Autopsia premeditarii

Pe 14 iulie dimineata, a trebuit sa citesc de sase ori titlul scris cu alb pe rosu, la televizor, “Madalina Manole s-a sinucis!”. Mi se pareau cuvinte care nu se legau intre ele, mi se parea un nonsens total, m-am suspectat ca fac vreun atac cerebral, ca mintile mi se conecteaza gresit.

Am cunoscut-o personal pe Madalina Manole. Pe vremea cand era maritata cu Serban Georgescu, ne-am intalnit de cateva ori si in particular, am mers la terasele de la mare – ei doi si eu cu barbatul care-mi era iubit atunci. Am stat ore intregi de vorba in patru si, va marturisesc aproape stinghera, la vremea aceea noi ne intrebam, discret, cum rezista un cuplu care parea atat de bizar, in esenta, atat de eterogen. Ea era fina, frumoasa, ingrijita, imbracata vesnic superb, bronzata, vesela (da, vesela!) si linistitor de pamanteana. Serban era antonimul ei perfect. Nu parea niciodata ingrijorat de aspectul lui cam neglijent din toate punctele de vedere, era strident de dezinvolt, nu-si facea probleme, vorbea tare si radea tare. Era simpatic si inteligent, dar era din cu totul alta specie decat Madalina. Ei, da, si se pare ca Serban a fost cel care a parasit-o, pentru o tanara care ulterior i-a devenit nevasta si i-a daruit si un pui frumos.

Pe urma, Madalina a alunecat vertiginos catre altceva, total altceva, frisonant altceva. Si dintr-o data, totul a sarit din matca, totul a deraiat, chiar si ceea ce parea fericire.

La asta voiam sa ajung, la acest “parea”. De cand a murit Madalina, toata lumea vrea sa stie de ce femeia care parea ca are tot ceea ce altele ar plati cu ani din viata a inghitit 400 de mililitri de pesticid.

Ma enerveaza cumplit cabotinismul indoliat al prietenilor de profesie. Un exemplu: de cate ori moare cineva faimos, Silvia Dumitrescu e in direct la toate posturile si citata in toate ziarele, in calitate de “prietena” a celui ce-a parasit lumea. Bineinteles, o data proptita-n jiltul emisiunii, a inceput sa mormaie ca de fapt erau prietene, dar nu asa nedespartite, erau apropiate, adica nu asa apropiate, ea nu stie, dar ea crede ca… si crede ca… In conditiile in care abia daca stiu Procuratura si Medicina Legala ce se intampla, “poate ca”-urile Silviei sunt de nesuportat.

Un alt personaj care apare obsedant (prin telefon) e Bianca Brad, pentru care am toata intelegerea si compasiunea, avand in vedere tristetea ei (de cand si-a pierdut copilul in luna a noua, inca nenascut), dar dintr-o data, sinuciderea Madalinei s-a transformat in evocarea amaruie si inlacrimata a dramei care, aflam acum, era la un pas de a o trimite pe Bianca Brad cu gatul in streang.

Cei care au vrut vreodata sa se sinucida intervin si spun ca (evident) au vrut si ei sa se sinucida (ce sa zica altceva?) si, deci, stiu cum e. Oameni buni, nu stiti cum e. De la “am vrut sa” pana la o jumate de litru de otrava turnata ferm pe gat, e un pas care voua vi se pare mic, dar uite ca a reusit sa ajunga din lumea noastra in sicriu.

Un stol de psihologi (care, fiindca in Romania nu exista educatia psihoterapiei, cam mor de foame la birou) opineaza doct: “Madalina suferea de o depresie”. Extraordinar, credeam ca s-a sinucis de plictiseala. Sau a baut Furadan ca sa vada cum e. Psihologii mai vin si cu depresia postpartum dupa ei, le pica bine ca lucrurile se potrivesc asa, ca exista explicatia asta, macar. “Nu a putut face fata problemelor vietii!” a oftat savant un psiholog la TV, ca si cum nu era evident, ca si cum noi am fi banuit ca era o femeie puternica si optimista, dar, fiindca a visat urat, s-a dat jos din pat si-a dat peste cap licoarea toxica.

Nimeni nu stie nimic sigur, toata lumea despica si toaca pareri, autopsiaza meticulos toata viata artistei, doar-doar reiese din ceva ce s-a rupt in sufletul ei si n-a mai fost posibil sa fie cusut la loc.

Zvonurile m-au ametit si m-au ostenit, m-au intristat. Ca nu i se vinde albumul, ca radiourile nu-i difuzau piesele, ca lua pastile de slabit si astea au mancat-o de vie si i-au cauzat depresia, ca depresia era de fapt postnatala, ca avea o iubire neimpartasita (Corina Chiriac a spus ca Madalina se intalnea in secret cu un coleg, tot muzician, dar ca el n-o iubea si asta a distrus-o), ca sotul ei nici nu mai doarme acasa de mult si ca nici in noaptea sinuciderii nu era acasa (desi procurorii au stabilit clar ca era acasa, dormea dus in patutul conjugal), ca Madalina avea o tumoare pe creier (fapt infirmat cu zece guri de IML), ca suferea de anorexie si ca-si pierdea mintile de foame. Sute de variante au circulat pe toate posturile, iar in desisul acestor discutii interminabile, impanate cu melodiile Madalinei (uneori, aiurea alese de realizatorii de emisiuni), au fost o istovire continua pentru privitorul care incerca sa inteleaga si el ceva.

Toata lumea vrea sa priceapa, dar nu vom pricepe niciodata. Omul care se sinucide are in compozitia lui substante care noua ne sunt straine total. A avut si noi deznadejdi si ne-a fost indiferent daca mai traim, in cate-o zi – in sensul ca mi s-a intamplat si mie sa spun ca, daca de exemplu ma loveste tramvaiul intr-o zi tampita de-a mea, n-as fi asa disperata ca plec din lume – dar de aici pana sa pretindem ca stim ce inseamna sa vrei cu adevarat sa mori, e un prag inalt. O bariera de care nu vom trece.

Se sinucid oameni in fiecare zi. Madalina e iubita si celebra si, in mod firesc, i s-a acordat importanta cuvenita. Dincolo de asta, duce cu ea o taina pe care n-o vom putea decodifica niciodata.

Acum, aud pe un post un cantec de-al ei: “Ma durea sa te stiu cu altcineva/ Iti era mai comod sa fii cu ea/ Cand eram doar amandoi/ Imi jurai c-a doua zi/ Ii vei spune si ei totul despre noi/ Tu n-ai avut curaj/ Nici chiar de dragul meu (…) Ce-o fi fost in mintea mea/ Am ales cu inima/ Dar greseala asta n-o voi repeta”.

Intr-adevar, n-o va mai repeta niciodata.