Cronici americane – Atentie, se-nchid fermoarele

Urmeaza statia Manhattan, cu circul pe partea dreapta. Ca sa fie descoperiti de cine trebuie, artistii amatori americani se descopera mai intai pe ei insisi, la metrou.

Dansez in cap pentru tine

La inceput, tanarul cutezator american, fara oase si fara frica tembela de a cadea in cap, a trimis cateva mii se CV-uri pe la casele de productie, ca sa obtina o auditie pentru a dansa la nordul fundului vreunui cantaret celebru. Satul sa astepte postasul acasa totusi, cu raspunsul care va oua catralioane de dolari, amatorul iese pe corso, ca sa evolueze live, in speranta ca magnatii muzicii nord-americane umbla prin New York cu metroul. Nu de alta, dar e criza de locuri de parcare si nu se stie niciodata ce investitor alearga dupa tren.

In afara de reputatia lui clasica – aceea de loc unde sobolanii au intotdeauna un cuvant de spus si golanii au intotdeauna o poseta de smuls – metroul new-yorkez a devenit leagan de talente acrobatice. Tipi care stau in cap si agita picioarele de parca le-a intrat un soarece pe crac ar da orice sa fie zariti de cel mai bun prieten al vreunui megastar care, de curand, prastie de nervi, si-a concediat dansatorii.

In afara de topaitorii care intr-atat stau in teasta, incat ametesc si le vine rau abia cand stau cu capu-n sus, s-a mai dezvoltat recent o patura de tinere talente: manechinele fara slujba si fara noroc, unduitoare pe dunga galbena de siguranta, pe care angajatii metroului zbiara insistent sa n-o depasesti. Ele n-o depasesc, doar o calca-n picioare de dimineata pana seara, intr-un catwalk imaginar, ridicol. Pe langa ele, fac antrenament cateva stripteuze aspirante la job cu norma-ntreaga. Dupa mai multe negocieri cu politia, in arest, ele au renuntat sa se dezbrace de tot ca sa-si arate potenta coregrafica. Si-au mai inchis din fermoare si doar mimeaza despuierea, ajutate de curentul usilor care, atentie, se inchid.

Ca rapperii sar ca mingea intr-un cot sau se invartesc de saizeci de ori in jurul axei maxilarului nu-l mai mira de mult pe trecatorul imblugarit american. El stie ca, de fiecare data cand intra la metrou, ruleaza ceva. Chiar si la matineu. Iar de cand in programul de sala au intrat si fetele, regia metroului a inregistrat incasari spectaculoase. Autobuzele au ramas de izbeliste, tragice relicve ale unei societati pana mai ieri conservatoare, care intre timp a realizat ca viata e scurta si s-a carat la metrou, sa receptioneze ceva mai picant.

De cand cultura generala se googaleste in pauza de masa, toti amatorii au aflat ca, daca e sa te descopere cineva, atunci asta se va intampla fie la metrou, fie intr-o carciuma de periferie. Dar cum o conventie muta (si surda) spune ca la carciuma sunt descoperiti de obicei actorii, iar la metrou muzicienii, dansatorii au apucat acelasi destin de cai ferate, in ideea ca intr-o zi, cand or sa dea interviuri in reviste, vor povesti cum au facut primii spagati publici pe cimentul regiei de transporturi.

La intervale masurate, ca sa li se umfle increderea in ei insisi, aspirantii mai iau cate-o pauza de-o cola sau de-o coca, dupa caz. Adormiti ghem pe vine, lipiti de stalpii de sustinere, ei viseaza aceeasi tevatura, in fiecare zi: cum se urca ei pe scena, la Grammy, si multumesc tuturor, de fiecare data in alta ordine, in functie de cine le e drag sau le face draci in ziua cu pricina.

Se trezesc zgaltaiti de cate-un coleg transpirat de emotie: “Scoala, ma, ca umbla un agent dupa tine! ». Micul star anonim sare ca din arbaleta si se uita dupa norocul anuntat. Curand, apare si agentul – nu de impresariat artistic, ci de paza. Care il apuca de motul lipicios si, sfidand legea gravitatiei (fiindca, in fond, nu e lege federala americana), il arunca-n sus pe scari.