Umor deosebit de grav

Cel mai greu lucru din lume nu e sa mananci un paianjen de viu. Nu. Cel mai greu lucru din lume e sa ai umor. Foarte multa lume are impresia ca s-a nascut cu gena umorului. Ca atare, numarul celor care rad de propriile poante creste alarmant, la nivel de glob.

Nu fac pe modesta atunci cand ii intrerup pe cei care-mi spun ca am umor. Eu nu fac umor, eu scriu la misto (cateodata), asta e cu totul altceva. Sunt stanjenita – desi flatata, desigur! – cand mi se spune ca textele mele sunt amuzante, fiindca eu insami sunt extrem de exigenta cu umorul. Ca sa suport o comedie, trebuie sa fie geniala. Si atunci, mi-e din ce in ce mai greu sa cred ca poate rade cineva cand citeste textele mele. Cel mult zambeste – zic eu.

Dar sunt si oameni facuti sa debiteze poante de calitate. Ii invidiez – si nu la modul nobil, constructiv. Ii invidiez in cel mai meschin mod. As fi vrut sa-mi fi bubuit mie prin cap ideile lor.

Foarte rar preiau poantele altcuiva in textele mele, iar atunci cand o fac, ma straduiesc sa precizez sursa cat mai clar. Dar se mai intampla sa parafrazez sau sa scriu o gluma care e atat de cunoscuta, incat mi s-ar parea redundant sa mentionez ca e banc consacrat. Si atunci, primesc laude. „Ce umor ai, Simona!”. Sar ca arsa: nu e poanta mea!!! E un semn ca, intotdeauna, glumele cele mai bune sunt scornite de altii. Le invidiez creierul destept.

Atunci cand nu precizez ca ideea ii apartine altuia, inseamna ca e ideea mea. De-aia il si detest pe Mihai Morar, omul care ia un salariu porcesc de mare de la Antene si de la Radio Zu si are o faima nemeritata, plagiind poantele altora. Inclusiv ale mele. Da, asa e, Mihai Morar turuie la Radio Zu numai glume furate fara jena. De altfel, ziaristul Julius Constantinescu l-a si dat in judecata pentru asta, fiindca obraznicatura de Morar lua zilnic glume de-ale lui, insusindu-si-le si parand destept. Si sper ca Julius nu e singurul care-l taraste in tribunal. L-as da si eu in judecata pe Morar, o sa ma gandesc serios la asta.

Nimic nu-mi place mai mult pe lume decat sa rad. Nici scrisul, nici dulciurile, nici whisky-ul, nici sexul, nici muzica nu-mi priesc mai mult decat rasul. Si tineti cont de faptul ca elementele de mai sus imi plac cu adevarat!

As da orice sa fiu un umorist bun. Cand vad sitcom-uri americane de succes, cu un ochi rad cu lacrimi, iar celalalt ochi imi sare din cap, de invidie. Cu atat mai greu imi e sa ma simt bine in preajma unora care hahaie toata ziua fara rost, ca proasta-n targ, niste obositori care cred ca sunt glumeti, niste diletanti, niste agasanti.

De fapt, ii invidiez. Nu e nimic mai reconfortant decat sa razi ca un spart. Iar daca ei rad din orice, isi regenereaza sistemul nervos. Cei care fac glume de autobaza (sau mai proaste de-atat) traiesc cat sa ne-ngroape pe toti.

Tragedia e ca verdictul nu e pe mana celor haiosi, subtili, inteligenti. Verdictul e dat de o majoritate de neamuri proaste, care cumpara, vad, respectiv acceseaza subiecte de doi lei, glume cretine si funduri goale. Asa ca noi, cei care cautam un miez fin intr-o gluma si mai fina, trebuie sa ne intalnim ca ilegalistii, la vizionari si lecturi conspirative. Intrebarea e: unde naiba mai radem?