Petrecerea buzoienilor si alte pacate

Am fost de multe ori agasanta, in ultimii ani, palavragind cu obstinatie despre petrecerile din liceu si facultate. Bine, mi-am gasit si adepti rapid, n-a fost prea greu sa asmut jelania generala, cu un abur aromat de nostalgie banala (dar intensa). Acum, asa cum topaiam si pe Facebook, ma agit (in capul meu, nicidecum logistic, fiindca sunt lenesa si ingrata) cu o petrecere care va avea loc in decembrie si este, in principiu, dedicata buzoienilor din Bucuresti. Concitadinii mei si-au luat frumosul obicei de a involbura in fiecare an (spre iarna) un party de acest gen. S-a ajuns la editia a patra, prima la care particip si eu.

Pe 4 decembrie 2010, buzoienii din capitala pot retrai, metafizic, chefurile din liceu. Mergem la un local din Bucuresti, tinuta va fi „casual” (desi pot sa jur ca pe vremea liceului meu ii spunea altfel, am uitat cum), cu blugii fara batranete si muzica fara de

moarte. Repertoriul va fi adaptat la calatoria in timp (presupun), dar meniul cred ca se va plasa totusi in prezent, adica refuz sa cred ca vom avea onoarea sa consumam pufarini, ciocolata Codrut, batoane cu mac si eugenii fara crema, ca pe vremea hipercalorica a liceului.

Mi s-a spus ca va fi o petrecere ca in adolescenta, cu dans, hrana si lichide pacatoase, si fara fasoane trendy, adica asa cum ne-am tot dorit timp de ani de zile, dar n-am mai capatat.

Pe scurt, ca sa nu ma adresez doar chefliilor mei, buzoienii din Bucuresti care vor sa stie mai multe detalii ma pot necaji cu intrebari la orice ora (simona_catrina@yahoo.com), iar cu ceilalti pornisem doar sa discut situatia chefurilor si noile curente in parangheliile obstesti.

Voi mai mergeti la petreceri ca-n zilele cand traiati pe banii parintilor? Stiti voi, chefurile alea unde gazdele adunau covoarele de pe jos, ca altfel dracu le lua de la rock’n’roll-ul zorilor, cand parintii faceau rost de Pepsi sau Brifcor (o lada pe care ne bateam toti in prima ora de chef), cand mancam sandwich-uri si fursecuri, in timp ce dansam pe Wham, Deep Purple si Glenn Medeiros, la gramada, intr-un ghiveci muzical antologic. Dupa miezul noptii, stingeam luminile de tot si

dansam pe intuneric, asta fiind culmea depravarii din epoca respectiva. Din cand in cand, parintii intrau sa mai schimbe cate-o tava si se cruceau – sau, mai practic, aprindeau lampadarul chior din coltul camerei. Il anihilam noi, dupa plecarea inamicului.

Nu-mi amintesc ce faceam pe intuneric, fiindca sex nu efectua nimeni la petreceri, pe vremea mea, doar ne pupam (destul de inabil) si ne sufocam in brate, in speranta ca anticipam sau pricepem cate ceva din placerile adulte, fara sa ne pierdem capul sau virginitatea de tot. Cine ma vedea venind acasa cu rochia mototolita dubios ar fi crezut ca a trecut prin multe acrobatii, laolalta cu stapana-sa. Dar eu eram copil cuminte, tehnic vorbind, deci revin la vorba anterioara: ceea ce vedeau nu era adevarat.

Nu, n-am mai trait de mult asa ceva. Acum, la 43 de ani, e cazul sa-mi aduc aminte de unde am plecat. Abia astept petrecerea buzoienilor, unde probabil nimeni nu va stinge lumina (nici n-ar mai avea haz, fiindca acum nu mai avem aceleasi curiozitati primare), dar contez pe o simplitate incitanta, pe relaxarea si spontaneitatea grupului. Si stiu ca va fi o reuniune de pomina. Ma lacomesc la intoarcerile in timp, ca si cum as fi gasit intr-un colt de dulap un strop de tinerete de care nu mai stiam. Era si momentul, cotrobai dupa ea de atatia ani…