O invitatie, o intrebare, multe raspunsuri

Ce le face fericite pe femei? Parca si aud raspunsuri cu amortizor, care mai inspaimantate, care mai elaborate, care mai misogine (fiindca sunt si domni in preajma, chiar daca tac chitic). Despre asta vom discuta la intalnirea cu cititorii revistei Tango, miercuri, 23 martie, ora 18.30, la Restaurant Margo, strada Lipscani 29-33. Invitatii speciali care ne vor explica (sper) ce cred ei ca le face fericite pe femei sunt Florin Chilian, Lucian Mandruta, Cornel Ilie. O combinatie fatala de opinii si personalitati complexe.

Cu aceeasi ocazie, vom vorbi si despre noua noastra carte – Andiamo. Asta fiindca oricum m-a intrebat multa lume cand facem lansarea in Bucuresti. Este o invitatie orientata, evident, catre prietenii care vor sa ne fie alaturi, dar pentru a evita aglomeratia (parca asa se spune in asemenea situatii), as avea rugamintea sa-mi comunicati daca veniti sau nu – pe schema clasica: nume, prenume, numar de persoane etc.

Ganditi-va bine, fosgaiti in agenda, pregatiti-va, anuntati-ma… Insist sa confirmati prezenta in avans, pe blog sau la simona@revistatango.ro, ca sa va includ in lista oaspetilor! Am pornit cronometrul. Va astept!

Vom visa un vis ferice

Tin minte ca, din prima secunda a lui 2010, am inceput subit sa-mi doresc altceva pentru 2011. La miezul noptii, de Revelionul trecut, eram suficient de voioasa, dar as minti sa spun ca plesneam de fericire. Ma plantasem intr-un loc elegant si ma tineam strans de-o sampanie, deci imi facusem datoria mondena. Si m-am gandit (imediat dupa aperitive, cand mi-am mai iesit din vaga hipoglicemie) ca iarasi sunt la unul dintre Revelioanele alea cand sufletul mi-e pe jumatate gol si pe cealalta jumatate disperat. Era cam al cincisprezecelea Revelion cand traiam acest mixaj de frustrari asortate, din diverse motive. Deja, nu mai aveam cum sa dau vina pe altii, angoasa era exclusiv opera mea. Macar lamurisem acest aspect.

“La multi aaaaani!”, racnea animatorul, din toata splina, la miezul noptii, pulverizand confetti in cocurile cat p-aci distinselor doamne. Am inceput pupaceala incrucisata, ne-am imbratisat cu ai nostri si cu prietenii alor nostri, precum si cu cateva persoane la intamplare, selectate pe principiul proximitatii sau alcoolemiei. Unii isi trantisera monezi in cupa, ca sa aiba “belsug” (cuvant obligatoriu in lista de termeni-cheie pentru rezolutiile de Anul Nou). Altii isi incolaceau mainile ca un kurtos kalacs, ca sa nu le rugineasca indragosteala, peste an. Noi, ceilalti, ne formulam dorintele in gand, in timp ce galgaiam sampania demiseaca, si ne juram, cam a nouaspea oara, ca urmatorul Revelion va fi mai fericit si mai nebunesc-pasional si mai cum am vazut noi in finalul filmului “The Holiday”.

S-a crapat, asadar, de noiembrie – si am inceput colectia de palpitatii toamna-iarna. De anul trecut pana acum, grupul nostru s-a decantat: eu am ramas prietena buna cu barbatul pe care il iubeam, alti prieteni (care pareau familionul fara cusur) au divortat glorios, altii (care se ciondaneau de Revelion) au facut un copil, iar al patrulea cuplu a emigrat in Australia (si au divortat abia acolo, pentru un australian, respectiv o australianca). Masa noastra de zece persoane era completata, atunci, de un cuplu din Venezuela parca, unul si una disparuti ulterior fara urma, pe la casele si tarile lor. Deci formula de anul trecut s-a agitat ireversibil, in ciuda tuturor pronosticurilor poleite si artificiilor care ne inspirau la betie si dorinte.

Atunci, nu prea stiam ce sa-mi doresc pentru 2010, dar inteleg acum ce-mi doresc pentru 2011. Imi doresc mai intai un Revelion obisnuit din punct de vedere emotional, relaxat, fara expectative mari si, prin urmare, fara caderi direct proportionale cu asteptarile. Imi doresc un moment frumos, pe care sa ma pricep sa-l traiesc doar asa, ca moment, fara sa-l lungesc si sa-l latesc, in incapatanarea de a-l face vesnic. Nu-mi doresc sa fiu indragostita de Revelion, ca sa pot sa ma bucur de fiecare vorba a barbatului alaturi de care voi fi (oricine va fi el), sa ma bucur – dezinhibata si fara crispari sentimentale – de orice dans, tandrete ori pahar de vin bun, fara sa constat, din trei in trei minute, ca imi doresc (a cata oara?) ceva ce nu pot avea.

Pentru 2011, imi doresc, deja, sa nu-mi mai umplu mintea si inima cu dorinte pompoase. Citeam aseara pe www.coffeechat.ro ce scria Alice, spunea ca multe visuri nu se lasa convinse pentru ca nu stim sa le formulam clar, nu stim sa ne dorim ceva concret. Intr-adevar, nu stiu sa-mi doresc ceva minunat, fiindca nu stiu ce-ar fi minunat pentru viata mea. Imi doresc sa nu ma astept la mare lucru, fiindca, de fapt, tanjesc sa fiu luata prin surprindere de intorsaturi de soarta superbe, spectaculoase. Ma educ de pe-acum sa nu-mi doresc ceva ce-ar putea constitui scenariu de film american fondant. Sa nu ma rog pentru un talmes-balmes de miracole gen sanatate plus belsug plus iubire plus succese, pentru ca toata lumea se roaga pentru aceleasi lucruri, in fiecare an, si cu toate astea mereu vor fi si oameni plansi, ratati, bolnavi sau saraci, pe fata pamantului. Va trebui sa nu ma lacomesc, sa nu vreau de toate, ci sa caut dumicatul de gand perfect, modest, infaptuibil.

Am sa trag cu ochiul la altii, am sa copiez peste umarul vostru, am sa spionez ce scrieti la http://www.coffeechat.ro/dorinte/ Anul asta voi incerca alta formula de speranta, voi recruta doar visuri realiste, dintre toate cele ingramadite la usa lacomiei mele de a fi (ha, ha!) fericita. Un lucru stiu, ca n-am sa-mi mai doresc fericiri de-o viata (discutabile), ci fericiri de-o clipa (incredibile). Vreau sa fiu uimita de ceea ce mi se intampla intr-un moment, nu de ceea ce nu mi se intampla intr-o viata.

Povesti cu happy-(week)end

Cand eram studenta si mergeam cu trenul in nestire, ma uitam la sarmele cocosate de rufe, din curtile oamenilor, pe la Bucuresti, Chitila, Buftea, Darza, Peris, Scrovistea, Crivina, Prahova, Brazi, Ploiesti, Valea Calugareasca, Cricov, Inotesti, Mizil, Buzau. Dupa hainele pe care le labartau pe franghii, la uscat, intelegeam ce fel de viata au.  Nu numai saraca sau bogata, ci si desteapta sau proasta. Intelegeam, din dispunerea si procentajele si culorile hainelor, cati copii mici si mari aveau, cine era tartorul clanului, cine facea scandal mai mult si cine smotruia mai putin.

Intr-o vreme, ma uitam si la balcoanele oamenilor, inventariam rapid uneltele nefericirii conjugale, lipsa de gratie a hainelor intinse – blazat si dramatic – sa se usuce, scarile duble, perdelele trase peste (sau de pe) geamuri, vopseaua sarita, vopseaua impecabila, fericirea obraznica, suferinta cuminte.

Si, mai nou, fiindca nu ghicesc ocult, ci ghicesc in viata din vitrina omului, cunosc standardul de exuberanta dupa weekend-uri. Nu-ti trebuie cesti de cafea intoarse cu fundu-n sus si nici carti de ghicit, nici palme cu linii si noroace adanci. Poti sti ce fel de viata cara dupa el un om, daca asisti (din umbra sau pe fata) la viata lui de weekend.

Nu stiu daca toti cei care sunt departe de Internet azi se afla in locuri molcom invidiabile de catre ceilalti sau, pur si simplu, nu intra pe forumuri si bloguri tocmai pentru a nu crea senzatia dezolanta de timp steril, cu neputinta de umplut si rontait in alt mod. Eu, persoana de fata, ma exclud elegant, tocesc premisa ca, daca e blogul meu, se cheama ca azi am program administrativ, deci ma prefac suav ca stau aici intre doua picaturi de pauze, intre doua oceane de fericire enervant de revarsata.

Cine se uita la noi din afara va deschide gura sa spuna ca n-avem vieti, ca in timp ce altii rascoc gratare la iarba prazulie, noi tacanim intr-o tastatura, ca intr-un ritual de scuturare a Lampii lui Aladin. Poate apare ceva. Dar Duhul Fermecat nu lucreaza duminica.

Azi am fost la un mall, in cel mai frivol si frumos pas posibil, asa cum imi permitea sontacaiala conjuncturala (ma doare un picior, am facut o boacana). Sclipiciul firmos m-a facut un om mai bun, mai intelegator si generos cu slabiciunile comerciale ale parvenitilor si majoretelor patriei. A fost bine, fantanile arteziene scuipau energie si parfum acvatic, oamenii care nu-si uitasera vietile acasa se sarutau pe scara rulanta (cum am vazut noi in filmuletul ucigas postat de Alina Grozea pe blogul ei), premiantele trageau de pachete umflate de cumparaturi trivial de cool si moderne.

E sambata seara si nici n-am curaj sa va intreb ce faceti acum.

Contratimpul probabil

Cand am plecat in Canada, in 2003, tocmai scapasem din zgarda unei indragosteli. Iubisem un tip pana prin iarna lui 2002, cand am realizat ca prefera sa faca Revelionul cu meseria lui de chitarist-sef. Probabil chitara arata mai bine ca mine sau nu era asa cicalitoare. Ma rog, n-am zis nimic cu voce tare, am inchis telefonul si am mormait, in gand, mersi. In fond, ma perpelisem vreun an jumate, puteam sa iau o pauza de oftat, incepusem sa obosesc (in ciuda cumplitei mele energii de a rabda o situatie tampita la infinit).

Nici nu mi-am trantit bine valizele la Toronto, ca a inceput sa zbarnaie telefonul. Era el, pasamite o parasise pe chitara, temporar. Acum ii tunase, in schimb, sa ma intorc in Romania, la el, si “sa ne mai dam o sansa”. I-am amintit, cu voce sugrumata si de emotie, dar si de fusul orar (la mine era 3.00 noaptea, dar el asa intelesese, ca eram cu sapte ore inaintea lui, nu in urma, cum e logic), ca ne mai daduseram 445 de sanse pana atunci si, printr-o lugubra coincidenta, toate se crapasera la fiert.   

Toata viata mea sentimentala a fost tapisata cu contratimp de cea mai buna calitate. Cand ma saturam de toate sortimentele de concesii, asteptari si naivitati de care eram capabila (iar meniul era foarte amplu), ma tiptileam afara din relatia groazei si-mi vedeam de drum. Doar ca, la primul semafor, ma astepta dansul, disperat, cu ochii loviti de exoftalmica buimaceala, de suferinta suspecta, de crize sentimentale. Ca unde ma duc. Zic: pai credeam ca ai treaba si te retin. Ce?! N-am, draga, nicio treaba, eu te iubesc! Bine, ma, da’ de trei ani se aude musca in relatia asta, ai tacut ca o pastruga, nici nu te-ai dat in vorba ca as insemna ceva consistent pentru tine…

Aproape totul a venit mai tarziu si mai departe decat se puteau intinde corzile rabdarilor mele. Dupa ani si ani in care un fost adorat de-al meu nu si-a putut lasa nevasta (pe care n-o mai iubea nici in gluma) de dragul meu, eu am plecat in Canada si de-acolo mi-a ajuns la ureche ca a divortat, in sfarsit, dar pentru alta duduie, pesemne mai persuasiva decat subsemnata. Pe urma, s-a despartit de aia si a incercat o manevra periculoasa, spunandu-mi ca, de fapt, dezalcatuirea lui conjugala mi se datora, ca a divortat “de dragul povestii noastre”. L-am intrerupt din gratioasa-i acidulare si i-am spus ca eu si el fuseseram impreuna acum… aaa…  unspe ani, deci sa mi se explice cum dracu de a facut asemenea gest vitejesc abia acum, cand mai adunaseram fiecare cate trei-patru relatii pe panoplie. N-a stiut sa-mi spuna, si-a scufundat botul in cafea si-a gajait niste consoane nechituite, dar otova.

Nu mai am curaj sa-mi doresc vreo dragoste rupta din soare si cusuta cu raze de luna (ouch!). Am ajuns la venerabila varsta cand imi doresc o iubire care vine atunci cand o chem. Sa-i zic “Apporte!” si ea sa-mi aduca fericirea si sa mi-o aseze in brate, dand din coada. Nu mai am alte pretentii.

Dragoste. Best before 2010

La multi ani, dragii mei, devotatii mei! A venit un an cu miinile calde, cu ochii ca luna plina, cu buzele arcuite-n speranta. Iubiti-l, e frumos si bun! E drept, e un an care asteapta mai mult de la noi. 

Eu m-am indirjit si-am plecat deja sa recuperez cioburile unei iubiri pe care, in stupida mea resemnare de miel derutat, o lasam sa agonizeze, crezind ca am epuizat toate dozele pentru perfuzii. Ma purtam boiereste, facind loc altor dame aprige sa treaca, sa ajunga pe puntea principala inaintea mea, sa urce in barca de salvare, sa-si scoata fericirea la liman. Eu sedeam prosteste, contorsionata-n ginduri aride, si contemplam apa spargind geamuri, scufundind vapoare.

E un gind care germineaza de citeva saptamini in mintea si inima mea. Si s-a instaurat fara echivoc in timp ce, la televizor, simbata seara, dadusem de “Titanic” si-l vedeam a vesnica oara. Revelatia m-a pocnit in crestet si mi-a zburat fatalismele cit colo. Mai sunt atitea de trait si de experimentat intr-o poveste, inainte de-a o lasa sa-si dea duhul si-a o vedea alunecind in adincuri inghetate.

Inserez si un film al iubirii mele – pentru ca acest clip aduna toate starile pe care le-am parcurs in dragostea mea, de la iluzie la autoinstrainare, de la naufragiu la regasiri spectaculoase de sine. My Heart Will Go On.

http://www.youtube.com/watch?v=uO_vFuzPJvc&feature=related

“Don’t let go!”. A fost cuvintul de ordine, parola vitala de care uitam de fiecare data – desi am vazut filmul de atitea ori. Cind asisti la un naufragiu, cauti instinctiv sa memorezi moartea, pentru ca e o lugubra fascinatie in premiera. Perplexitatea in fata sfirsitului te smulge de la adevaratele intelesuri ale hazardului, ale karmei. Dar, cind ai motive splendide sa lupti (iar eu am!), esti obligat moral sa actionezi. 

V-am chemat azi aici ca sa va spun ca eu, una, am sa lupt dezlantuit pentru iubirea mea. S-a terminat cu suferinta aristocratica, diplomata si, in consecinta, letala. Cine vrea sa ma urmeze e invitat sa se incoloneze in aceasta legiune a celei mai frumoase razbunari. Nu am nevoie de kamikadze, am nevoie de supravietuitori! Am incetat sa ma inchin la templul sacrificiului. In Primul Razboi Mondial, generalul Patton (senior commander al United States Tank Corps, la acea vreme) a strigat ceva care a schimbat fata lumii, iar azi schimba fata luptei mele: “Patriot nu e cel care-si da viata pentru tara lui! Patriot e cel care-si face dusmanii sa-si dea viata pentru tara lor!”.

Nu ne vom sacrifica pentru iubirile noastre, ne vom determina rivalii sa se sacrifice pentru iubirile lor. A venit 2009, anul luptei decisive, nici pe departe anul sinuciderilor nobile. Salvati-va dragostea pe care inamicii cu argumente semidocte o string de git! Asta astept de la voi.  A se implini, de preferinta, inainte de 2010. 

“I will never let go!”.