Nebuni

Am revazut, de curand, cateva secvente din serialul Mad Men, pe care l-am urmarit sugrumata de revelatii, de-a lungul timpului. Vi-l recomand ca pe proba unu a instantei care acuza vesnic prapastia dintre generatii. O intriga din business-ul si amorul anilor ’60, din America, ne plaseaza pe noi, cei de azi, in sfere alienate. Lumea advertising-ului, hibrid de geniu si viciu, e scena unor uluitoare zbateri umane.

Stau si ma uit ca proasta la serialul cocosat de Premii Emmy (nu intamplator, fiindca e hipnotic de bun si respecta meticulos patimile epocii). Va previn ca urmeaza un sir de constatari sub egida „pe vremea aia”. Pe atunci, deci, femeile aveau mai multe linii ondulate decat drepte. Sanii stateau catarati fara implanturi, era suficient sa ai sutien fiabil. Discriminarea era inca o duiosie sociala, 99% din sefi erau barbati, 99% din secretare erau femei. 80% din secretare se culcau cu 90% din sefi. In Manhattan, toti liftierii erau tineri de culoare si se aplica strict si reciproca: niciun tanar de culoare nu depasea statutul de liftier.

Cum veneau la serviciu, sefii isi turnau cate-un whiskey, la scena deschisa, dupa modelul lui JR (ca Sue Ellen bea pe ascuns, am stabilit). Toata lumea fuma si valatucii erau semn de noblete. Nu tusea nimeni si nu se mira nimeni, probabil erau deja imuni, iar astmul nu se inventase. Gravidele superbe beau lichior la micul dejun, vin la pranz si sampanie seara. Aceleasi gravide fumau razbit – nu aparuse nicotina light. Din cate stiu, statisticile privind sanatatea nou-nascutului nu erau mult diferite de cele de azi, cand prohibitii salvatoare sunt menite sa ne lungeasca viata, chipurile.

Era un amantlac general, de colo pana colo, si asta nu pentru ca asa zice domnul scenarist, ci pentru ca oamenii chiar se gaseau, se placeau si se iubeau si pe vremea cand telefonul cu fir era singurul canal de perpetuare a conspiratiei erotice. Toti barbatii purtau costume si cravate, toate femeile purtau rochii, tocuri si cocuri. Cu toate astea, nimeni nu parea tavalit, cand iesea dintr-o smotoceala, din birou. Astazi, cu toata blugarimea si toata relaxarea hainelor din materiale nesifonabile, e destul sa te sarute cineva, ca arati ca extras din tufa de ciulini.

M-am uitat siderata la serialul a carui actiune e plantata inainte de nasterea mea, pe vremea cand Jackie Kennedy era etalon de eleganta si cand una ca Lady Gaga ar fi fost internata la balamuc. Pe vremea aia, nici n-ar fi fost politically incorrect sa-i zica balamuc, spre deosebire de azi, cand nu e voie sa spui „nebun” decat in poezii, altfel avem persoane cu dizabilitati mentale.

Nu stiu daca suntem nebuni noi, cei de azi – inzorzonati de gadgeturi diabolice, imbracati mototolit si operati estetic, obsedati de E-uri si dioxine, de calorii si Omega 3, de slabit si de zgomot – sau erau nebuni ei, cei de-atunci – eleganti si simandicosi, trageau la masea la 9.00 dimineata, fumau si in sala de cinema, faceau sex neprotejat (decat de cheia rasucita in broasca), erau rasisti, homofobi si misogini – dar romantici, frumosi, eleganti.

Imi convine sa cred ca suntem nebuni cu totii, fiecare cu bunele si groaznicele lui maniere, cu virtutile si viciile de rigoare. Prapastia dintre generatii exista, dar are rol sublim, ecologic.