletului meu carte („Fiul Risipitor” a lui Tudoran), Eva spune asa: „nu-i bine sa pleci cu dragostea la drum. O bate vantul si-o calca oamenii in picioare”…..cred ca asa-i! Iar eu de cand am inteles (nu de cand am citit, de cand am inteles!) asta prima data nu am mai umblat cu dragostea la vedere.
Va pup cu drag, mereu a voastra
PS – Pisica, vreau si eu un ghem, te rog, vreau si eu un ghem 🙂
Una , ai face bine sa pornesti procesul tehnologic de ascutire si strunjire palos. Nu de alta , dar in demesul tau ,trebe sa tii cont ca asta musai e nevoie sa faca fatza la/ si sa taie tesuturi consistente ! N-ar strica sa umbli putin si la buzdugan ,ca e posibil sa aiba coltii tociti 🙂
Pisica ,nu fii trista , Angela merge mai departe . Tu stii ca nu te poti confunda cu anumite genuri de povesti si drame ,asa ca nu te lasa afectata de siroape . Ca sa te impac ,uite iti fac o dedicatie speciala : http://www.youtube.com/watch?v=3Ejqks4nlgY
All Black , esti mortala. Ai fost exact in asentimentul meu / al nostru („insensibililor”). Confuzia intre Jurnal si Blog, intre fiziologic si patologic ,intre confesiune si destainuire ,intre colegialitate si prietenie,intre amabilitate si dragoste ….etc.. sunt ca diferenta intre Julieta si Dinu Paturica
„esteti rele”, fetele. sa aluneci intr-o telenovela e mai simplu decat s-ar crede, iar singuratatea e boala urata si grea. mai ales pentru unele femei, care au un gol neostoit de iubire, de atentie. culmea e ca tocmai ele nu au parte, de multe ori, de ceea ce la altele vine usor si natural: iubirea unui „EL”. si atunci apar tot felul de drame si dramolete care par nitel ridicole privite din afara, de catre cineva obiectiv.
cat despre grupuscule… who cares?! da’ daca vreti sa porniti un razboi de 300 de ani care sa tina 300 de randuri, go for it! eu am racit, asa ca nu pot decat sa sper ca n-o sa fiu incorporata cu forta in vreunul dintre detasamente, decat, poate, ca observator neutru, arbitru, fotograf ratacit in transee sau bagator in seama 🙂
Da, all blacks, asta era…
despre aceasta „din dragoste” poveste vorbeam si eu…
Da, ancag… ai dreptate si nu esti batrina. nu ai cum sa fii… sintem cam de aceeasi virsta. tinere si nelinistite. 🙂
despre „cei care s-au hotarit sa nu mai scrie” ca sa zic si eu parerea mea de privitor de pe margine.
intra cineva pe blog. este primit bine, este acceptat din primul moment. inteligent, cult, usor obraznic. glume fine, atmosfera faina. odata cu cresterea popularitatii (a se citi cresterea numarului admiratorilor) usoara obraznicie se transforma in ceva vecin cu tupeul. Se agita apele, se formeaza doua tabere, se strica o prietenie frumoasa… omul dispare… are treaba in alte parti. si asa apare categoria „cei care s-au hotarit sa nu mai scrie”. de care mie personal chiar imi este dor. si acesta nu este un episod unic. s-a mai intimplat si pe blog la Alice… secolul trecut.
Buna ziua
1.Este forte frumoasa poza, mie imi place asa relativ mica cum este, pentru ca sper sa fie Simona in poza( asa vesela cu zimbetul fericit) imbracata in negru pe malul lacului mi se pare foaerte reusita poza..
2.Despre mare , te rog mult sa n-o jignesti pentru ca nici ea nici muntele nu sunt perfecti: marea are maluri prea largi , iar muntii sunt prea inalti; dar eu iubesc mult marea, iar iarna cu zapada muntele ; dar nu m-am gindit niciodata sale cer ceva lor sau sa astept ceva de la ele si culmea este ca amindoua aceste forme de nemurire mi-au dat 2 povesti de dragoste pe care le port in singe pina cind o vrea Doamne Doamne
mi-e dor de mare mult mai mult decit de munte , si de cel care mi-a muscat din inima nascut si crescut fiind intr-un oras „marin”…. mi-e enorm de dor de ei amindoi
3.Poate ne spui citeva cuvinte despre tarmul oceanului Simona?!!, cum se vede el si cum sunt malurile lui
Adi, diferenta dintre Julieta si Dinu Paturica… that’s right!!! stie cineva sa descrie mai bine de atit?
seara buna, fratilor! vad ca ati fost harnici astazi ceea ce este bine.
nu, nu-s trista adi ci chiar rad… ce dedicatie, eclectica!!!
desi un motiv de tristete as avea: tu si conu mirel sunteti ca doua lebede, mari, sfioase… dar atat de TACUTI! (tu mai putin, ce-i drept) motiv pentru care, una, dincolo de banuielile pe care si io le am, te pup la randu-mi si-ti spun ca mi-e dor si of, si of… mirel, ai citit? 😀
una chiar te rog sa-ti ascuti palosul, dar nu ca sa tai raul de la radacina ci brusturii din calea lui mirel. si te ajut si eu. poate o fi ratacit omul calea de maracini!
de razboaie chiar n-am nici chef si nici timp acum. pentru ca nu imi caut prietenii in virtual…
despre acuze s-ar cuveni o completare: „nu mor caii cand vor cainii”.
textul fusese limpede elaborat in conferinta inmiresmata de balacareli si lamentari. de unde si observatia ca imi lipseste calitatea de mama, ca raspuns la o intrebare pur retorica. fusese o observatie atenta si adanca, va dati seama, mai ceva ca la medicul meu ginecolog, adica pe romaneste fiecare a observat niste litere frumos insiruite de cineva, stim noi cine. si uite asa deduc, logic, ca vorbeste lumea de mine, deci exist! ceea ce nu ma mira, dimpotriva, imi da inca o data ocazia sa spun: multumesc Doamne ca m-ai facut misogina! ca sa pot sa ma feresc singura de poporul muieret… ca eu asa impart specia noastra: femei normale si popor muieret.
anca iti darui un ghem, desi n-o mai fac, sau tot spun ca n-o mai fac de multa vreme.
un ghem ca un autograf pe cartea in care am aparut amandoua si din cauza careia am dezamagit/siderat multa lume cand am recunoscut ca textul meu, desi are o doza de adevar, nu-i adevarat in intregime.
gata, ma urc pe pervaz si va zambesc, desi stiu ca se lasa cu liniste… v-ati jucat fara mine astazi!
simona? ma gandeam eu ca vin zapezile, trebuie sa vina…
iana te-am vazut la anemari.
bine ca v-ati gasit. iti doresc, asa cum spuneai si tu, sa repetati figura.
pisica,
intotdeauna o placere sa ma intilnesc cu oameni deosebiti. chiar daca doar la un prinz cu ochii pe ceas. De doua nopti nu dorm fiindca fiindca mi-a daruit reviste romanesti si le tot citesc pe toate partile.
mi-ar fi placut sa fie pe malul oceanului, in sezlonguri si sub umbrele cu cite un pahar de „ceva” in mina dar, deh… next time…
iana, poate gasiti totusi o solutie si pentru acel next time, asa cum l-ai descris.
si, daca nu, important este ca ati reusit totusi sa furati un timp pentru voi. find asa departe, nu foarte multi si nu foarte des ajunge cineva de aici, de pe blog, in orasul tau.
iti ramasesem datoare cu asta: si mie imi lipseste dea valma, dar stiu ca traverseaza o perioada mai dificila. eu sper, imi doresc sa revina.
si cred ca o va face la un moment dat.
Gandul si imbratisarile mele de dimineata sa va insoteasca toata ziua! Buna dimineata, dragelor!
: )) juztine, te-as striga de azi incolo ”elvetia”, pentru neutralitatea careia i te-ai alia..
problema nu este, zic eu, ca vrea cineva razboi nici de 300 de ani, nici de roze, eu cel mai putin, desi poate e greu de crezut plus admis asta:) dupa stilul in care, ca sa citez un veteran dus de pe’aici ”ma balacesc”..
Am aparut cu postarile exact cand se tensionasera randurile, pentru ca varianta de observator de pe margine a fost invinsa de ”strategia” de lucru; faptul ca esti vechi intr-un loc virtual nu inseamna decat ca ai facut sa fie vizibila treaba asta, ca ai scris si afirmat niste chestii, nu cred sa dea cuiva niste valente in plus. Si m-a deranjat faptul ca mai toata lumea o adora la unison pe ”minunata gazda a acestui spatiu”, dar, in fond, foarte putini demonstrau cat de cat un minim respect: greseli de toate soiurile, de la ortografie la exprimare, de stil nu mai zic, as fi si mai rea decat va par acum..
plus conceptii de viata si etichetari din prima asaa, de ramaneai fara aer citind; de ce sa nu scriu nimic, mi-am zis?! Deodata seninatatea si delicatetea de care dadea Simona dovada in postarile ei din creierii noptilor canadiene pentru fiecare membru al familei virtuale din Tango mi-au parut trantite de toti peretii. Citeam de mai mult de juma’de an blogg-ul asta, plus revista care initial fusese in ograda posesorilor de antene si care ulterior facusera tambalau si aveau pretentii si figuri patronale, ma simteam indreptatita sa spun ce gandesc asumandu-mi posibile conflicte de forma/fond cu cei ce dadeau pe-aici cu tesla pe unde apucau.. Mi-au fost asternute sub ochi fel si fel de pupici aruncati nonstop aici, asigurari de iubire etena, treceam peste, in general, ma interesa Simona si cativa oameni care aveau ce spune. Si-acum, surprinsa foarte tare, mi-e dat sa vad cum se dezgroapa securea in pagina lui Alice, unde lumea de regula este calma si vorbeste despre probleme, se mai plange, se mai pupa, treaba lor. Normal ca mi-au sarit fulgii de ”emotie”, mai ales ca Pisica este genul care mereu gaseste o vorba buna pentru oricine si nu e cazul sa alunece in ipostaze mizerabile .
Adi_”simplu(le)” bine-ai reaparut. Io n-am decat un palos si, cand si cand, ma mai folosesc de o prastie data in dar de ”iubitul meu cel dintai” acum multi ani, in grupa mica de la gradinita-camin la care ”prestam” cca 8 ore pe zi, pana ma luau ai mei acasa; care-mi era pereche la dans si coleg de patut in orele de odihna obligatorie intre orele de joaca; eram foarte apropiati, ne impacam de minune, iar cand a plecat din tara cu ai lui, inca nu intraseram la scoala, mi-a facut cadou prastia:)
Cat despre tragedia din messenger draga all blacks nu am ce spune mai mult si in nici un caz mai frumos si sintetic decat ai facut-o tu. E bine, in viata, sa-ti duci dramele pe umerii proprii si sa te vaicaresti cat mai putin, dar, pana la urma, fiecare se adaposteste sub ce poate..
Buna dimineata Angi D. Sa ai o zi super, eu dispar pentru moment, va recitesc duminica noaptea, nu voi avea net pana atunci, imi iau un pic ”lumea-n cap” weekend-ul asta:)
Buna dimineata, lume! Una , sa ai weekend frumos! Juztine, sa-ti treaca raceala cat mai repede! stii tu vorba aceea, „raceala si amorul se trateaza cu patul”. Azi, e ziua prietenei mele dragi, asa ca-i urez pe toate caile, sa-mi traiasca. La multi ani, Monicutza! Sa-mi ramai la fel de lucida…!
Nu stiu daca gafez, dar parca am citit undeva ca, azi e ziua si cuiva drag de pe aici.
Oricum, daca nu azi,zilele acestea, asa ca repezita cum sunt,voi da eu startul. Din suflet,insa. La multi ani, Anca G! Sa-ti fie viata cu noroc si multa lumina! Sa te bucuri de Tania ta frumoasa,100 de ani!
Va pup si fug…dar ma intorc. Simona, promit sa vorbesc si la subiect.
buna dimineata va spun si eu… inainte sa plec la fabrica!
daca e ziua ta anca g, apoi un ditamai ghemul de la mine, tu stii, mi-au placut intotdeauna commenturile tale, povestile tale. ba chiar te-am si recunoscut in pozele din aprilie dupa combinatia alb-negru care nu mi-e nici mie deloc straina.
la multi ani, anca! tot ce iti doresti tu mai mult sa se implineasca si sa se implineasca mai ales ceea ce doresti pentru tania.
si pentru ca vine sfarsitul de saptamana vi-l doresc cat mai bun.
Buna dimineata si va multumesc de urari! Ziua mea este in fiecare an (cine stie pentru cati de-acum incolo?!?) pe 16 octombrie :-). Dar va multumesc, nimic nu e mai pretios ca o urare venita din inimi calde de prieteni! Nu am ce sa va fac cadou de ziua mea, dar m-am gandit la o bucata de viata! O bucata din viata mea recenta, ca voi sa intelegeti mai bine de ce lipsesc, cand lipsesc. Ca voi sa invatati totusi, acelea/ aceia dintre voi care aveti copii, sa nu faceti greselile pe care le-am facut dar pe care (va promit!) nu le mai fac eu.
Aseara, la distanta de o luna, am avut din nou programare cu Tania la psihiatru (da, e psihiatru, cand cu problema respectiva psiholoaga si-a declinat competenta!). Credea si dna doctor dar – ce-i mai trist – credeam si eu, ca Tania mea merge bine! Ca am depasit greul, ca ne-am invins demonii, ca avem un canal de comunicare pe care el – informatiile – curg alene si profitabil pentru amandoua! Ma ducea catre cabinet (Tania era deja acolo) cu un ditamai buchetul de tufanele pentru doamna doctor, Balanta ca si mine. Ii sunt extrem de recunoscatoare, nici nu stiti, aproape ca mamei, mi-a salvat copilul si mi l-a pus pe drumul cel bun. Chiar credeam ca am o zi buna…ei, as! Pe ecranul telefonului – numarul dirigintei! Care, cu voce usor panicata ma intreaba daca as putea (auzi! DACA as putea?!?) sa vin maine (azi adica) la scoala ca avem niste probleme mari (mari?!?) cu Tania! Ca sa nu va rapesc timpul si sa nu va cresc adrenalina (lasa ca am avut eu toata noaptea pulsul la 200 de batai/ min!), pe scurt: un baiat a batut alt baiat iar baiatul care a luat bataie a spus ca a fost batut din cauza…Taniei! Care l-a instigat pe bataus sa comita fapta. Si azi, circ: tatal baiatului batut (om de afaceri prosper, recuperator din Pipera!), diriginta, eu, tatal Taniei (nu stiti cat de mult a insemnat suportul lui! Apropos si de ce se discuta pe blogul cu cafele, al lui Alice!) si …impricinatii! Rezultatul: nu, batausul nu l-a batut din cauza Taniei, ci din cauza gurii mari si injuraturilor administrate de cel batut. Magareata a cazut pe Tania insa din cauza ca Tania este diva scolii, din cauza ca toti baietii umbla dupa ea ca dupa miere, din cauza ca e fandosita, grandomana, mitomana…da, stiu ce spun! Azi am aflat cu stupoare ca sunt ruda (de gradul intai, respectiv sora!) cu …..Sile Camataru! Ar fi de ris daca nu as innebuni numai gandindu-ma ce i-a dat prin gand asteia! Da’ de ce naiba nu s-a laudat ca e verisoara cu EBA (sa ma ierte Dumnezeu nu ca as avea vreo bucurie dar macar aia nu e infractoare si n-a facut puscarie!), ca e fata din flori a Madonnei (de altfel aduce cu Lourdes, e drept ca e mult mai frumoasa :-)!)????? Am intarziat la serviciul, m-am facut de ris (asta fac si acum, nu, sper ca nu intelegeti ca-s mindra de progenitura!), am amenintat, am vorbit, am plins….va dau cuvantul meu de onoare ca uneori ma simt asa depasita de ce mi se intampla (ca aseara) ca-mi vine sa plec in lume, de nebuna! Sa vad, ce-ar face?!? Ar muri? Ar ajunge hoata? S-ar droga? Sau s-ar scutura de demoni, ar inceta sa se laude si ar deveni Tania G, cunoscuta prin ceea ce face, prin munca ei, prin sufletul si actiunile ei nobile, prin frumusetea, bunatatea, vointa si determinarea ei???? Asa imi vine insa numai cand ma incearca fiori grei de disperare….altfel, am luat masuri imediate, am trecut la ofensiva pe fata! Spuneam pe blogul cu cafea de dimineata ca noi suntem adulti, noi chiar stim, noi chiar avem capacitatea si dreptul de a discerne si a alege! Din fericire, nu suntem rude nici cu Sile Pietroi, nici cu presedintele, rudele noastre sunt oameni obisnuiti, fara nimic special poate doar cu mult bun simt si multa frumusete (interioara!)…din nefericire, Tania va trebui sa suporte consecintele directe ale comportamentului ei abuziv, aberant! Din fericire, din nou, nu e singura in razboiul asta nedrept! Si va promit voua si mie soptit in barba ca o sa fie un om bun….sau n-o sa fie deloc! Si nu vreau sa vorbesc prostii: Tania ESTE un om bun, un copil bun! Doar ca foarte indaratnic! Si mitoman! Vestea proasta e ca nu stie cu cine se pune 🙂
Va pup cu drag, aveti grija de voi, de copii vostri, de sufletul vostru! Si nu va fie teama! Indiferent cat de grosi sunt norii soarele e right beneath them….
A voastra, cu dragoste
ancag,
am zimbit… fiindca am fost si eu intr-o situatie asemanatoare cu Tania ta. Eram, sper sa nu gresesc, prin clasa a saptea sau a opta…colega mea de banca era fiica sefului politiei judetene, fata din spatele nostru era fiica directoarei fabricii de confectii, un alt coleg era fiul profesoarei de istoriei… pot sa insir jumatate de clasa … si EUUU?? nimeni… nimic… si am vazut un afis cu primarul orasului, si nu stiu cum i-am retinut numele si da, da, da… l-am facut unchiul meu, fratele mamei .. hahahahaha mi-am instiintat colegii, ei cred ca au spus acasa… a venit sedinta cu parintii… biata mama intre plins si ris, intre a fi serioasa si a ride cu hohote. Mi-a explicat asa cum spui si tu ” sa fii tu insuti”… „sa realizezi prin munca cinstita si framintare a propriului creier”, etc… si? cine avea sa ma asculte ce am facut eu cu creierul meu, ce aia era important? 🙂
Tu o cresti bine pe Tania. citesc tot ce scrii aici fiindca eu chiar vreau sa invat de la altii fiindca pe cit sint de fericita sa o am pe Ana pe atit sint de ingrozita in fata viitorului. Azi mi s-a strins inima cind am vazut copii care se urcau in autobuzul de scoala. Ma gindeam cum o voi lasa-o pe Ana sa plece la scoala? singura?
buna dimineata.
draga anca, intrucat ieri dimineata nu eram foarte sigura ca ar fi ziua ta, iti spun si astazi la multi ani si o voi face pana in 16 inclusiv.
si ma inclin cu respect in fata ta pentru tot ce ai scris despre tine, despre tania si luptele voastre, despre prezenta tatalui ei alaturi de ea, dar si de tine.
si imi amintesc povestea despre ziua ta de nastere … acum stiu. 🙂
un sfarsit bun de saptamana sa aveti.
buna dimineata.
asa cum am promis… La multi ani, anca!
numaram, numaram…
buna dimineata, dragelor!
o duminica frumoasa si insorita, va doresc.
Simona, e atat de frumos ce ai scris despre Laura Stoica ieri! Ca mai mult nu stiu sa zic. Doar ca mi se intampla si mie sa imi para rau ca sunt oameni despre care nu am spus numai lucruri bune, desi nu sunt jurnalist.
Buna seara sau buna dimineata,
Este neobisnuit sa intru la ora asta si sa scriu! Dar trebuie sa vorbesc cu voi ca sa intelegeti ca daca am sa lipsesc o vreme este – probabil – intemeiat!
Aceia dintre voi care ati plins vreodata ca v-a plecat iubitul/ iubita de acasa nu stiti cum e sa va plece…copilul! Ieri, la ora asta, Tania mea cea mica si curajoasa plecase sa infrunte lumea si demonii personali. Stiati ca si adolescentii de 13 ani au demoni? Si curajul sa si-i infrunte? Stiati ca ei nu i-a fost frica – nebuna mea, fugita mea – sa stea in strada, o noapte intreaga, de la ora 8? Stiati?
Nu pot sa povestesc noaptea lunga de azi noapte…va imaginati ca n-am dormit! Ca am vomitat, ca am plins, ca m-am rugat, ca am blestemat, hulit, rugat din nou! Ca am implorat, ca am dat sms-uri si telefoane la acelasi numar care s-a incapatinat – incepand cu ora 21.15 cum imi arata telefonul personal – sa nu mai raspunda! Va imaginati ca m-au prins zorile privind cu ochii rosii un rasarit inexistent! Ca am fumat, ca am incercat sa ma imbat (a, nu, n-am baut! Mi-am imaginat ca ma va suna sa o iau de unde ratacea!), ca am tipat la toti ai mei care sunau, sunau…..oare nu le era somn?!?
Tania mea s-a intors – asa cum imi promisese in scrisoarea ei ca o va face! Tatal ei a dormit in masina, la scara blocului si a racit cumplit! Dan al meu, nu a dormit nicicum, innebunit de gandul ca a fugit cand el era in casa! Ca n-a ocrotit-o, ca n-a oprit-o, ca n-a vazut-o! Anca G a stat privind in gol si s-a pregatit inclusiv pentru varianta in care ar fi trebuit – apara Doamne si pazeste! – sa identifice cadavrul dragostei ei celei mai mari intr-un sertar la morga!
Sunt fericita ca s-a intors! Intreaga! Trista! Invingatoare! Sunt fericita ca acum imi pregateste o cina pe care nu am sa pot sa o mananc! Sunt fericita ca nu m-a lasat singura de ziua mea! Sunt suparata pe ea, sunt furioasa, e pedepsita pana la sfarsitul zilelor mele si dincolo de el! Nu-mi mai e frica de nimic, decat de urgia lui Dumnezeu! Sunt fericita ca va scriu si ea ma priveste peste umar! As lua-o la bataie, metodic, cumpatat, dar stiu ca nu as obtine mai mult decat regreta ea acum, asa, nebatuta, necertata, imbratisata de „bine ai venit, Tania mea”
Aceia dintre voi care ati plins vreodata ca v-a plecat iubitul/ iubita nu stiti ce inseamna sa va plece copilul! Si nici nu va doresc sa aflati!
Sa aveti o noapte buna si inainte sa alunecati in somn spuneti „Tatal nostru” pentru copilul meu si pentru toti copii, care asemeni lui, isi parasesc parintii! Sa vina acasa si sa ramana!
Va pup cu drag, Pisica, multumesc de urari!
Cu drag
draga anca, nu numai tatal nostru ci si rozariul fecioarei maria am sa-l spun in aceasta seara si cat va fi nevoie pentru sufletul tau, pentru fetita ta si, asa cum spui, pentru ca toti copii sa vina acasa si sa ramana…
orice alte cuvinte mi se par de prisos… si as vrea sa-ti aduc in dar, de-as putea, linistea sufletului tau, linistea taniei… nu pot, dar imi pasa, sunt alaturi de tine.
cu tot sufletul sunt langa tine
AncaG, la multi ani! Spun acum Tatal nostru pentru Tania ta, pentru toti copii si pentru toti parintii din lumea asta mare! Iti sunt alaturi cu sufletul si cu gandul bun.
Dragii mei, cei care ma asteptati si ma rabdati, care m-ati facut sa ma sfisii intre mare si munte, nestiind ce sa vreau si ce sa astept – fiindca sunteti foarte persuasivi – va multumesc… Am avut niste zile mai nesuferite, dar mi le-ati resuscitat fenomenal! Sunt atenta si sensibila la risul si plinsul si nedumeririle voastre, mai atenta decit sunt, zilele astea, la propriile-mi greseli si disperari.
lasa-ti zilele nesuferite si noptile de nesomn acolo, lasa-ti disperarile si neintelesul , lasa-ti plansul si deznadejdea…..Le lasa pe toate , si hai acasa !
trebuie sa ai curaj, trebuie sa ai determinare (si la capitolul asta ar trebui sa stai bine!), sunt atatia oameni care te iubesc……. asa ca , iti lasa toate amagirile acolo , ia-ti inima in dinti si sufletul in palme si – HAI !
Anca G, acum am citit postarea ta, m-am cutremurat , m-am speriat cumplit, si ma rog asemeni tuturor mamelor lumii ,sa ne ramana copiii acasa , aproape de suflet . Doamne ajuta!
Aveti grija de voi , de inima vostra mare, intreaga, frumoasa…
Iana , ma bucur ca scrii…si da, ma gandesc cu groaza la ziua in care Rucsandra va calatorii singura pana la scoala, sper ca nu si prin viata……
sper sa fie un copil bun, si sa merite toata dragostea ce i-o port