Ce vrei sa te faci cand ai sa fii mare? – ma intreba toata lumea de cand aveam doi ani, desi la varsta aia stiam doar patru meserii: doctor (fiindca ma speria cu injectiile), arhitect (nu stiam ce inseamna asta, dar bunicul meu voia neaparat sa ajung asa ceva), artista (imi placea de-o papusa balerina dintr-un Neckermann) si gunoier (bunica mea era indignata, in fiecare marti, ca gunoierii nu ridica pubelele la timp). Deci spuneam ca vreau sa fiu doctorita, pentru ca asta ma terifia cel mai mult si ma juram ca am sa-i terorizez si eu pe altii, cand mi-o veni randul. Toata lumea aplauda decizia, ignorand teancul de caiete pe care le umplusem cu desene inspaimantator de bune pentru etatea mea fragila.
Anii si parintii mi-au adus acuarele, truse de pictura si desen. Aveam o colectie impresionanta, as fi putut face orice, de la grafica la tablouri in ulei. Si chiar am facut. La 15 ani, am capatat Marele Premiu la Tabara Nationala de Arte Plastice. Credeam ca am sa fiu comandanta de detasament Simona Rembrandt. Ca am sa ajung un artist international, ca oamenii vor veni la expozitiile mele ca la fantana cu apa care vindeca depresia si aduce acasa barbatii plecati. Am sperat ca voi ajunge macar sa fiu autorul design-ului unor tricouri memorabile, al unor cesti sau cani haioase. Nimic din toate astea nu s-a intamplat. Talentul meu s-a zbatut un pic, apoi m-a rugat sa-i fac o injectie letala, ca sa nu se mai chinuie.
Si iata de ce. Dupa ce-am luat acel Mare Premiu, Liceul Tonitza din Bucuresti mi-a oferit sansa de a ma transfera acolo fara sa dau niciun examen. Am topait ca mingea si am cerut sa fiu stramutata de urgenta acolo – eu, pe atunci, fiind eleva la un liceu foarte bun din Buzau. Parintii mei au fost mandri de isprava mea, au spus ca-mi dau voie sa merg unde vreau eu, ca vor sa fiu fericita, dar mi-au explicat ca, de fapt, a pleca la Bucuresti atunci insemna sa stau la internatul comunist, sa mananc numai macaroane cu branza din care lipsea branza, sa fiu singura intr-o lume de artisti neintelesi, printre copii ciudati, care cred ca sunt genii. Aveau dreptate… Si prietenii mi-au spus acelasi lucru: ai sa faci Liceul Tonitza, da, si? Dupa aia ce faci? Facultatea de Arte Plastice, normal. Ok, si dupa aia? Pai lucrez pentru Fondul Plastic! – ma umflam eu in penele care, de fapt, imi zburau la fiecare pufnire de-a lor. Ha, ha, ha! – ma consolau ei, amintindu-mi ca majoritatea absolventilor ajungeau sa decoreze vitrinele de la Romarta, in cel mai bun caz. Asa era atunci…
Si eu, ca si Alice, astept pensia ca sa-mi indeplinesc visul. Sa-mi cumpar sevalet si vopseluri, sa o iau de la capat, sa-mi amintesc ca am avut o dragoste si-un talent si le-am tras un sut tragic. Pentru mine e prea tarziu. Dar voi mai aveti timp. Nu va bateti joc de tineretea si de talentul vostru, Dumnezeu vi le-a dat ca sa faceti lumea mai frumoasa!
Eu nu mai am timp sa ajung un nume care sa trezeasca tresariri, in pictura. In cel mai frumos caz, am sa ajung sa pictez atunci cand imi voi permite sa traiesc din altceva si sa iau arta ca pe un rasfat minunat. Dar voi, cei care credeti ca nimeni nu da nicio sansa spiritului, cititi randurile de mai sus. Ganditi-va de doua ori inainte de a alege cariera pe care o vor mami, tati si matusile, in locul carierei pe care o vreti voi…
Care pensie, iubita mea? Crezi ca vom avea pensie in tara asta?! 🙂
Bineinteles, iubita mea, ca nu vom avea pensie (si daca vom avea, nu vom putea trai din ea). Asa ca… la munca! 🙂 🙂 🙂
Artistul e un inadaptat social care are un mesaj de transmis. El nu are o agenda pentru burse sau cariera, e un egoist prin definitie, care nu are familie in general. Activitatea lui consta in reiventarea modului in care e transmis mesajul. Altfel totul a fost creat, totul a fost spus.
We want proof 🙂
Sunt sigura ca mama ta a pastrat cateva capodopere, poti face un colaj frumos inramat pe care apoi sa-l daruiesti (sau sa-l dea Santa) cuiva drag.
Buna,la mine a fost divers viata mi-a dat un mic indiciu .
La multi ani Draga Simona, sa ai parte de un an minunat!
D-na Simona,
(ca domnisoara nu va mai putem spune)
Va atrag atentia ca:
– pe linga alte adictii obisnuite – tutun, alcool, etc. – ziarul Adevarul a creat adictia la postarile d-voastra pe blogul ziarului;
– link-ul blogului s-a tocit de cind noi astia cu adictia de mai sus cautam o noua postare, dupa ce am fost lasati cu ochii in soare, cit mai e si asta;
– aceste adictii nu pot fi combatute cu curcan rece (cold turkey), am incercat;
– am luat hotarirea sa infiintez un partid pe facebook de minimum 3 membri si membre, care sa adreseze presedintelui o scrisoare in care sa-i ceara, pe linga oua mai mari (in magazine, nu…), sa- toace la cap in fiecare luni pe prim-ministrul pina la adoptarea unei OUG prin care sa fiti obligata sa postati regulat (sorry) in toate media in care ati facut-o deja, pentru protectia consumatorilor articolelor d-voastra;
– ca o alternativa, vom incerca sa dam de urma sotului (sper ca mai e) d-voastra sa-i cerem – ba nu, sa-l obligam! – sa va lase macar 15 minute pe zi din brate ca sa scrieti si pentru noi, amenintindu-l cu DNA-ul… sau cu d-na Nuland – vedem noi atunci cu care;
In incheiere sper ca luuuunga luna de miere nu v-a afectat simtul critic si limba ascutita. Ca subiecte slava Domnului sint.
La multi ani in noul an Simona si sper ca ai deja o expozitie la activ.
Pictura este frumoasa, dar parca te tine putin inchis in tine. Ai nevoie de multa solitudine, ceea ce nu prea da bine decat daca iti doresti cu adevarat.
Genial acest citat: „fantana cu apa care vindeca depresia si aduce acasa barbatii plecati” 😀
Daca erai o pictorita nu mai scriai frumos, fetita…
in viata trebuie sa crezi in tine indiferent de ce parere au ceilalti si mai ales daca incearca sa iti puna bete-n roate