„Nu suntem muritori, e clar. Dar suntem niste zei prosti, niste nemuritori care ne-am uitat destinul. (Constantin Noica)“

O tristete

de

Cu cateva zile in urma, a murit Feliciana. Voi nu stiti cine a fost, acum scriu prima data despre ea. A fost colega mea de banca din liceu, prietena mea pe care – din ingratitudine, superficialitate sau cauze obiective – n-am mai vazut-o de aproape 20 de ani. Am fost colege in clasa a 11-a si a 12-a, atunci imparteam confesiuni trepidante despre iubiri, visuri trasnite si nenoroc timpuriu. Eram trei razvratite, de fapt: Feliciana Vidu, Dana Gheorghe (cea alaturi de care sunt in prima poza de sus, la concertul Bon Jovi – deci la postarea trecuta) si cu mine. Eram in aceeasi clasa si in acelasi stadiu al idealismului care, uneori, ne inghitea.

Feliciana Vidu, pe care o vedeti in fotografii, locuia inca din 1992 in Statele Unite. Era casatorita cu un medic, Ron, iar buna mea amica devenise Anna Vidu Perdigon. In toti acesti ani, inclusiv (sau mai ales) cat am stat in Canada, mi-a fost foarte dor de ea, insa n-am avut energia si bunul simt sa fac un efort. Sa merg mai aproape de ea. Sau s-o chem la mine. Am comunicat de cateva ori pe e-mail sau la telefon, ne regasiseram dupa multi ani, dar n-am reusit sa ne revedem. Nu stiu de ce, e absurd.

Feliciana nu s-a impacat niciodata cu ecosistemul in care nimerise. Unii, mai drastici si mai echilibrati, ar fi spus ca era o inadaptata, insa eu stiu ca era doar zvarcolita, profunda, neimpacata cu verdictele practice, nemultumita de normele ipocrite ale lumii in care traim.

A plecat din Romania in 1992, desi lasa in urma ei un barbat pe care il adora si care o iubea la randul lui, erau de sase ani impreuna, dar familia lui pretentioasa nu-i permitea sa se insoare cu fata-cea-simpla, Feliciana. Fiindca Feliciana iesea din tipare, crescuse fara tata, fuma, bea cate-un coniac (mon dieu!), recita versuri halucinante, iar asta dauna grav sanatatii unui neam boieresc.

Aparent viteaz, iubitul ei i-a promis ca, daca merge ea inainte in America, va veni si el. Nu s-a dus niciodata dupa ea, s-a razgandit, a fost las, si asta a lasat primele sechele in destinul fetei disperate. Feliciana a locuit o vreme in New Jersey si, dupa cateva povesti de dragoste nefericite, l-a cunoscut pe medicul hawaiian Ron Perdigon (foto), cu care s-a si casatorit in anul de gratie 2000. S-au mutat impreuna in Venice, statul Florida. Au facut nunta in Hawaii, intr-un loc paradisiac, si atunci am crezut ca e cea mai fericita femeie de pe fata pamantului.

Ulterior, s-a nascut si baietelul lor, Mark (foto). Totul parea perfect. Dar noi, cei care punem degraba etichete pe fericirea altora, riscam sa avem surprize tragice.

Feliciana suferea de nefericire cronica fiindca, in ciuda aparentelor stralucitoare (bani, casa cu piscina in Venice-Florida, confort, familie, tihna), ea nu si-a uitat nicio clipa iubirea din Romania si nu si-a uitat visurile de adolescenta, pe care le nota, cand eram in liceu, in caietul de matematica (materie care n-o interesa deloc, cum nu ma interesa nici pe mine), in chip de superb jurnal improvizat, cu patratele.

Feliciana stia foarte multe poezii in liceu si citise enorm, era groaznic de sincera cu ispravile ei riscante si, din nefericire pentru ea, avea un ADN de rebela. In adolescenta mea timida, asta m-a atras instantaneu la aceasta fata iesita din tipare. Ma fascina curajul ei, stilul ei alambicat de a-si planifica viata. Iar pe ea o incita sfiala mea, ma tragea de mana si ma ducea catre lumea dezlantuita.

Pentru ca lumea i s-a impotrivit, iar ea i s-a impotrivit lumii, Feliciana s-a abandonat treptat, a cazut in plasa unei vieti riscante, din punct de vedere clinic. Nu avea grija de ea, nu tinea cont de nicio norma de sanatate si, in cele din urma, a fost rapusa de coltii unui viciu perfid. A jucat un fel de ruleta ruseasca si glontul era intr-un loc nefast. Nu o condamn, n-am acest drept moral (si eu sunt departe de un trai perfect), doar ca mi se sfasie inima cand realizez ca fata-cu-visuri-nemaiauzite din adolescenta mea a incremenit pentru totdeauna in lumi vesnice, nedovedite, netestate, impalpabile.

Si s-a sinucis lent. Teoretic, n-a fost vointa ei sa moara, a fost de fapt foarte bolnava, intr-un final i-a cedat ficatul, s-a stins intr-un spital din Florida. Dar practic, a fost o forma suicidala de a comunica lumii pozitia ei, protestul ei, dorul ei. Iubirea ei din tinerete, mutilata, neuitata.

O spun tardiv, mi-a fost foarte dor de Feliciana in toti acesti ani, iar acum va trebui sa ma resemnez, sa-mi adun lacrimile si sa le ascund. Sau sa le aman. Sa ma gandesc altadata, cand voi fi mai curajoasa, la ceea ce am fi putut ajunge amandoua, daca nu ne-am fi irosit in visuri utopice.

 

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Atat de trist… Imi pare rau pentru ea, pentru familia si baietelul ei dragalas. Vesti de acest gen ma lasa fara grai. Cum putem oare sterge durerea prin cuvinte?

    andres 21 iulie 2011 23:30 Răspunde
  • Andres, a trecut mai mult de o saptamana de la moartea ei si eu abia in seara asta am indraznit sa plang cu adevarat, fara cenzura. Pana acum, mi-am reprimat lacrima, fiindca aveam senzatia (si speranta) ca nu e adevarat, ca e o neintelegere, ca poate… poate…

    Simona Catrina 21 iulie 2011 23:40 Răspunde
  • Oare e posibil ca o mare iubire pierduta sa te bantuie toata viata si te degradeze lent pana la moarte? Citind povestea, totul parea intr-adevar perfect: o familie, un copil, situatie materiala buna si totusi nu sunt de ajuns? Trag concluzia ca ar trebui sa invatam sa acceptam tot ce ni se da in viata si sa fim impacati si recunoscatori pentru tot ceea ce avem in prezent, indiferent ca e bun sau rau.

    Liana 22 iulie 2011 0:14 Răspunde
  • Atat de trista poveste! Si atat de prabusit de trist te lasa asemenea vesti!
    Atat de frumoasa, atat de minunat baietel si atat de stralucitoare pare, din poze, viata ei! Cat de departe , cat de adanca distanta este din adancul sufletului pana la suprafata!
    Te strang in brate Simona sa poti plange in voie!

    Mihaela 22 iulie 2011 0:19 Răspunde
  • Liana, tocmai asta ma sperie si pe mine. Toata viata evaluam fericirile altora si ni se pare ca le decodificam, insa asta e dovada ca, dincolo de implinirile clasice, stau caderi incredibile. Dezastre superbe, cum spunea Alexis Zorba.

    Simona Catrina 22 iulie 2011 0:24 Răspunde
  • Mihaela, de zile intregi ma zbat sa plang. Acum am reusit. Si abia acum am scris. Nu credeam ca ajung si eu sa spun ceea ce spune mai toata lumea cand se stinge cineva, dar uite ca spun: as fi vrut sa am puterea si mijloacele s-o ajut, cat inca se mai putea face ceva. Si n-am reusit, si n-am stiut cum…

    Simona Catrina 22 iulie 2011 0:26 Răspunde
  • Draga mea, samburele deciziilor pe care le luam se afla in noi!
    Cred ca ea nu a reusit se se regaseasca pe ea, cea adevarata, in tot ce a trait!
    Se intampla, si cu cat asteptarile noastre de la noi sunt mai mari, cu atat regasirea este mai grea sau imposibila!
    S-ar fi putut ca ea sa nu doreasca neaparat sa fie ajutata ci mai degraba sa fie lasata sa arda ca o flacara.
    Pana la sfarsit!
    Pastrez-o in sufletul tau mare, delicat si sensibil!

    Mihaela 22 iulie 2011 0:45 Răspunde
  • Atat de trist incat lacrimile aluneca fara voie ,imi pare rau pentru Feliciana,pentru copilul ei dragalas care nu intelege inca de ce nu mai e mama,imi pare rau pentru sotul care i-a fost alaturi pana in ultima clipa dar imi pare foarte rau pentru tine ca ai pierdut-o fara sa o revezi.Acum e perioada negarii si a reprosurilor,iti spui „nu pot sa cred”sau „nu poate fi adevarat” „poate se va intampla o minune si aflu ca e vie si a fost doar o greseala” apoi incepi sa-ti reprosezi „daca as fi fost mai aproape poate as fi schimbat ceva” in final iesi din starea de soc si plangi,versi tone de lacrimi desi nimic si nimeni nu-l mai aduce inapoi pe cel drag.
    Au trecut zece luni de la moartea lui tati si desi am acceptat moartea lui uneori un gest banal sau un lucru mic de tot imi scormonesc sufletul si plang ore in sir.Fiecare moarte de care aud ma rascoleste.
    Dumnezeu sa o odihneasca in pace,sa o ierte pentru toate greselile ei si sa aline suferinta celor dragi.Condoleante scumpa Simona.

    Nadia 22 iulie 2011 6:48 Răspunde
  • Imi pare rau…
    Se mai spune ca fiecare isi cara crucea… Cum poate… cat poate… Suntem rezultatul alegerilor noastre. Suntem doar ceea ce ne putem oferi… (si nu vb de casa, masina, piscina).

    Rainbow 22 iulie 2011 7:25 Răspunde
  • As indrazni sa te rog sa scrii. Sa-i spui tot ce a ramas nerostit. Sa-i vorbesti despre ea, despre tine, despre vise si viata. Sa-i povestesti despre Simona, cea din ultimii douazeci de ani, sa-ti amintesti de voi doua, cele care imparteau o banca de liceu si atatea iluzii, sa plangi si sa razi cu ea.
    Indraznesc sa CRED ca ti-ar linisti sufletul. STIU ca m-as bucura sa te citesc, daca ne permiti sa ascultam noi, in locul ei, povestea voastra.
    Imbratisez cat pot de tare.

    Anomis 22 iulie 2011 7:38 Răspunde
  • Simona, imi imaginez ce e in sufletul tau…intamplari stupide ne impiedica sa ne facem timp si pentru oamenii de suflet din viata noastra si tot amanam…uneori e prea tarziu….

    da, trist si vezi, daca imi spunea cineva, uite, X a avut o problema la ficat si a murit saraca, tanara, mi-as fi spus, boala, asta e!, dar prin prisma ta, ca prieten al persoanei X din adolescenta…inteleg altfel disparitaia ei prematura, da, e foarte posibil, ca trupul ei sa se fi imbolnavit de dor ….

    simona, nu pot sa-ti spun decat ca sunt alaturi de tine cu un gand, si eu am prieteni dragi de demult, o comoara in viata mea

    wind 22 iulie 2011 7:52 Răspunde
  • Simonel, am citit cuvintele tale…de fapt, le-am aspirat si sentimente de atunci mi-au devenit atat de actuale, de parca m-as fi intors in timp.
    A fost si colega mea de banca in ceilalti doi ani de liceu, sau numai un an, nu mai stiu exact, si cate doruri impartaseam atunci..Numai ca eu acum ‘am crescut’, m-am maturizat, insa ea a ramas la fel, neschimbata, o adolescenta rebela si visatoare si indragostita vesnic de un vis. Am stiut intotdeauna ca nu si-a putut uita dragostea de atunci, insa nu m-am gandit ca se poate muri din asta, pentru ca, de fapt, asta a fost ‘boala’ ei ‘cronica’.
    Am vorbit putin cu ea anul trecut dupa ce s-a intors din Italia de la Roxana. Ma gandeam ca o sa am destul timp sa mai impartasim ganduri sau banalitati, sa radem sau ne amintim de trecut, insa acum fac asta singura aici..iar ea este linistita, in sfarsit, dupa atata zbucium, este fericita deplin…
    Simonel, chiar daca citesc destul de des ceea ce scrii tu, nu ti-am raspuns niciodata pentru ca, de fiecare data cand incerc sa-ti scriu ceva, imi pare lipsit de sens si urat, pentru ca tu spui totul in asa fel incat alte comentarii nu mai au loc sau rost, sau ar parea penibile si puerile. Acum insa trebuie sa-ti spun ca ceea ce ai scris despre Feliciana m-a facut sa vad cat de ‘urata’ si rea am devenit sub influenta vietii. Vreau sa-ti multumesc pentru o perspectiva diferita si calda pe care mi-o oferi fara sa-ti cer nimic, stiind insa poate ca unii dintre noi avem nevoie de asta din cand in cand.
    Multumesc.
    Dumnezeu sa o ierte si odihneasca pe Feliciana!

    Monica Vasiliu 22 iulie 2011 8:30 Răspunde
  • O Doamne
    Ce trist, sfisietor pentru voi amandoua suflete tinere, neterminate,irosite nerevendicate de nimeni care sa le pretuiasca Imensa Valoare
    Pling, de ce ai scris tu, pling eu de necaz ca nu ai reusit s-o revezi…….
    O singura mare nadejde a ramas in urma ei, baietelul care poate-i va razbuna timpul netrait de ea……..acum nu e decit tristete

    iris 22 iulie 2011 8:33 Răspunde
  • Poate ca existe suflete care cauta mereu altceva si imping cadourile pe care viata le aseaza nedespachetate langa ele……..Nu le place culoarea, nu le place ambalajul, nu au nici macar curiozitatea de a afla ce e inauntru………Nu vor sa stie daca (eventual) continutul le-ar putea fi util sa creasca, sa se dezvolte, sa creada, sa lupte…………
    Aceste suflete cred ca alte pachete pe care le-au deschis altadata sunt mai bune, mai amuzante, mai folositoare pe termen lung si se intreaba………de ce mi s-a dat cutia asta daca eu o vreau pe cealalta?
    Ca niste copii carora le dai pensule sa coloreze dar ei vor sa…..mazgaleasca ceva in cartea de povesti
    Nu e o constatare moralizatoare…… pana la urma nu suntem buni sau rai cu preponderenta……..suntem la fel cu totii. Numai ca unii au capacitatea mai mare de a rezista la poverile vietii si altii obosesc mai repede, se aseaza jos in drum si asteapta…….sfarsitul

    Dumnezeu sa o ierte si sa ii binecuvanteze familia in aceste clipe grele

    Hapi2233 22 iulie 2011 8:50 Răspunde
  • Pentru cine nu a trăit o astfel de iubire, e greu de înţeles.Sentimente devoratoare rămân în suflet până la sfârşit şi devin fatale.Nimic din strălucirea aparent compensatorie pe care o oferă ulterior destinul nu are puterea de a vindeca,dimpotrivă.Nu înseamnă că suntem fiinţe vulnerabile şi incapabile să trecem peste eşecuri,ci doar că iubim fundamental,decisiv şi irepetabil.Că în cromozomii noştri încape doar o singură mare şi adevărată iubire.Sunt cu atât mai copleşită de poveste cu cât abia am teminat de citit o carte pe aceeaşi temă ca a articolului tău.Nu cred că e doar o simplă coincidenţă şi asta mă pune pe gânduri.Este exact genul acela de carte pe care aştepţi s-o citeşti ca să nu te mai simţi singur pe lume.Se numeşte CONFESIUNI IPOTECATE SAU ROMAN PENTRU UN SINGUR CITITOR.Abia acum mă întreb dacă nu cumva personajele principale nu au fost inspirate sau dacă nu cumva au vreo legătură oarecare cu povestea prietenei tale.

    Irina 22 iulie 2011 9:14 Răspunde
  • cata durere simona trebuie sa fie in sufletul tau!si eu am regasit o prietena si colega de banca care traieste de 14ani in spania si ne chinuim sa ne intalnim dupa atatia ani…..am plans acum si vreau sa ma urc in avion si sa merg sa o vad,trebuie sa fac asta.am invatat ceva din ceea ce ai scris,multumesc!

    lumi 22 iulie 2011 9:19 Răspunde
  • Imi pare rau pentru pierderea ta, Simona. Imi pare rau caci ma uit, la 4 zile de cand cainele meu nu mai e, si cand traiesc si alte probleme in viata mea, iau zilele una dupa alta asa cum vin, si ma intreb de ce trebuie totul sa fie un test de anduranta de cand ne nastem pana disparem? Ajungem sa filozofam ore intregi pe „dezastrele superbe” ale vietii noastre, si ne dam seama ca ne traim fiecare propria drama, mai mult sau mai putin expusa, mai mult sau mai putin evidenta. Ranile provocate de iubiri neimplinite, sau indecise, sau interzise, sau cum or fi, sunt atat de adanci si dureroase…. Avem fiecare un destin, niste lectii de invatat despre noi insine, nu stiu ce sa mai spun caci uneori nu are nimic sens, logica. Si privim la oamenii frumosi din viata noastra care ajung sa le traiasca. Si privim incapabili sa facem ceva, pt ca pana la urma, luam propriile decizii. Trebuie sa te bucuri de anii in care Feliciana a fost in viata ta, si pt tot ce ati trait impreuna. Stiu ca esti onorata de a fi fost prietene adevarate. Sa fii bucuroasa de coniacul baut impreuna. After all, cu amintirile frumoase ramanem. Te imbratisez cu drag.. Si Dumnezeu sa o odihneasca in pace.

    Ramona 22 iulie 2011 10:36 Răspunde
  • Simona, te inteleg atat de bine… Azi sunt doua saptamani de cand l-am condus pe ultimul drum pe tatal celei mai bune prietene. In dimineata in care am aflat de moartea acestuia am crezut ca e o gluma proasta, mi-a trebuit o ora sa ma opresc din a verfica telefonul (speram sa primesc un alt mesaj in care sa mi se spuna ca a glumit). Si apoi am sunat o alta prietena sa imi confirme, nu credeam. In momentul in care am pus-o sa-si verifice telefonul – nu stia inca – m-a busit un plans din ala de nu puteam sa articulez doua cuvinte. Si mi-am plans lacrimile si socul. L-a cimitir trebuia sa fiu tare pentru prietena mea. Si totusi, cand ea a avut criza de plans am simtit ca ma inec si se duce naibii toata taria…
    Ea trebuie sa nasca intr-o saptamana sau doua. Tatal era sanatos. Un infarct aparut intr-o zi nefasta. E oare corect? De ce-uri fara numar ne vin in minte si mai apoi timpul ne linisteste…

    Parca suntem spectatori la viata altcuiva si nici pamantul care cade peste amintiri nu ne convinge ca poate totusi nu e reaitatea ci doar un vis…

    E bine ca ai plans Simona, avem nevoie de lacrimi sa se stinga. Altfel ne seaca.

    Te imbratisez cu drag,
    Andres

    andres 22 iulie 2011 10:50 Răspunde
  • Nadia, iti multumesc!
    M-a apucat deodata o revolta, apropo de sotul care i-a fost alaturi pana la capat, cum spui. Era medic, deci cred – si sa ma ierte Dumnezeu daca gresesc – ca putea face mai mult pentru ea, daca voia. Ca sa nu-ti mai spun ca i-a prescris niste medicamente antidepresive care erau nocive in combinatie cu stilul ei de viata, daca ma intelegi, adica au devenit fatale pentru ficatul ei, in combinatie cu licori la fel de perfide. Insa n-as vrea sa fac pacate si sa sune patimas, poate ca nimeni nu stie adevarul pur, in afara de el si de copil si….

    Simona Catrina 22 iulie 2011 11:08 Răspunde
  • Rainbow, asa e, nu te pot contrazice, eu cred ca ea a stiut ca merge spre prapastie. Din nefericire, inertia a fost mai puternica. N-a putut frana.

    Simona Catrina 22 iulie 2011 11:09 Răspunde
  • Anomis, iti multumesc pentru idee si incredere. Nu exclud sa detaliez povestea, dar am vrut sa treaca un pic de timp, sa mi se aseze gandurile, sa mi se usuce lacrimile, fiindca nu vreau sa scriu cu patima si subiectivism, nu vreau sa acuz pe nimeni (desi am tendinta, deja, ai vazut mai sus)… Oricum, in memoriile mele, va avea un loc aparte. Si poate mult mai devreme de-atat, in alte scrieri, fiindca era un personaj deosebit.

    Simona Catrina 22 iulie 2011 11:11 Răspunde
  • @Irina: Nu au legatura cele doua povesti. Le apropie doar asemanarea dintre cele doua suflete.
    Stiu asta pentru ca se intampla si am norocul sa o cunosc pe aceea care a inspirat personajul celei mai bune prietene. De la ea mai stiu si ca pot astepta o alta carte, o alta poveste, din acelasi suflet.
    Frumoase, dar atat de triste confesiuni ipotecate…

    Anomis 22 iulie 2011 11:11 Răspunde
  • Wind, mi-ai scris frumos is iti multumesc. Da, eu cred ca a murit de dor, de dragoste. Sigur, unealta acestui sfarsit era mai prozaica, ea s-a tradus printr-un stil de viata autodistructiv, dar esenta asta era…

    Simona Catrina 22 iulie 2011 11:14 Răspunde
  • Cineva spunea ca viata ne frange sufletul, insa arta ne aminteste ca avem unul. Si ni-l dezvaluie mai putin singur, as adauga eu. De asta sunt atat de importante voci precum a ta. Pentru tine, scrisul poate fi, aici macar, eliberare, catharsis. Pentru noi, e mangaiere, pur si simplu.
    Pentru asta iti multumesc si eu.

    Anomis 22 iulie 2011 11:16 Răspunde
  • Monica, nici nu stii cat ma bucur ca te gasesc aici, draga mea fosta colega de liceu (clasa paralela) si scoala generala (aceeasi clasa!). Si regret ca am reluat aceasta comunicare in circumstantele astea.
    Asta imi aduce aminte de faptul ca am regasit-o pe Isabelle Visan, fosta noastra colega din generala, in conditiile in care am aflat ca Marina Dumitrascu nu mai traieste si eu am intrebat-o de ce (fiindca ele erau prietene bune, stii). Si mi-a spus ca s-a sinucis, tot asa, dupa o lunga si amara depresie, dupa boala, dupa deceptii in dragoste, dupa mult zbucium. Iti vine sa crezi? Marina, care parea cea mai echilibrata si cerebrala fata din clasa, era premianta noastra, zecista noastra…
    Asa ca, revenind la Feliciana, asa cum spui, cu atat mai mult in cazul sufletului ei vesnic inspaimantat, ceea ce s-a petrecut cu ea parea, din pacate, un deznodamant logic.
    Ma bucur mult ca ai venit aici, pe blogul meu, draga mea Monica, imi pare rau ca n-ai venit la intalnirea de 25 de ani de la liceu, v-am asteptat si pe tine, si pe Luci, sotul tau care mi-a fost coleg de clasa in liceu, chiar m-a surprins ca n-ati venit… Va imbratisez pe amandoi!

    Simona Catrina 22 iulie 2011 11:21 Răspunde
  • Iris, iti multumesc pentru randurile tale si pentru lacrima!

    Simona Catrina 22 iulie 2011 11:21 Răspunde
  • Hapi2233, ai dreptate, multa lume inca se intreaba ce nu-i convenea, de fapt, acestei fete, de ce era ea nefericita, in conditiile in care altele ar da ani din viata sa aiba soarta ei, pana la un punct. Pe de alta parte, tocmai asta ma face sa cred ca, dincolo de sclipici, viata multora e un chin. Si ca pacatuim adesea invidiind oameni pe care ii credem norocosi, dar culmea e ca ei se zbat in tenebrele unor dileme si-ale unor rataciri incredibile. Asta intra in seria „Madalina Manole”, deci cazul tipic de printesa aparent fericita care abandoneaza totul. Inclusiv copilul, ceea ce e de-a dreptul socant. Dar ai dreptate…

    Simona Catrina 22 iulie 2011 11:24 Răspunde
  • Irina, suna interesant, n-am citit cartea, dar m-ai convins s-o caut. Intr-adevar, viata Felicianei chiar poate fi subiect de film, eu stiu extrem de multe amanunte pe care nu le pot insira aici, nu e nici locul, nici momentul, dar a avut un destin incarcat de epic si de introspectii complicate, dureroase…

    Simona Catrina 22 iulie 2011 11:26 Răspunde
  • Lumi, te cred si te inteleg. Eu o regasisem pe Feliciana cam acum trei ani, dupa multe cautari. Stiam ca e plecata de mult in America, dar pe vremea cand s-a pierdut ea prin lume, nu era Internet, nu stiam una de alta, apoi nu era prea activa pe net si chiar pe Facebook a intrat tarziu. Am gasit-o pe colegi.ro, parca, si pe urma am facut schimb de telefoane, vorbeam din Canada in America. Si, desi eu am fost in Florida de mai multe ori, n-am fost niciodata la ea, eram cu iubitul meu si vesnic ma luam cu alte treburi. Astazi, imi pare rau, dar e tarziu…

    Simona Catrina 22 iulie 2011 11:34 Răspunde
  • Ramona, m-ai emotionat, ai dreptate, imi voi aminti de plimbarile mele cu ea pe bulevardul castanilor din Buzau, unde ea, chiar si in vremea liceului, cand purta uniforma, isi aprindea tigara, iar eu ma inroseam, nu aveam curaj, ma temeam sa nu apara vreun profesor pe strada, s-o vada. Venea la mine si o serveam cu coniac bun din barul alor mei (il incuiau cand plecau de-acasa, dar eu stiam unde e cheia).
    Si, desi stiu ca nu suna deloc educativ si sanatos ce spun (ma bazez pe faptul ca e, totusi, un blog de adulti), azi imi pare rau ca n-am avut curaj sa beau si eu cu ea, macar sa gust, pe vremea aia eram minora si nu concepeam sa bun gura pe vreo „tarie”. Azi, vorba ta, de cate ori beau cate-un coniac bun (suficient de des), mi-aduc aminte de ea, de emanciparea ei precoce. Sa zica orice moralist ce-o vrea, eu asa vreau s-o numesc.

    Simona Catrina 22 iulie 2011 11:39 Răspunde
  • Andres, disparitiile astea bruste, care aleg si cel mai crud moment, mi se par incercarile cele mai dure. Te inteleg, e un soc. Si toti credem ca astea li se intampla altora, pana in ziua cand resimtim suflul tristetii in ceafa, ca un fulger rece.

    Simona Catrina 22 iulie 2011 11:41 Răspunde
  • Mihaela, cred ca intuiesti bine, ea nici n-a vrut sa fie ajutata, fiindca in jurul ei au fost destule prietene care au incercat, mai in stil american (gen „intervention”), mai in stil romanesc (cu vorba buna), sa o aduca pe linia de plutire. Nu s-a putut. In fond, cine decide al cui e dreptul major de a transa vietile altora? Bune, rele, astea sunt proprietatile altora, deci va trebui sa ne limitam contributia la sfaturi sau gesturi salvatoare. probabil ca si autodistrugerea e un drept al omului, recunoscut sau nu, stiu ca suna amar.

    Simona Catrina 22 iulie 2011 11:44 Răspunde
  • 🙁

    Andrada 22 iulie 2011 12:11 Răspunde
  • Te rugam Irina sa ne spui si noua unde putem gasi romanul respectiv: CONFESIUNI IPOTECATE SAU ROMAN PENTRU UN SINGUR CITITOR
    Te rugam frumos!!!
    Regretele sunt necuprinse in cuvinte , pentru toti cei care au cunoscut-o pe Feliciana

    iris 22 iulie 2011 12:13 Răspunde
  • Simona eu te imbratisez si dincolo de multe lucruri care intotdeauna exista in suflete noastre si ne pun la grea incercare linistea iti doresc un sfarsit de saptamana linistit si cat se poate de senin!
    Eu plec la Stefesti, adica acasa, la o reuniune de familie!

    Mihaela 22 iulie 2011 12:30 Răspunde
  • Asa cum spui Simona, exista oameni care au un ADN de rebeli. Se mai presupune ca exista oameni care au gena viciului, ca exista oameni care au un dezechilibru de substanta la nivelul creierului, astfel incat traiesc mereu semi-nefericiti sau chiar nefericiti; oameni complicati. Mai simplu spus, exista oameni care nu au talent la fericire. Culmea e, ca multora le da Dumnezeu (ca o recompensa poate) o viata buna, bogata, tihnita insa eu nu-si pot gasi linistea. Povestea acestor oameni chinuiti este in general una trista, cu un sfarsit mai mult sau mai putin tragic, in sensul de „spectaculos”.. Uneori ii poate ajuta o psihanaliza facuta temeinic sau iubirea…daca sunt norocosi Alteori, nu-i poate salva nimic. Caile Domnului sunt de regula incurcate si nu poate nimeni judeca. Cu siguranta doar in sufletul ei sa nu fi fost…

    Crina 22 iulie 2011 12:42 Răspunde
    • Crina, asa e, spui perfect, fata asta nu avea talent la fericire. A nu se intelege ca era genul „dark”, dimpotriva, aparent era exploziva, dar cred ca era felul ei de a compensa zbaterile interioare. La scoala, ne facea pe toti sa radem in ore si ne dadeau profesorii afara din cauza ei, fiindca facea poante bune in soapta, noi izbucneam cu sonor, incasam morala de la profi, iar ea ramanea impenetrabila, avea un talent fantastic de a disimula savuros. De-aia o adora toata clasa, pe vremuri… Dar vezi, asta nu-ti tine de cald, cand viata ta e incarcata de frustrari de tot felul. Majoritatea, obiective.

      Simona Catrina 22 iulie 2011 12:57 Răspunde
  • @Iris

    Interesant ce spune Anomis despre cea care a inspirat personajul prietenei din CONFESIUNI IPOTECATE SAU ROMAN PENTRU UN SINGUR CITITOR! Poate revine cu detalii! Initial,o prietena fascinata de carte mi/a imprumutat/o.Apoi,mi/am dorit foarte mult sa o am si am comandat-o pe net.Introdu titlul si dupa aceea e simplu! Pregateste-ti sufletul pentru lectura!

    Irina 22 iulie 2011 14:05 Răspunde
  • @Simona Catrina
    Lectia pe care ar trebui sa o invatam cu totii e aceea ca se poate muri din iubire.Intr/o lume atat de mercantilizata si de indiferenta la tristetile si la singuratatea dinlauntrul cuiva,povestea Felicianei (are si nume de eroina de roman sau de film,din pacate,cu o evidenta deraiere de la predestinare) este plina de sensuri. Reia-o daca vei simti ca trebuie sa o faci de dragul ei ! Dar eu tot cred ca seamana strivitor de mult cu eroina din CONFESIUNI…

    Irina 22 iulie 2011 14:22 Răspunde
  • e prea trist… mai ales sa ma uit la poza si sa ma gandesc la viata baietelului ei frumos.

    Simoniq 22 iulie 2011 15:08 Răspunde
  • Irina, si eu cred ca se poate muri din iubire. Nu poate oricine, dar unii pot. Intr-adevar, atunci cand, in clasa a 11-a, m-am trezit in banca alaturi de Feliciana, prima senzatie a fost sa ma hlizesc, in gand, de numele ei care la ora aia mi se parea cam pretios. Pe urma, foarte curand, am cunoscut-o atat de bine, ne-am imprietenit atat de frumos, incat mi se parea ca niciun nume nu i se potriveste mai bine…

    Simona Catrina 22 iulie 2011 16:01 Răspunde
  • Simoniq, stau si ma gandesc, asa cum ma gandeam si in cazul Madalinei Manole, cum e sa cresti si sa stii ca mamica ta s-a prapadit din cauze bizare, dramatice, premature, nedrepte, sinucigandu-se mai mult sau mai putin direct. Mark e un copil frumos si destept, imi amintesc ca Feliciana era foarte mandra de el. Nu inteleg, nu inteleg… as vrea sa inteleg…

    Simona Catrina 22 iulie 2011 16:04 Răspunde
  • E atat de trist Simona…
    Dumnezeu sa o odihneasca in pace.

    Victoria West 22 iulie 2011 17:31 Răspunde
  • Simona, de-abia acum am intrat pe blogul tau, din motive mai mult sau mai putin justificate. De obicei citesc zilnic fiind unul din popasurile de seara care imi fac o reala placere. De data aceasta randurile tale si comentariile aferente mi-au trezit emotii de nedescris.
    Inainte de orice permite-mi sa-ti prezint sincerele mele condoleante, pentru pierderea unei dragi colege si prietene, din tineretea care ne ramane vie in suflet, indiferent de varsta din buletin.
    Nu gasesc cuvinte care sa exprime cat de bine iti inteleg durerea si totodata revolta in fata unui destin implacabil si atat de nefast.
    In urma cu exact douazeci si cinci de ani, la sfarsitul lunii mai, ne pregateam sa sarbatorim trecerea unui deceniu de la terminarea liceului si sa ne pregatim de o petrecere pe cinste. Un telefon, la ceas de seara, m-a anuntat despre moartea subita a colegei mele de banca din liceu, cea cu care planuiam sa ma intalnesc, dupa ani in care, nu stiu de ce, nu am gasit timpul sa ne revedem. Nu pot sa spun, revolta din primul moment, refuzul de a accepta si in ultima instanta, siroaiele de lacrimi neputincioase ce mi-au inecat obrajii. Fiicei mele, de numai doi anisori, nu stiam cum sa-i ascund disperarea si durerea mea. Mai intai ca nu intelegeam nimic, mi se parea totul absolut absurd si imposibil de acceptat. Un infarct scurt a fost cel ce a pus capat unei vieti pline de energie, de culoare si de temperament. In ziua cand ar fi trebuit sa implineasca 29 de ani, am condus-o pe ultimul drum. Au trecut de atunci atati ani si inca si azi imi este vie in amintire ultima discutie avuta cu ea cu o zi inainte de sfarsitul neasteptat si cu atat mai dureros. A lasat in urma parinti distrusi pentru totdeauna, prieteni care au plans-o si cred ca o mai plang, inca. A lasat in urma tristeti si neimpliniri doar de ea stiute. Acum, pot spune doar ca n-a fost sa fie mai mult decat a fost. Dar cat de frumos a fost tot ceea ce a fost… Afirm azi, ca neiubirea a fost cea care a ajutat la sfarsitul ei imprevizibil si bulversant pentru toata lumea. Era atat de bucuroasa pentru familia mea implinita si isi doarea cu ardoare o astfel de viata, care pana atunci nu i se aratase. Am inteles ca n-a fost sa fie… ca atat i-a fost destinul. Neinteles destin, ascunse intelesuri…
    Simona, Dumnezeu sa o odihneasca pe Feliciana, sa o ierte de pacatele omenesti si sa o aseze intr-un loc de adihna, unde o vei regasi candva…
    Iti inteleg si iti impartasec durerea, draga Simona. Dar va trece, asa cum spune „Micul Print”: „orice durere trece”… Va ramane amintirea momentelor care au constituit legatura dintre voi. Stiu ca va veni un timp cand le vei da un contur amanuntit, ca mangaiere pentru durerea de acum.

    Moi 22 iulie 2011 17:31 Răspunde
  • Victoria, ai dreptate… iti multumesc pentru ganduri…

    Simona Catrina 22 iulie 2011 17:57 Răspunde
  • Moi, stiam ca tu intelegi, fara sa stiu concret de ce. Povestea ta n-a facut decat sa-mi confirme ca o viata iti va oferi socuri, fara exceptie. Si dureri, si vindecari.
    Povestea ta imi aminteste de o prietena care lucra la Consulatul Romaniei in Toronto, Mihaela Udrea, care a murit de infarct la numai 44 de ani.
    Povestea e ciudata, trista. S-a intamplat totul acum cativa ani (parca vreo patru). Venise in vacanta in Romania, vara, si era in vizita la niste prieteni, la randul lor consuli la Toronto. Se plangea ca o doare stomacul si gazda i-a dat un Nexium sau ceva de genul asta, contra arsurilor. O jumatate de ora, s-a simtit ceva mai bine, ba chiar a mancat ceva peste la gratar. Dupa ce-a mancat, o durea din nou stomacul, iar gazda s-a dus sa-i mai aduca o pastila. Cand s-a intors, ceilalti o adunau de pe jos, se prabusise. Delira. Infarct fatal la 44 de ani, Incredibil! Cand am aflat, eram in Canada si nu mi-a venit sa cred, vorbisem cu ea pana cu o saptamana inainte si era ok, era supla, vie, vesela, fericita, nefumatoare, nabautoare, nemancatoare… Si a murit. Si atunci, care sunt legile firii, ale existentei, ale norocului? Care…?

    Simona Catrina 22 iulie 2011 18:05 Răspunde
  • @Simona, spuneai ca esti revoltata oarecum si te intrebi daca sotul putea face mai mult pt ea
    Teoretic putea. Nu mi-e clar ce anume a dus-o pe ea la moarte dar orice medic stie ca antidepresivele nu se combina cu alcoolul
    Si apoi – omul care ii cunostea cel mai bine stilul de viata- chiar el i-a prescris antidepresivele. Sunt substante care nu merg la toata lumea si nimeni nu poate ghici efectele.
    Parerea mea e ca trebuia sa incerce multe alte mijloace inainte de a o pune pe asa o medicatie…..la varsta asta

    Sigur, astea sunt doar speculatiile mele de suprafata pentru ca nu poti stii: poate i-a cerut dansa in mod expres un anumit fel de medicamente si normal ca el i-a dat
    Cazuri ca acesta si cel al Madalinei si al sopranei Roxana Briban nu le pot intelege si de fapt- nici nu vreau sa le inteleg.

    Hapi2233 22 iulie 2011 18:18 Răspunde
  • O poveste trista .. cu un sfarsit sfasietor … Imi pare rau pentru Feliciana , pentru cei ramasi in urma sa sufere … imi pare rau pentru suferinta ta Simona …
    Cred ca nimeni nu poate intelege asemenea alegeri … aceea a sinuciderii imediate sau cea a sinuciderii lente … cred ca nimeni in afara de cei care aleg una dintre aceste cai ..
    Ca Feliciana nu a fost un om fericit asta e clar ….si motivele nefericirii ei poate ca nu sunt legate de familie , de job … mai degraba de faptul ca nu se regasea nicaieri in aceasta lume …
    Nu trebuie sa-si faca nimeni procese de constiinta desi stiu ca e greu …… dar un om care alege aceasta cale , oricat de mult ar fi iubit de ceilalti nu poate fi intors din drum daca el nu se iubeste pe sine ….
    Pacat de Feliciana , pacat de fiul care a ramas in urma fara sa poata sa inteleaga de ce mama lui nu l-a iubit mai mult decat orice altceva pe lumea asta …..
    Pacat ca se intampla astfel de intamplari dureroare ….
    Simona , draga mea , sunt alaturi de tine si te strag strans , strans in brate …

    Marina 22 iulie 2011 19:23 Răspunde
  • In primul rand, imi dau seama cat esti de afectata din faptul ca te-ai exprimat nu doar prin articol , ci si printr-un dialog alert si efervescent cu cititorii. In al doilea rand, sa stii ca exista un ceva inefabil, fericirea, care tine de potrivire. Locul, limba si sotul nu ii erau potrivite. Exista o diferenta intre ceea ce VREM – si in multe cazuri obtinem – si ceea ce AVEM NEVOIE.
    Asta este greu de analizat si , mai ales, tardiv. Nu poti acuza pe sotul ei in nici un fel. Un barbat care i-a fost alaturi, i-a fost tata copilului ei, i-a oferit viata ca viata , un asemenea barbat nu trebuie acuzat. Ideea este ca nu intotdeauna ne putem striga nefericirea si tacerea ucide. Acolo , sus, ea se odihneste si , poate sufletul ei s-a intors pe aici, pe aproape. Odihneasca-se in pace!
    In al treilea rand, tu si Alice sunteti cele mai captivante scriitoare de ganduri, impresii, articole si carti. Cel putin in opinia mea.
    Te imbratisez. Andreea

    AndreeaB 23 iulie 2011 9:31 Răspunde
  • chiar trist…
    Simona,sunt sigura ca o sa gasesti resurse sa depasesti acest moment.Esti o persoana interesanta,ai mereu la tine o vorba buna,un gand bun…
    Mi-a placut foarte mult felul in care ai scris despre prietena ta din liceu,esti un om minunat,cred ca asa a fost si ea.
    Sa se odihneasca in pace!

    dana 23 iulie 2011 18:01 Răspunde
  • Cioran spunea ca toti murim cam la fel,chiar daca unul moare intr-o biblioteca si altul intr-o carciuma…putem muri oricand,oricum..nu zic nimic deosebit stiu dar,Feliciana cred ca-i multumita acolo unde este ca a avut o prietena ca tine.

    dana 23 iulie 2011 18:14 Răspunde
  • Cei buni se duc primii, cum se zice. Ei cred ca nu sunt buni dar ceilalti nu-i merita. Mai bine dus decat printre straini. Mai bine gol decat îmbracat dupa morala lor. Mai bine vazduh decat piatra carnivora.
    O stiam pe Feliciana. O stiam pe Amy. Si-au cautat si gasit neantul cu nobila îndaratnicie a stelelor cazatoare :
    http://www.youtube.com/watch?v=b-I2s5zRbHg&feature=artistob&playnext=1&list=TLxQQfKlwSEeI

    Thomas Man 23 iulie 2011 20:16 Răspunde
  • You were good & strong, Amy & Feliciana.
    The others are bad & weak :
    http://www.youtube.com/watch?v=7CYE0DYIbaw&feature=autoplay&list=TLxQQfKlwSEeI&index=5&playnext=2

    Thomas Man 23 iulie 2011 20:28 Răspunde
  • Teoria mea este ca Madalina Manole era extroverta, sotul ei era introvert, el voia ca relationarea ei sa fie exclusiv cu familia restransa si asta a sufocat-o pe ea. Unii introverti nu inteleg nevoia disperata a altora de comuniune/socializare cu mai multi.
    Poate si in cazul prietenei tale a fost si asta.
    Viata cu un medic este mai grea de obicei, poti simti ca esti a n a roata la caruta, tot timpul e cineva pe moarte si medicul are motive sa plece sa puna lucrurile la punct.
    Of course, tu stii lucrurile mai mai bine. Condoleante.

    Genevieve 23 iulie 2011 21:30 Răspunde
  • condoleante, simone…
    la o disparitie de pe langa sau din vietile noastre, obisnuiesc sa-mi spun ca macar noi, astia aflati in functiune, putem incerca sa fim pe cat de vii avem puterea si posibilitatea sa fim. Din cate inteleg, desi nu pot comenta sub nicio forma durerea prin care treci, colega ta, Feliciana, murise cu mult timp inainte de a i se opri inima…
    Nu m-am dat in vant dupa cantareatza Amy, dar mi-au placut vreo doua melodii de-ale ei.
    http://www.youtube.com/watch?v=TJAfLE39ZZ8&ob=av2n

    tania 23 iulie 2011 22:05 Răspunde
  • Marina, astazi, cand tocmai am aflat si de Amy Winehouse, am senzatia ca universul e pus pe oferit lectii de viata si moarte. Am gasit oarece similitudini, respectand proportiile. Stiu ca multa lume condamna si persifleaza viciile altora, dar atata vreme cat nimeni n-a purtat in piept inima lor si n-a stiut cum le functioneaza sufletul, n-are argumente, n-are dreptate. Iti multumesc frumos, Marina, draga mea, pentru acest suspin si pentru vorbele tale calde.

    Simona Catrina 23 iulie 2011 22:43 Răspunde
  • AndreeaB, asa e, cred ca, in ciuda faptului ca Feliciana a plecat din tara acum aproape 20 de ani si n-a venit niciodata (incredibul, nu?) in vizita in Romania, ea n-a fost nicio clipa o americanca resemnata, ci a ramas o romanca idealista. Nu cred ca si-a imaginat vreo secunda ca, atunci cand a plecat, a fost ultimul zbor si ca nu-si va revedea tara niciodata. Intuiesti corect si frumos. Multumesc…

    Simona Catrina 23 iulie 2011 22:46 Răspunde
  • Dana, iti multumesc. In alta ordine de idei, nu vreau sa fiu ipocrita, deplasata sau artificial-patimasa. M-a afectat mult disparitia acestei fete, insa raman demna si sigur ca depasesc momentul, in fond n-o vazusem de 20 de ani si acum plang mai mult de ciuda, in amintirea visurilor noastre. Am sentimentul unei inechitati universale, asta e… In mod egoist, ma bucur ca n-am vazut-o atata vreme, ca nu m-am reatasat de ea. E foarte trist, intr-adevar.

    Simona Catrina 23 iulie 2011 22:49 Răspunde
  • Thomas, asa cum spuneam mai sus, mi se pare aproape frisonanta aceasta coincidenta, disparitia a doua suflete interesante din viata mea (respectiv a noastra), o prietena (respectiv o vedeta). Feliciana, Amy si cati or mai fi disparut in aceste zile, anonimi, din aceleasi cauze. In fiecare secunda, moare cineva din cauza unei rataciri prin desisul unui viciu major. Avem cu totii optiuni si voturile vorbesc de la sine. Unii vor sa traiasca mult si lupta pentru asta, altii vor sa traiasca mai putin, dar mai liber. Cele doua tabere isi starnesc reciproc perplexitati. Multumesc. Pentru felul in care vezi si simti.

    Simona Catrina 23 iulie 2011 22:53 Răspunde
  • Genevieve, e foarte interesanta analiza ta. Ca o modesta completare, as zice ca, dupa parerea mea, toate ororile incep in copilarie. Ai vazut ce parinti are Madalina Manole, probabil ai vazut scandalurile. Nu cred ca sunt cu mult diferiti fata de cum erau in pruncia ei.
    Excesele si absurditatile parentale te marcheaza pe viata, fie ele agresivitati sau alunecari de etica, de temperament, de luciditate. Madalina a fost o victima de mica, doar ca a cedat abia acum.
    Si Feliciana a trait chinuita, tatal o parasise de cand era bebelus, ii platea o pensie alimentara, cand si-aducea aminte, si a trait alaturi de o mama cu care nu avea cea mai buna relatie din lume. A iubit-o in schimb mult pe bunica ei, sentimentul era reciproc, iar cand batrana s-a stins, Feliciana a ramas practic singura pe lume. O vreme l-a avut alaturi pe Dan, iubitul ei, apoi v-am spus ce s-a intamplat…
    Deci ai dreptate, lucrurile au explicatii mai complicate, mai adanci… Iti multumesc mult.

    Simona Catrina 23 iulie 2011 22:57 Răspunde
  • Simona, formam un cor de minunate bocitoare ! Cu sentimente înflorite la butoniera.
    Spune-mi, Do I Still Figure in Your Life ? 🙂
    https://www.youtube.com/watch?v=9fcBMAU9fko&feature=player_embedded#at=107
    Sau :
    http://www.youtube.com/watch?v=9fcBMAU9fko

    Si o lumanare rece pt cele 2 candele fierbinti pt ca, dupa cum spuneam, am fost aproape de ele, once in life :
    http://vimeo.com/22662646

    Thomas Man 23 iulie 2011 23:04 Răspunde
  • Hapi2233, asa este, ai dreptate din multe puncte de vedere. Eu m-am ferit sa scriu aici tot ce-am auzit acum, dupa moartea ei. Au inceput sa circule legende ca-n filme. Este, intr-un fel, firesc ca toata lumea sa caute vinovati pentru aceasta tragedie. Fiindca atunci cand cineva drag dispare prematur, nu vrei sa admiti ca a fost in primul rand vina lui. Si chiar nu cred asta. Insa e un lucru cert, sotul ei medic stia ce face, sau cel putin asa ar fi trebuit. Si e greu sa fiu foarte compasionala cu el acum, in aceste circumstante. Insa nu-i port pica, nu-l blamez, se va ocupa propria lui constiinta de asta. Daca are asa ceva.

    Simona Catrina 23 iulie 2011 23:04 Răspunde
  • Simona, formam un cor de minunate bocitoare ! Cu sentimente înflorite la butoniera.
    Spune-mi, Do I Still Figure in Your Life ?
    https://www.youtube.com/watch?v=9fcBMAU9fko&feature=player_embedded#at=107

    Si o lumanare rece pt cele 2 candele fierbinti pt ca, dupa cum spuneam, am fost aproape de ele, once in life :
    http://vimeo.com/22662646
    (Am bisat comment-ul din cauza de „Your comment is awaiting moderation”)

    Thomas Man 23 iulie 2011 23:06 Răspunde
    • Thomas, ca sa si zambim, sper ca intrebarea din prima piesa era retorica. Doar cunosti raspunsul. 🙂 Iar albul din Helsinki mi-a facut o pofta maladiva de frig si deruta. Hm…

      Simona Catrina 23 iulie 2011 23:08 Răspunde
  • Oups, si celalalt a trecut furcile caudine ale serverului. Sry pt nerabdare.
    Ma grabesc, n-am timpul sa mai am 30 de ani :
    Giovanni Mirabassi – J’ai Pas Le Temps D’avoir Trente Ans
    http://www.youtube.com/watch?v=dxbDrGlbxEs&feature=share

    Thomas Man 23 iulie 2011 23:08 Răspunde
  • Sa luam retorica de mana cei cu inima… 🙂
    Pai cum altfel ?
    Era o zicere de prietenie, You Guessed Well, vorba cantecului.
    Nu, deruta, nu. Doar o mana racoroasa pe frunte, fie ea si retorica 🙂
    Ce spui de Mirabassi ? Te încumet la o poza alb-negru ? 🙂

    Thomas Man 23 iulie 2011 23:17 Răspunde
  • Ma incumeti. 🙂

    Simona Catrina 24 iulie 2011 0:10 Răspunde
  • Ah, dupa acest schimb stralucitor de verbe, simt ca se vor scrie trilogii si decaloage despre tranzivitatea lui a se incumeta 🙂
    Revin cu pozatorul de paparazzo improvizat la orele albe ale unei alte nopti.
    Acum cerneala mi-a secat.

    Thomas Man 24 iulie 2011 2:52 Răspunde
  • Daca dragoste nu e, nimic nu e. Marin Preda.
    Probabil acesta a fost si destinul tragic al acestei femei.
    Frumos ca exista persoane care s-o pomeneasca dupa moarte, si sa-si aminteasca de ea asa cum a fost.

    Catalina Margineanu 24 iulie 2011 8:50 Răspunde
  • „Si atunci, care sunt legile firii, ale existentei, ale norocului? Care…?”
    Toti, cred ca absolut toti oamenii isi pun la un moment dat ( de fapt – cel putin o data in viata lor) aceste intrebari
    Dar din pacate pentru noi, se pare ca pamantenii au inventat acest cuvint: legi
    Iar ele ( legile) probabil ca nu exista, cursul vietii si al mortii ciuva se inscrie intr-un riu care curge infinit , deceaba cautind noi oamenii izvorul si varsarea lui undeva Departe.
    Momentan au ramas doar tristetea Simonei si a nostra, si un baietel frumos dar nenorocos

    iris40 24 iulie 2011 14:22 Răspunde
  • Multumesc Irina pentru lamuriri, pentru indemnul spre locul gasirii cartii si al lecturii ei!!

    iris40 24 iulie 2011 14:24 Răspunde
  • Nespus de trist…nu cred ca sotul ei poarta o vina…

    yousef 24 iulie 2011 21:50 Răspunde
  • Noi aveam in liceu banci cu trei locuri. Eu stateam la mijloc. Colega din stanga mea avea sa se stinga, intr-un alt oras, in bratele colegei din dreapta mea, care, ca medic, i-a alinat ultimele clipe…. Ma gandesc mereu la Mioara, avea 36 de ani. Asa ne pierdem bucati de suflet, cu oameni pe ele…

    mihaelah 24 iulie 2011 22:50 Răspunde
  • Simona draga….imi pare tare rau de prietena ta….sper ca-si va gasi linistea DINCOLO…
    as vreau si eu sa inteleg, acum nu inteleg….si moartea lui Amy m-a tulburat…am vazut-o in concert….iar acum….offffff…..mare talent…..MARE.
    sunt trista….si nu pot sa fac nimic.

    Gabi U. 25 iulie 2011 16:16 Răspunde
  • Ba da, Gabi U. poti. Un pahar mare cu… apa vie pe drumurile ORL. Sau direct pe fata, cu masaj bland dar insistent pe pleoape.
    Fi-vor ELE vesnic fericite acolo, ca oricum noi astia condamnati la viata, tot ne nefericim, gasim noi pretexte. Suntem imbatabili, noi, vietuitorii, în chinuiala vesnica.
    Ce eliberare pt cei mai torturati dintre noi sa poata bantui în fine Campiile Elizeene fara viza, fara sa dea seama !
    Haide, în chip de minut de reculegere, putin onirism pt toate fantomele de pe blogul acesta bine cuvantat 🙂 !
    http://www.youtube.com/watch?v=M-Lr0igwLIY&feature=player_embedded

    Thomas Man 25 iulie 2011 16:46 Răspunde
  • Catalina, multumesc pentru creditul moral pe care il acorzi, cu generozitate, acestei povesti…

    Iris40, sa stii ca si eu ma gandesc la Mark, baietelul care nu va sti niciodata de ce unele iubiri (de mama) nu sunt din seria celor neconditionate.

    Yousef, probabil ca ai dreptate, desi atunci cand avem sufletul greu, simtim nevoia sa gasim vinovati, asta ni s-a intamplat si noua…

    Mihaelah, povestea ta e tulburatoare, seamana a scenariu bun. Banci cu trei locuri? N-am vazut niciodata asa ceva, dupa cum n-am vazut niciodata zambete mai frumoase ca in liceu.

    Gabi U., si mie mi s-a parut o coincidenta emotionanta moartea lui Amy, si prietena mea a pierit tot ca urmare a unor alegeri riscante, a unui mod de viata autodemolator…

    Simona Catrina 25 iulie 2011 17:34 Răspunde
  • Da… Henri Nouwen – Viciile, excesele, deraierile, un strigat disperat al celor ce se simt insuficient iubiti

    Genevieve 25 iulie 2011 18:00 Răspunde
  • Prietena mea cea mai buna, din vremurile copilariei si adolescentei a murit in urma cu o luna. A ales singura sa puna punct vietii.

    Si totul in jurul celor ramasi in urma a devenit confuz.

    Am crescut impreuna, ne-am trait vietile si visele impreuna, de cand ne-am cunoscut (aveam 5 ani) pana cand ni s-au separat drumurile, la 23 ani.

    N-am mai vazut-o de 9 ani, n-am mai vorbit de 9 ani… Ea a ales singura un drum pe care nimeni nu mai „incapea”, a ales un drum din care n-a mai putut-o intoarce nimeni…
    Intr-o buna zi ea a inchis usa tuturor, dar mai ales parintilor si prietenilor, si a inceput o „noua viata”, cum ii placea sa spuna inainte de acea alegere.
    Povestea acestui drum al ei este rupta dintr-un film pe care nu sunt in stare sa-l povestesc acum.

    Totusi, citesc obsedant mailuri vechi, imi amintesc convorbiri si ma intreb zilnic ce as mai fi putut spune, ce as fi putut face in plus.
    Sa scriu mai mult nu-s capabila. Regretul acelei „ultime intalniri” sau al acelei „ultime conversatii”, iluzia ca as fi putut schimba ceva cu o vorba in plus, ca as fi putut face ceva, (dar, Ce??!!), toate acestea ma vor urmari toata viata. Macar atat imi este limpede.

    Simona, imi pare rau pentru tine.

    Anamaria 26 iulie 2011 0:57 Răspunde
    • Anamaria, iti multumesc si tie pentru incredere si limpezimea trista a memoriei! E o poveste groaznica si asta imi confirma faptul ca nu reusim sa trecem de un ecran de sticla, oricat de apropiati am fi de cineva. Ca ramane acolo, intotdeauna, intr-un colt, ceva neexplorat in suflet. Ceva ce ne poate nauci intr-o zi, ne poate soca incurabil. Te inteleg, iti multumesc inca o data!

      Simona Catrina 26 iulie 2011 13:00 Răspunde
  • Simona, cand am terminat de citit aveam doua lacrimi tremurate in coltul ochilor. Ce pacat ca numele Felicianei n-a fost predestinat!

    Imi pare rau pentru ea, si pentru ceea ce simti tu acum. Cat despre faptul ca nu v-ati revazut atunci cand erati practic pe acelasi continent, asa e viata…You can’t help it. I-ai facut o descriere asa de frumoasa, asa de vibranta…sunt convinsa ca era o tipa interesanta, atipica puternica. Spun puternica pentru ca felul in care si-a prefacut destinul cand a ajuns in State nu era la indemana oricui. Si ar fi trebuit sa compenseze nefericirea ei timpurie, dar se pare ca n-a facut-o. Sau cine stie…De multe ori am gandit, citind sau auzind despre destinul unor oameni fascinanti dar autodestructivi, ca viata conventionala nu le-ar fi stat bine, ca ei au fost meniti sa se consume mai repede si sa-si infaptuiasca destinul mai curand, mai zguduitor. Poate Felicianei nu i-ar fi stat bine batrana, poate ca la un moment dat viata ei si-a uzat stocul de fericire si a devenit insuportabila…

    Dar ma gandesc ca nici o dragoste neimplinita n-ar trebui sa ne tarasca apoi prin nefericire si neimplinire ani intregi, nu e corect! Doar in povesti printii si printesele au voie sa se stinga de dor. In viata reala, te duci sa te iei la tranta cu dragostea ta, o scuturi si o iei la intrebari, si daca nu te vrea, nici tu sa n-o mai vrei. Poate ma pripesc, dar cu cu mintea mea de acum declar ca nimeni nu e de neinlocuit, si nici un mascul nu merita la nesfarsit lacrimile unei femei indragostite. Eu cred ca exista VIATA dupa dragoste, cum spunea Cher.

    Te imbratisez.

    Cezara 26 iulie 2011 12:16 Răspunde
    • Draga Cezara, cred ca e mult pana se porneste tavalugul. Exil, deceptie in dragoste, stres familial, oricare poate scapara scanteia fatala. Pe urma, din ce incerci sa repari, nu reusesti decat sa validezi depresia. Nu spun ca nu sunt si destui oameni care trec prin perioade critice si isi revin, le trece, se vindeca frumos. Dar exista si acei nefericiti, cu ADN mai sensibil, care nu-si pot petici imediat fisurile. Feliciana a luptat mult, in ciuda a ceea ce s-ar putea crede. Lupta inca din adolescenta, era singura si saraca si ii era greu. Probabil insa ca, la un moment dat, a ostenit. Asa cred… Era obosita de tot si de toate. Pentru cei puternici, e de neinteles, chiar de condamnat. Dar eu nu judec, eu chiar pricep ca anumite probleme sunt insurmontabile. Pentru anumiti oameni.

      Simona Catrina 26 iulie 2011 13:03 Răspunde
  • Pentru Feliciana, pentru iubirile care mor :
    http://www.youtube.com/watch?v=kFx_IniNjfE

    Thomas Man 26 iulie 2011 13:40 Răspunde
  • ce trist.
    o fi mers la biserica vreodata ?
    s-a rugat la Maica Domnului pentru ajutor?
    sotul a trecut la ortodoxie?
    mai frate,macar niste acupunctura o mai ridica.

    era bun un duhovnic.

    acum parintii ii fac rugaciuni de dezlegare si iertare?macar acum niste liturghii la biserica.

    Simona,sint serioasa in ce scriu.din ce am citit colega a fost legata de alte chestiuni decit de familie si locul in care a locuit.
    avea nevoie de rugaciuni de iertare,dezlegare,vindecare,etc.
    macar Sfinta Scriptura si psalmii sa-i fi citit acolo,departe si o ridicau.

    iuliana 26 iulie 2011 17:52 Răspunde
    • Iuliana, nu stiu cat s-a rugat si daca mai credea in ceva. Probabil ca da, din cate o stiu – sau o stiam… Intrebarile tale, retorice sau nu, sunt frumoase si indreptatite, iti multumesc, mi-ai dat de gandit, vorbesc serios…

      Simona Catrina 27 iulie 2011 19:19 Răspunde
  • revin.
    copilul e totusi o responsabilitate .
    e nevinovat.
    are nevoie de indrumare.
    i s-a dus reazemul.
    ce face???

    iuliana 26 iulie 2011 17:58 Răspunde
  • Imi pare nespus de rau. Pentru destinul ei si pentru tristetea din sufletul tau. Si nu cred ca sunt in masura sa spun ce-ar fi trebuit sau nu sa faca Feliciana pentru ca viata ei sa fie altfel.
    Nu stiu in ce relatii esti tu cu Divinitatea, dar mergi la biserica si aprinde o lumanare pentru ea. Si da unui necajit de pe strada o paine, tot cu gandul la ea. Ai sa vezi ca te linistesti un pic.
    Dar ce vroiam eu sa spun, este ca tu nu te-ai „irosit in visuri utopice”. Dimpotriva ! Cred ca faci exact ce-ar fi trebuit sa faci. Pentru ce ai fost inzestrata cu charisma, cu farmec, cu umor, intelepciune si multe alte…..
    Asa se vede de la mine.

    gabi 27 iulie 2011 13:48 Răspunde
    • Gabi, in primul rand, bine ai venit, si apoi iti multumesc pentru idei si povesti… Am mers la biserica. Si am mai facut cateva gesturi in memoria ei, mai mult sau mai putin ortodoxe – de genul picurarii unei licori pe pamant, inainte de a bea, in amintirea ei, desi asta e slabiciunea care a distrus-o, deci poate parea cinic din partea mea. In fapt, mi-e mila de ultimele ei ganduri, de agonia ei, de dependenta ei, mi-e mila de cei care astazi isi smulg parul ca n-au facut ceva, fie si cu forta, ca s-o ajute cat nu era prea tarziu. Asa cum trebuie sa se fi intamplat si cu Amy Winehouse si cu atatia altii…

      Simona Catrina 27 iulie 2011 19:22 Răspunde
  • Mi-ai amintit ceva ce vreau sa-ti povestesc.
    In copilarie am avut un prieten care mi-a fost drag.
    Dupa terminarea liceului el s-a stabilit in strainatate si nu l-am mai revazut. Auzisem doar, ca a devenit un creator de moda apreciat, acolo, in tara lui de adoptie.
    Intr-o zi am primit un telefon: ” a murit unul din prietenii tai vechi”. „Valentin !!!”- mi-am spus. Da. era vorba despre el. Cum de am stiut ???
    La funeralii, sicriul era sigilat.
    O luna si ceva mai tarziu, intr-o noapte, am avut un vis: Valentin ma tinea de mana si ma plimba prin noua lui casa. Eu il certam „de ce ai disparut toti acesti ani ? Promite-mi ca n-o sa mai pleci asa, sa nu mai stiu niumic de tine”. Si mi-a spus:”Íti promit. Noi doi o sa ne intalim odata, trebuie sa-ti povestesc prin cate am trecut”.
    De atunci, nu ma mai gandesc la el cu tristete. Stiu, doar mi-a promis, ca, undeva….candva….

    gabi 27 iulie 2011 14:07 Răspunde
  • Draga Simona , iti multumesc pentru raspuns. Da, ai dreptate, probabil ca in esenta unii oameni se prabusesc mult mai tarziu, dupa ce strang mai multe dezamagiri si depresii decat pot duce, cand sunt prea obositi, asa cum spui tu. Si am intuit ca prietena ta a fost o luptatoare, de aceeea am spus ca a fost puternica. Chiar daca lucrurile nu par asa, eu tind sa cred ca a fost o invingatoare. Sper ca se odihneste in pace.

    Si-apoi cine hotaraste cine e puternic si cine nu, cine e fericit si cine nu? Eu n-as indrazni nici o clipa sa judec un om pe care nu il cunosc si a carui viata n-am trait-o eu, ale caror poveri nu le-am simtit niciodata greutatea, desi am afacut asta.
    Intr-un fel, povestea ei ma sensibilizeaza pentru ca Intr-un fascicol din ea ma regasesc si eu.

    Cezara 27 iulie 2011 14:38 Răspunde
    • Cezara, si eu iti multumesc, inca o data… Asa e, cine hotaraste cine e fericit si cine nu-si poate domina nefericirea?

      Simona Catrina 27 iulie 2011 19:23 Răspunde
  • La toata tristetea, regretul amarnic si de fapt tot alaiul de sentimente stirnite de evenimentul descris de Simona, se adauga (pentru mine cel putin) si mirarea, neintelegerea si chiar tristetea pentru sfirsitul lui Amy Winehouse
    De duminica tot stau seara de seara si urmaresc pe net, videoclipurile si tot ce se poate cu ACEASTA ALTA NEFERICITA A ZILELOR NOSTRE : Amy W.
    Doamne Doamne sa la odihneasca in pace pe amandoua : pe Feliciana si pe Amy!!!!

    iris 28 iulie 2011 12:04 Răspunde
  • Simona, încet-încet începi să calci pe tărâmuri mai înalte.
    După cum o descrii mai sus, Feliciana – Dumnezeu să o odihnească – merită mai mult din partea ta…
    Aştept cu (multă) răbdare şi alte articole pe teme existenţiale.
    O Simona revoltată şi capabilă să o înţeleagă profund pe Feliciana ar crea oare un deliciu literar, un câmp de luptă voinicească a pragmatismului simonescian cu balaurii alunecoşi ai filozofiei, sau va face să ne doară mâinile de stors batiste ude de lacrimi?

    Nicuşor,
    curiosul

    Nicuşor 28 iulie 2011 14:20 Răspunde
  • E foarte trista povestea ta dar cine a trecut la randu-i prin asta simte cum fiecare cuvant al tau e o durere mocnita fara lacrimi.Si eu am avut in tinerete o astfel de prietena si la fel ca tine am realizat prea tarziu cate am fi putut face impreuna,dar asta e,destinul fiecaruia isi spune ultimul,cuvantul.Au trecut multi ani (cred ca vreo 17)dar nu pot sa uit lucruri pe care le faceam impreuna si de care ne bucuram frenetic si copilaresc.Rasfoiesc deseori albume si fotografiile cu ea sunt atit de vii iar amintirea ei o voi purta mereu in suflet cu acelasi drag,regret si fericire ca am cunoscut-o.Despre cei ce nu mai sunt,vom vorbi mereu numai de bine!Condoleante si putere sufleteasca sa o porti in suflet asa cum o stii tu!

    Dana Burghelea 28 iulie 2011 20:50 Răspunde
  • Este adevarat ca prin rugaciune si credinta capeti forta sa lupti cu tot ,eu sunt ortodoxa dar cred ca conteaza sa te rogi cu tota fiinta indiferent sub ce forma re religie te rogi,Dumnezeu e unul si acelasi peste tot,conteaza sa-ti doresti sa iei de sub puterea patimilor si a durerii,sa vrei cu adevarat sa fii bine si sa lupti atat pentru tine cat si pentru cei din jurul tau.Din pacate imi dau seama ca alcoolul a distrus-o,iarta-ma daca gresesc Simona,am intre rudele mai indepartate un caz de dependenta de alcool,indiferent cat au luptat cei din jur fara lupta ei nu au reusit ,sunt zeci de ani de cand sufera si desi uneori pare ca a scapat se intoarce mereu in acelasi punct.Nu e vorba doar de lupta celor din jur,e vorba de lupta ei cu patima!

    Nadia 29 iulie 2011 8:16 Răspunde
  • Se spune ca suntem suma a tot ce am trait si a tot ce am visat. Acum trei ani barbatul pe care il iubeam nebuneste divorta de mine si se mutase la o alta femeie, intr-un anlt judet…
    Trei ani am incercat sa-l urasc, sa-l uit, sa-mi vad de viata mea. N-am reusit. In orice alt barbat il vedeam pe el, il cautam pe el. Am luat toata manastirile la rand, ajunsesem sa-mi doresc sa dorm si sa nu ma mai trezesc pana nu e el langa mine.
    Cand crezusem ca rana incepuse sa se cicatrizeze a revenit in viata mea. Nu am cuvinte sa spun cu ce bucurie si teama l-am primit.
    Acum, dupa cateva luni am ajuns la concluzia ca s-a intors doar din motive financiare, ca ma gelozeste doar pentru ca ii este teama sa nu piarda „sponsorul” din mine. Am ajuns sa studiez la microscop rarele clipe de tandrete, rarele lui dovezi de iubire si sa ma mint ca „poate ma iubeste”…
    Mi-e ingrozitor de teama sa spun STOP pentru ca stiu prin ce am trecut in acesti trei ani. Va rog invatati-ma ce sa fac, cum sa-l pastrez langa mine pe barbatul care imi este viata, dar si moarte…

    Cristiana V. 29 iulie 2011 9:58 Răspunde
  • Observ un val imens de simpatie pentru imensa suferinta a Felicianei. Totusi, sunt prea multe casatorii cu oameni din tari diferite care merg prost. Prin 2010, am vazut o statistica cu divorturile din Italia: 80% din toate casatoriile in care unul din soti era italian si unul nu, sfarsesc cu un divort in termen de 10 ani. Asta zice multe despre cat de bine se pot intelege doi oameni care nu pot comunica si sufleteste din ratiuni de limba, culturale, etc.

    Alex 29 iulie 2011 18:08 Răspunde
  • Iris, asa e, coincidenta e tulburatoare, cel putin pentru mine. Si cine stie cate alte suflete s-au pierdut zilele astea in acelasi mod, fara sa avem noi habar de asta?…

    Nicusor (despre care credeam ca… in fine, lasa…), nici nu stiu daca am inteles-o vreodata asa cum tanjeste o femeie sa fie inteleasa. Nici macar eu n-am inteles-o, stiindu-i stilul de viata, fiindca tindeam sa o judec. De-aia sunt (sau incerc sa fiu) clementa cu cei care spun ca-si merita soarta. Desi nu e un adevar, vezi lesne cum cineva e iute in a-si construi tribunale improvizate.

    Dana, cred ca in jurul nostru, in proxima vecinatate, exista multi oameni care-si poarta demni depresiile, isi duc boala sufletului pe picioare. Cand aflam noi, e prea tarziu. De aceea cred ca ar fi minunat sa fim mai atenti la anumite semne. E greu, stiu, fiindca traim cu totii in plasa propriilor prioritati si stresuri. Imi pare rau pentru nostalgia ta, m-a tulburat.

    Nadia, ai dreptate. Probabil si Feliciana a cautat ajutor, dar prea tarziu. Ultima luna din viata si-a petrecut-o pe patul de psital, in agonie, asa am aflat. Cumplit. Si de la un punct incolo, asa cum ai observat si tu, prin exemplu concret, e foarte greu sa vrei ajutorul pana la capat. E o lupta pe care nu o poti duce singur, nu intamplator razboaiele mari se duc cu armate, nu cu mercenari solitari. Vezi, se gasesc solutii pentru probleme cu mult mai complicate ale lumii, dar pentru suflet si dependentele lui (fiindca sunt ale psihicului, mai grabnic decat ale fizicului) nu putem face mai nimic. Incercam, incercam, atat…

    Cristiana, am citit cu sufletul la gura povestea ta, poate si pentru ca am descoperit, pe alocuri, cateva frisonante coincidente cu trairile mele. Dupa primul paragraf mi s-a strans inima, dupa urmatoarea treime de text m-am emotionat placut (credeam ca e cu happy-end), apoi mi-a revenit gustul amarui.
    Draga mea, nu sunt vraci de inimi si nici sfatuitoare, nu am intelepciune si fac multe greseli. Dar stii cum e, din afara vezi intotdeauna cel mai bine, esti mai limpede in a judeca viata altora decat pe a ta. De aceea, eu iti spun cum se vede din unghiul nostru: daca ai puterea, renunta la acest om, fiindca de obicei daca ai o senzatie, un instinct, astea nu te insala.
    Meriti o iubire frumoasa, rotunda – cum splendid spune Alice a mea – si meriti respect. Oricum, un om care a ales alta femeie nu merita a doua sansa, dar eu te inteleg, si eu sunt capabila de asa ceva. Insa restul aspectelor, cele mercantile, sunt foarte periculoase. Daca ai puterea, fugi, iar daca nu, macar impaca-te cu tine si incearca sa fii fericita in formula asta (desi mi se pare greu, nu-ti ascund…).
    Te imbratisam cu totii, sa ai curaj – imi pare rau ca nu ti-a mai raspuns altcineva, povestea ta e emotionanta, ma mir ca exista atata tacere! Si eu imi cer scuze ca nu ti-am raspuns imediat… Credeam ca iti vor scrie ceilalti… Dar uneori, vacantele sunt prilej de instrainare… Pacat!

    Alex, asta e o perspectiva interesanta si, ca sa ma confesez, desi as fi avut ocazia si sansa, m-am ferit de relatiile sentimentale cu oameni din alte culturi, fie ele si canadiene. 🙂 Nu m-au atras deloc, nu m-au ademenit situatiile, mi-a fost teama de abisul spiritual, de prapastie.

    Simona Catrina 31 iulie 2011 14:32 Răspunde
  • Cristiana V., exista viata si dupa moarte, cel putin asa sa ne spunem.
    Nu sunt retete pt „legarea” sufleteasca toatala a omului (barbatului, femeii), exista învataminte, experiente semnificative, tratamente, remedii alternative. O prea multa si mare si vizibila investitie sentimentala este cf statisticilor (pe care le stiu eu) o dovada de slabiciune, exploatabila de un partener mai egoist, mai putin sensibil. Te sevrezi de medicamente, poate poti sa încerci sa te „detasezi” încet încet, în doze infinitezimale macar, de tensiunea asta adictiva. Sunt forme sau metode de detasare, nu ai tu nevoie de un expert pt asta, pari o femeie f. inteligenta. Gaseste, (daca vrei sa încerci, vei gasi) bucatele de timp liber descatusat de apasarea asta de iubire gravitationala care devine aproape seropozitiva uneori din cate înteleg. Petrecute ALTFEL, cu persoane sau în domenii din alte sfere decat cea din care îti hranesti pasiunea. Shopping, walking, socializing, WE la tara la tanti Jeni, exercitii la sala cu Coach Mariusica, un film cu Sorina de la contabilitate, ce stiu eu, cred ca sunt vreo 2, 3 centre de interes (minim) si în afara universului LUI.
    N-am pretentia sa-ti dau idei originale dar încercarea moarte n-are.
    GL !

    Thomas Man 31 iulie 2011 20:12 Răspunde
  • @Cristiana

    Iubirea,ca şi Nobelul,nu e pentru toată lumea.Doar păcatul este comun şi de aceea devalorizat.Când întâlneşti omul care,vorba scriitorului,”s-a semnat pe toată viaţa ta”,e dificil să te purifici prin terapia shopping sau walking când îl pierzi.Detaşarea nu tentează decât arareori uitarea şi dă rezultate mediocre numai pe termen scurt.Experienţe ca a ta trebuie trăite până la capăt,altfel va exista întotdeauna obsesia unei întrebări fără răspuns: ”Şi,totuşi,cum ar fi fost totul dacă am fi rămas împreună ? ”. Orice lecţie de viaţă,exemplu,model etc,etc,etc este un scenariu eşuat pentru că nimic din ce trăim noi nu seamănă cu ceea ce trăieşte celălalt.N-are cum.Şi orice-ar fi,niciun sfat nu este aplicabil decât altuia.Nouă,nu.Niciodată!

    @Simona Catrina

    Drama e că întotdeauna ajungem să acordăm o a doua şansă (de cele mai multe ori aproape instinctiv!) exact aceluia care alesese anterior o altă femeie.Teoretizăm excesiv,formulăm axiome salvatoare pentru iubirea celorlalţi convinse că nu vom mai cădea vreodată nici măcar în păcatul de a-l privi.Şi totuşi,istoria eşecurilor sentimentale ale omenirii are capitole întregi acoperite tocmai cu astfel de poveşti.Suferinţa,oricât de dureroasă în intensitatea ei,nu e decât un ineficient vaccin cu termen de garanţie expirat!

    Irina 31 iulie 2011 21:02 Răspunde
  • @Iris40

    Cu mare plăcere! Sper că-ţi vor fi de folos! Sunt sigură că lectura cărţii va fi o încântare! M-am bucurat să descopăr că au citit-o şi alţii şi că au fost impresionaţi!

    Irina 31 iulie 2011 21:13 Răspunde
  • Irina, îi scrii Cristianei si faci referiri la modestele mele zise, zise 🙂 mai mult ca încurajare, încurajat 🙂 de Simona.
    Din spiciul tau magistral, s-ar putea deduce ca porti magistral 🙂 fatalitatea (slava ?) în carca.
    Esti transanta ca briciul Mircea prin valuri, si sfatoasa ca Mircea 🙂 cel Batran la Rovine.
    Esti sigura ca esti sigura 🙂 ?

    Thomas Man 31 iulie 2011 21:24 Răspunde
  • Iti multumesc Catrina pentru tot. De multa vreme urmaresc tot ce apare sub numele tau si adesea ma regasesc in randurile tale.
    Nu demult am dorit sa ma programez la o d-na psiholog, eventual sa mergem impreuna la cateva sedinte. S-a suparat foarte tare. „vrei sa te invete altcineva ce sa faci?”. Apoi am inteles: nu dorea sa riste, trebuia mai intai sa termin de finantat investitia de la casa lui…
    Acum cateva zile eram acasa la el, ma pregateam sa plec la birou (locuim in orase diferite) cand a inceput sa urle din senin: „iar ai uitat lumina aprinsa in baie. Tu nu stii ce inseamna sa traiesti in saracie, sa nu ai ce pune pe masa…” Am izbugnit in plans, mi-am luat geanta si am dorit sa fug, sa nu mai revin niciodata in casa aia in care doar banii mei sunt buni, sa nu mai aud niciodata de el…M-a oprit, ma saruta intruna si spunea ca ma iubeste, ca nicicand nu a putut sa ma uite…
    Atunci cum a putut trai atata amar de vreme departe de mine stiind ca-l astept, citind scrisori mele disperate? Cum a putut sa stea langa o alta femeie, sa “pozeze” in barbatul fericit? “Eu am avut o singura femeie, tu cine stie cati ai avut…” Mi-e atat de greata de explicatia asta…
    Adesea traiesc parca langa un strain, rareori regasesc in el barbatul de acum trei ani. E mult mai rece, mai indiferent, problemele mele nu-l intereseaza, pentru el importanta este casa lui, cainele lui, el merita totul, lui i se cuvine orice. Problemele mele mai pot sa astepte…
    Am ajuns sa ma „bucur” de dovezile lui de neiubire sperand ca voi gasi in ele puterea sa-l urasc, ca ele vor fi antidotul a tot ce simt pentru el si ca ele ma vor elibera. Si astfel va veni o zi in care imi voi putea vedea de viata mea, privind cu lehamite in urma.
    Dar pana atunci, recunosc, il iubesc si se lupta in mine doua Cristiane: una care il vrea, se roaga sa revina barbatul de care s-a indragostit si o alta care a obosit si care intreaba tot mai des “oare de ce L-ai adus Doamne iar in viata mea?…”

    Cristiana V. 1 august 2011 8:47 Răspunde
  • Simona,
    nu ne-am instrainat. ne-au luat valurile vacantei un pic. I am back!
    doar ce am citit mesajele.

    Cristiana,
    tot ce ti-au spus Simona si TM si Iris sint perfect adevarate. Inca nu s-a terminat pentru tine. Ai rabdare. va veni si ziua cind vei spune singura „gata!”. pina nu simtitm ca murim de-adevaratelea nu ne lasam. si tu si eu si cred ca majoritatea. pina nu ne lasam calcati in picioare, umiliti, mintiti…. nu ne ducem mai departe. eu nu stiu daca sa zic ca tu il iubesti sau doar ai o obsesie care pare dragoste. dar te vei lamuri tu singura.

    iana 1 august 2011 16:02 Răspunde
  • Cristiana, ar fi ideal ca atunci cand se va fi intors la tine, dupa ce te-ai rugat la revenirea lui, sa nu te regaseasca el prea obosita de atatea rugaciuni…el se roaga pentru tine, chiar daca nu ai fost la fel de saraca precum el? ce-mi plac mie vaicarelile astea sosite din saracie, mai cu seama cand vin din gura unui barbat…si nu am banuit ca-i o onoare sa fi fost sarac…adica, este clar ca nu oricine poate fi sarac. bafta, cristiana!

    tania 1 august 2011 18:30 Răspunde
  • Simona, iti multumesc pt raspuns.
    Sper ca esti mai bine, sper ca scrisul si conversatiile te-au ajutat sa mai filtrezi informatiile si socul initial.
    Eu imi fac curaj sa recitesc scrisori vechi, din adolescenta. Se pare, totusi, ca timpul infrumuseteaza amintirile sau ca memoria este capabila de autoprotectie…

    Anamaria 2 august 2011 0:36 Răspunde
  • TM, dai sfaturi bune, frumoase, lucide. Mie imi plac.

    Anamaria 2 august 2011 0:39 Răspunde
  • Anamaria, îmi pare bine ca ne plimbam împreuna pe aceeasi strada (cu tei înfloriti ?) 🙂

    Thomas Man 2 august 2011 16:49 Răspunde
  • Iana, asa e !
    Ca tine, sunt de acord 🙂
    Problema e ca atunci cand pisoii hotarati vor sa-si marcheze teritoriul, dai într-o tampeala de damfuri, de nu le alungi nici cu armata elvetiana (neutra, pe hartie), nici cu pisicile aristocrate.
    Sper ca vara asta îti pica bine în gura 😀
    Tie si colegelor din Simonaland, sa fiu si eu politicos o data-n viata, ca doar n-o fi cuptor.

    Thomas Man 2 august 2011 16:56 Răspunde
  • Toata lumea vrea, vorba cantecului : I Wanna Get High But I Don’t Want Brain Damage
    Ramane lamurita chestia cu „Get High” cat de „High” & cat de scump e tributul.
    Doar Un Trecator cu întelepciunea lui molcomoasa si ODLMV cu penita lui trecuta prin atatea campuri de matasa pot sa ne cuantifice gradul de autodistrugere permis intr-o fierbinte relatie care te duce pe suuuuus, tot mai susssssss.
    Keep in life, tovarase si tovarasi, keep in bairam ca de maine se mai taie din portii 🙂

    Thomas Man 2 august 2011 17:02 Răspunde
  • Cristiana V., ar fi trebui poate sa încerci sa pui mana pe îngerul tau pazitor si sa-i tragi o sapuneala. Se pare ca-i cam neglijent în timpul serviciului !

    Thomas Man 2 august 2011 19:13 Răspunde
  • Ar trebui, evident, sry !

    Thomas Man 2 august 2011 19:14 Răspunde
  • Într-un viitor apropiat, o societate va garanta relatiile de iubire. Partenerii vor fi îndrumati în timpul eforturilor lor amoroase de catre coachs-experti.

    Thomas Man 2 august 2011 20:53 Răspunde
  • Doua precizari : fraza de mai sus este semnata Frédéric Mars (tanar scriitor francez), si „societate” = întreprindere. Poate va fi punct de plecare pt unul dintre gustoasele tale texte despre amor, Simona.

    Thomas Man 3 august 2011 10:31 Răspunde
  • Se pare ca sunt ultimul mohican aici, în marea învolburata vorbelor de duh, si mohicanitele sunt toate cu galetusele la nisipul fierbinte în care fierb ibricele turcesti ale poantelor euxine.
    Sa va cuptoriti frumos, sa va hidratati mumos !
    Eu stau de paza, fantoma salvamar, sa nu vina valul de turisti certati cu sintaxa 🙂

    Thomas Man 3 august 2011 10:34 Răspunde
  • Am tot asteptat sa vad daca Cristiana si-a rezolvat problemele. Am simtit din randurile ei ca este o femeie puternica si sunt convins ca stie sa daruiasca iubire. Am trait o poveste asemanatoare si foarte greu m-am desprins dintr-o relatie care m-a terminat psihic si datorita caruia am pierdut enorm si din punct de vedere financiar. Dar mi-am revenit pe toate planurile si ii doresc Cristianei multa putere si multa intelepcine si, recunosc, mi-as
    dori sa pot lua legatura cu ea.

    Sandu Costea 9 septembrie 2011 13:29 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title