Intre noi, necalificatii

Acest material se adreseaza celor care nu se uita la Cupa Mondiala la Fotbal – sau care se uita, dar numai si numai din dragoste pentru partenerul lor de viata. Stiti voi ce vreau sa spun.

Pasiunea mea pentru fotbal a oscilat spectaculos, in functie de cine mi-era iubit la momentul dat. Am avut un logodnic bistritean si, din duiosie pentru anticipata noastra nunta (era cat p-aci), tineam si eu cu Gloria Bistrita – chiar si atunci cand jucau cu Gloria Buzau, din orasul meu natal – bine ca n-a aflat niciodata bunicul meu, care era seful galeriei locale. A murit impacat.

Pe urma, am avut trei iubiti la rand care nu puteau sa sufere fotbalul si, hocus-pocus, n-am mai putut sa-l sufar nici eu. Auzi tu, niste tampiti care alearga dupa minge si trebuie sa stam noi sa cascam gura la ei. Nu-i mai inteligent baschetul?! – interoga teatral unul dintre fostii mei, iar eu incuviintam politicoasa, desi, sincer, mi se parea cam aceeasi doctrina si acelasi circ: niste disperati platiti trivial de bine care se bat pe o minge si, laolalta, isi bat joc de noi.

Mutra mea maleabila, urmare a cameleonicei pasiuni pentru fotbal – si alte distractii cu balonul rotund, oval, turtit – s-a schimbat apoi, cand am avut un iubit stelist. El m-a convins, pe bune, ca Steaua e unica echipa cu care merita sa tii, nu numai fiindca a castigat o data Champions League, acum 24 de ani, ci pentru ca este echipa armatei, frate. Am tinut sincer cu ei, fotbalul mi se parea iarasi un sport doct si boieresc, stiam toate tranzactiile dintre cluburi, eram experta in „Dosarul Valiza” de la DNA si tunam si eu, laolalta cu tot roiul de suporteri, sa se care Becali odata de la echipa mea favorita.

Iubitul meu stelist m-a parasit intr-o zi, iar eu am parasit Steaua, conform contractului moral si intelegerii din sufletul meu.

Pentru ca momentan nu am niciun iubit microbist, exista mari sanse de averse locale de nesimtire, in sensul ca nu ma trage inima deloc sa vad Cupa Mondiala. Pana si mamaie m-a anuntat ca au avut, cica, o festivitate de deschidere senzationala si ca dureaza campionatul pana pe 11 iulie, i-am zis sarumana, mamaie, pentru punerea in tema, dar m-am intors la castile mele, prin care extrag muzica din internet si mi-o torn in suflet. Cam cu asta ma ocup.

Am apucat si Cupe Mondiale de Fotbal pe care le-am trait cu inima inghesuita-n tiroida si cu pixul in mana, sa nu scap vreo situatie, vreun clasament, vreo statistica. Il interesa pe vreun iubit de-al meu si, din solidaritate cu hobby-ul lui, incepusem sa am niste pareri foarte avizate despre tactica selectionerului Coreei de Sud si despre inconsecventa din teren a Suediei, despre care, pana atunci, nici nu stiam ca joaca si fotbal, credeam ca astia stiu numai hochei si coborare cu bobul.

Sigur, pentru ca tehnica reciprocitatii in cuplu nu prea functioneaza (in niciun domeniu), iubitii mei nu se uitau la patinaj artistic, cu mine. Asta mi-a amintit cum in copilarie ii promiteam fratelui meu ca ma joc cu el, cu masinile, cu conditia sa se joace si el cu mine cu papusile, ulterior. El zicea „da, da”, ca doar nu era prost, si, dupa ce ma chinuiam sa vrrrrmm-vrrrrm doua ceasuri cu camioanele lui, zicea ca lui i-e foame si pleca. Iar eu ramaneam singura cu papusile. Si mai tarziu, ramaneam singura cu patinajul meu, cu fericirile mele inchipuite.