Ce sa nu intrebi pe nimeni, niciodata

Exista oameni care nu intreaba nici cat e ceasul, prefera sa se uite la soare si sa calculeze, trigonometric si astronomic, sin cos de ics patrat minus radical din umbra. In extrema cealalta, exista insa oamenii care intreaba orice le trece – era sa zic „prin minte”, dar nu mereu e cazul – prin laringe. Eu va ofer colectia mea de intrebari care mi s-au adresat torential, de cand ma stiu, si de fiecare data m-au fortat sa debitez cele mai idioate raspunsuri, incercand sa par si naturala, si sincera, si amuzanta – fara sa-mi reuseasca nici una dintre ipostazele astea, fireste.

„Esti casatorita? Nu?! De ce?” – Sunt ca Julia Roberts in Runaway Bride – imi vine sa raspund. Fug din fata altarului, de fiecare data, si-l las pe ginerica acolo, cu ma-sa si cu tot alaiul pe cap, sa-l fac de ras. Evident, m-au cerut vreo 20 de nevasta, am zis Da de fiecare data, insa cand incepe preotul cununia fac atac de panica si ma uschesc.

„Ai copii? Nu?! De ce?” – Sa zicem ca as merita intrebarea asta din partea cuiva care stie sigur ca, din punct de vedere biologic, sunt apta de procreere. Dar pentru cine ma vede prima oara, a ma intreba de ce n-am copii e o initiativa sinonima cu o gafa de proportii. Poate am o boala rara, poate am incercat toata viata si n-am reusit, poate nu-mi plac copiii, poate am avut o drama in familie, care m-a indepartat de maternitate, poate sotul meu nu e fertil, poate m-am nascut fara uter – intamplator, nici unul dintre ghinioanele astea nu sunt valabile in cazul meu, insa asta n-are de unde sti o persoana care-si baga nasul in optiunile personale ale cuiva.

„Ce salariu ai?” – Eu nu stiam cat era pensia bunicii mele, Dumnezeu s-o ierte. Stiam ca e vorba de un venit pipernicit, o ajutam cat puteam, dar n-o stanjeneam niciodata cu clarificari financiare, ca sa nu-i creez un disconfort si mai mare decat acela de a accepta bani de la mine, ca sa poata supravietui. Nu stiu exact cat castiga mama, prietenele mele cele mai bune, fratele meu, cumnata mea, nici macar nu stiu prea bine cat castig eu. Bine, in ceea ce ma priveste, nu mai am asa mult de calculat, intrucat deocamdata sunt somera.

„De la ce ai semnul ala pe picior?” – Am o cicatrice relativ modesta pe o gamba, bag de seama ca nu suficient de mica, totusi, ca sa n-o zareasca elita curiosilor. Le explic agasata ca o am din liceu, cand m-am ranit si mica plaga nu s-a mai inchis niciodata corect, probabil ca sa ma invat minte, sa ma uit pe unde calc. Dar stiu cazuri mai grave, oameni cu semne particulare vizibile, obligati sa insire aventuri de capa si spada, ca sa le astupe gura celor care vor sa stie neaparat cum a ajuns interlocutorul lor un pui de Zorro.

„De ce nu porti niciodata fuste?” – Poate sunt cracanata, asta as vrea sa raspund, chiar daca nu sunt. Asta e o intrebare inrudita cu la fel de desteptele „De ce nu incerci sa te faci roscata?”, „De ce porti atata negru, ti-a murit cineva?”, „Nu vrei sa vii odata sa te machiez eu, sa-ti arat cum iti sta mai bine?”.

„Cum sa nu-ti placa? Unde s-a mai pomenit persoana careia sa nu-i placa merele coapte, cu frisca pe ele?” – Aici s-a pomenit, in fata ta! Am tot dat din colt in colt, ca sa nu-i ranesc simtamintele de gazda care, fara sa ma intrebe daca imi plac, copsese o suta de mere, in cinstea venirii mele. Apreciez efortul, dar nicio norma de politete de pe fata pamantului nu ma poate obliga sa mananc ceea ce nu-mi place.

Sunt sigura ca am sa-mi mai amintesc si alte mostre de interogatorii care mi s-au pietrificat in creierasi. Sunt la fel de sigura ca aveti si voi asemenea bagaj de memorii inestimabile. Partea buna a partii proaste e ca asa mi-am mai ascutit simtul umorului. Ca sa nu raspund artagos si sa fac dovada unor frustrari mic-burgheze, virez spre raspunsul in doi peri sau anecdotic. Asta pana in ziua cand se va gasi cineva care sa ma mai intrebe ceva incomod: „De ce nu raspunzi niciodata serios?”.