fbpx
„Nu suntem muritori, e clar. Dar suntem niste zei prosti, niste nemuritori care ne-am uitat destinul. (Constantin Noica)“

Totul sau nimic (sau un pic)

de

Foarte multa lume care s-a foit prin viata mea s-a umflat in pene cu maretia si penajul viu colorat al lui „totul sau nimic”. Cite un barbat care imi trecea pragul dragostei ma punea sa aleg intre cele doua extreme categorice, dar ticsite de orgoliu. „Totul”, alegeam eu, la intimplare. Iar el, tot la intimplare, ceda nervos si disparea (sau, si mai rau, raminea in incinta relatiei noastre, dar opta pentru raspundere limitata).

Toata suflarea promite si cere imperios: „Eu dau si vreau totul sau nimic”. Au invatat expresia si-au perpetuat-o ca pe un plugusor al virtutilor, ai zice ca traim intr-o lume de samurai, cavaleri cu armura si calugari lama. Nu stiu ce inteleg unii prin expresia asta, dar din cite mi-a fost dat sa observ, cei mai multi o traduc printr-un carcalete de bine, rau si stratageme.

Pina cu ceva timp in urma, voiam si eu totul sau nimic. Eram pregatita sa ofer la schimb acelasi lucru, aveam bagajul facut, asteptam optimista cea mai frumoasa propunere, convinsa fiind ca va trebui sa aleg din mai multe variante de fericire totala. Traiam cu impresia ca in lume sunt prea putine femei disponibile total si decise complet sa ofere totul intr-o relatie. Asa ca eu ma consideram din start ca avind un avantaj cucerit in preliminarii.  Pe urma, dupa ce am oferit de mai multe ori totul – iar interlocutorii mei (care din surzenie, care din lasitate) fugeau mincind pamintul si sufletul altora – mi-a bubuit mintea ca e ceva in neregula cu astia. Sau cu mine.

A trebuit sa treaca neiertator de mult timp ca sa pricep si eu, in sfirsit, ca „totul” e un factor de risc, mai ales pentru hipertensivi si pentru hipercomozi. Ca aproape nimeni n-are nevoie de atita risipa de dragoste. Ca barbatii vinjosi merg, totusi, cu pasi mici. Ca, daca te vad ca esti pregatita sa scoti din valiza totul si sa le umpli viata si dulapul, incep sa ascunda umerasele, sarutarile, efectele personale si promisiunile.

Femeile care ofera totul o fac pentru a putea cere totul, la rindul lor. Barbatii care ofera totul o fac numai in fata femeilor care nu au nevoie de acest „totul”. Toti spunem asta fiindca suna superb, dar nici unii, nici altii nu acoperim adevaratul sens. Ne temem de robustetea ofertei, suntem coplesiti, intram la idei, ne simtim constrinsi.

Asa am invatat sa ma multumesc cu putin. Daca e ceva bun, ma declar fericita ca am acces macar la fragmente din ceea ce ar fi putut sa fie.  Gasesc pe platou o felie delicioasa de tort si o inhat, nu stau sa problematizez cum o fi aratat tortul intreg si de ce nu m-au asteptat si pe mine, inainte sa sufle-n luminari.

Pe vremuri, as fi innebunit daca nu mi se oferea si nu mi se accepta totul, mai ales intr-o relatie de dragoste. Astazi, stiu ca nu se innebuneste asa de usor. Am traversat si povesti in care nu mi s-a dat mai nimic, iar cu toate astea mi-am pastrat luciditatea, de unde reusim sa deducem ca lacrima nu afecteaza judecata.  Amindoua sunt la fel de limpezi.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Te asteptam. M-ai nimerit cu „totul sau nimic!”. Deviza mea de incapatanata nordica.
    Am dat totul si am primit nimic de atatea ori. M-am suparat si m-am „razgandit pozitiv”, cum spui tu, si urmatoarea etapa a fost „dau totul si astept nimic”. Ma simteam bine-n egoismul meu, si mi-a trecut prin minte si varianta: „dau nimic si vreau totul”.
    Aveam deja statut de fraiera si dadeam mereu si nu primeam ceva, apoi n-am mai asteptat sa primesc, stiind ca ma vede doar Dumnezeu cand dau. Nu este acelasi lucru cu „iau totul si dau nimic”, ca mie nu mi s-a intamplat.
    Sufar in tacere apoi uit. Ca si cum. Punct si de la capat: „totul sau nimic!”.

    Monica Andrei 14 decembrie 2009 9:18 Răspunde
  • si eu vreau sa dau totul si sa nu astept nimic (dar sa mi se dea…muuuuuuult). mi-e teama insa ca, dupa ce am incercat sa dau totul si asta s-a intors impotriva mea ca un bumerang, si m-a musca de suflet, nu prea mai pot da totul…ramine acolo ceva ce nu pot da, o ultima firimitura de suflet, cu efect protector, cu efect de saminta, care, in caz de dezamagire profunda, sa fie replantata si sa imi regenereze sufletul.
    imi doresc sa invat sa dau din nou totul, sa fiu naiva si sincera in iubirea mea, pina la lacrimi…

    Dea Valma 14 decembrie 2009 12:25 Răspunde
  • din pacate, naivitatea e ca virginitatea: odata pierduta, nu prea mai ai cum s-o redobindesti. si inima retine si se apara… cred ca pe masura ce ne facem mari, oferim tot mai cu masura, pretindem tot mai putin, luam tot ce primim si ne bucuram mai mult de orice. ceea ce e bine, zic eu, nu?

    ionouka 14 decembrie 2009 13:26 Răspunde
  • M-am considerat si eu de cateva ori (cele importante) in avantaj, datorita disponibilitatii mele totale (visand, egoist, ca voi putea pretinde reciproca). Si tocmai asta nu mi-a adus tortul intreg, desi, la fiecare felie, speram ca voi prinde si o lumanare in care sa suflu cu mandria invingatorului. De teama unei farfurii goale, am vegetat si vegetez inca in jurul platourilor, gustand felii din diferite feluri de tort, unele netestate pana acum, convinsa fiind ca nu mai sunt atat de tanara cat sa mananc unul intreg fara sa mi se aplece.

    Anda 14 decembrie 2009 13:28 Răspunde
  • Cred ca „totul sau nimic” e deviza tineretii (a se citi „imaturitatii”), cand nu ne cunoastem foarte bine si ne inchipuim ca „totul” nostru, si al altora, e numai stelute si curcubee. Dar nu e niciodata asa, risipa aceea de dragoste vine si cu altele la pachet, pentru ca nu suntem perfecti. Si oare de cate ori se bazeaza chiar pe dragoste, si nu pe niste proiectii nebunesti care si-au gasit un obiect? Poti sa te indragostesti sincer, nebuneste si naiv si dupa ce cunosti bine caracterul unui om, e chiar preferabil, oricat de victorian ar suna. Eu una chiar as vrea sa stiu in ce consta to(r)tul ala, inainte sa ma trezesc cu el in brate.

    Ana 14 decembrie 2009 13:41 Răspunde
  • „Totul sau nimic” ? Nu, nu, cat mai mult, cat mai des, pe cat posibil, cand ai tu chef si timp. Planuri aranjate frumos cu luni de zile inainte s-au prabusit in ajun. Lucruri si oameni in care am crezut pe deplin au diparut intr-o clipa, fara nici o explicatie.
    Probabil gresesc incalcand cu buna stiinta toate regulile societatii, dar mi se pare prea scurt timpul pentru promisiuni in cuvinte mari. Ne e bine azi, ce ne-o fi maine Domnul stie. Si uit tot ce-a fost rau in prima clipa de fericire. Cine poate trai cu „nimic” cand o farama oricat de mica aduce atata bucurie?!

    Monica Radulescu 14 decembrie 2009 13:52 Răspunde
  • Barbatul de langa mine incearca sa ma educe cum sa iubesc. Pe vremea cand eram doar prieteni buni, imi spunea sa nu dau niciodata totul, sa nu uit sa pastrez mereu ceva si pentru maine (sau pentru mine). Acum ma intreb daca el vrea sa-l iubesc asa. Cu rezerve, cu pasi inapoi, cu ochi largi deschisi, cu indiferenta impusa. Si apoi ma intreb daca el o sa-mi dea acel „TOT”, cu care se apara acum. Pentru ca eu stiu, eu stiu ca intr-o zi o sa cer mai mult, nu o sa ma multumesc doar cu ce mi se poate da.
    Si nu uit ca tocmai pentru ca am pretins „TOTUL SAU NIMIC” (riscand sa-l pierd si ca prieten) suntem acum la inceput de poveste.

    Sara 14 decembrie 2009 18:29 Răspunde
  • Nu poti pretinde totul…Ce-i mai ramane?
    Nici nu poti da totul…Tie ce-ti mai ramane?

    Nici nu cred ca existata un ,,tot” de dat, de daruit, de oferit.. Ma gandesc, mai degraba, ca ar fi o scuza pentru cei ce vor sa fuga dintr-o relatie.

    Prin urmare, felia de tort, draga Simona, este totul…

    mi 14 decembrie 2009 21:24 Răspunde
  • Nu am pretins – cu gandul macar – niciodata intr-o relatie totul, pt ca am observat, cu un nu stiu al catelea simt, ca asta nu se poate sa mi se intample, ca un barbat nu ar fi in stare sa dea totul…ca lasa ceva si pt el, sa aiba asa o rezerva, pt vreme de criza. Mai mult, inca din copilarie am vazut ca baietii au mai mult de o relatie, in liceu la fel, ca sa nu mai spun ce vedeam prin facultate…iubirile alea profunde, erau doar din carti sau filme, iar in viata reala se intamplau dintr-o singura parte.
    Asa ca, vazand mereu barbati care se imparteau intre relatii si sentimente, nu m-am putut gandi ca vreunul ar putea da totul intr-o relatie, ci se distribuie, asa cum pot, intre mai multe. Cu toate astea, stiind asta, cand m-am indragostit, am ars in iubirea mea pana m-am facut scrum…de fiecare data. Nu am cerut nimic…O buna amica imi zice si acum, ca de asta nu am primit, pt ca nu am cerut…Dar cum sa cer?! Am vrut doar sa vada…sa vada ca il iubesc. Evident, ca prin asta am pretins, probabil, mai mult decat un biet suflet de muritor e in stare sa duca…
    Asa ca m-am multumit nu cu putin, ci extrem de putin…Eram in stare, cand am iubit prima data, sa cred ca din cauza multadoratului soarele rasare sau straluceste dupa ploaie…Interpretam orice gest – firesc de altfel si fara nici o semnificatie pt mintea si inima lui, ca fiind de drag pt mine…Ma multumeam sa cred fleacuri din astea, care nici macar nu erau prea reale…vroiam doar sa cred ca insemn si eu ceva, ca uneori, oricand, i-ar fi dor de mine, macar putin, macar oricum.
    Imi aduc aminte, ca primul barbat pe care l-am iubit – atat de mult si atat degeaba, iar acum atat de rau imi pare – a avut la un moment dat o reactie, cand am scapat ceva valoros pe jos, mi-a urlat ca lucrul ala – nu stiu sa spun ce era, o componenta electronica, valoreaza mai mult decat mine…Cum sa descriu senzatia aia de rau, de parere de rau ca facusem o paguba, dar si de rau existential ca vedeam pe cine am langa mine…Cred ca am plans cateva zile, si nici macar nu l-am parasit atunci, probabil ca nu fusese de ajuns, trebuia sa ii mai vad si alte fete ale mizeriei lui morale. Intr-un final, dupa ce mi-a facut atatea mici mizerii incat mi-am dorit sa nu mai iubesc deloc niciodata, ne-am despartit, si m-am indragostit tot de un nemernic.

    je 14 decembrie 2009 21:33 Răspunde
  • doamnelor (fetelor?) va citesc cand ici, cand dincolo la Alice care sta sa nasca acum si pot sa recunosc ca o fac cu placere de ceva timp. si cu tristete, si cu uimire cateodata. cred ca am reusit sa mai invat ceva. uneori. alteori imi vine sa cred ca nu voi reusi sa inteleg niciodata modul in care filtrati cuvintele sau faptele unui …..adversar? ca, de cele mai multe ori in asta vi se transforma partenerul. sau in fost:)
    oricum, totul. e musai de declarat? ca la politie? sau, de unde stiti voi ca totul vostru e si totul pentru el, daca nu ii spuneti? poate pentru el nu inseamna nimic. asta pentru unii. pentru altii, dar si pentru altele, trecuti printr-o relatie devoratoare de energie, superofertele astea cu „totul la pret (mai) de nimic” sperie. ascund in ele cel putin o hiba. asa ca, desi uneori nu se fuge cu pamantul in gura, mestecandu-l usor, preferi expectativa.
    de ce, de exemplu, in loc sa debarcati totul dintr-o data in pragul omului – valabil si pentru ei (sa nu-mi sariti in cap, va rog), dar si pentru ele – nu faceti, sau nu dati, in fiecare clipa cate putin, de fiecare data altceva, de fiecare data altfel, incat din putinul ala adunat celalalt sa intregeasca totul?

    un trecator 14 decembrie 2009 22:47 Răspunde
  • „Totul sau nimic”…super relativa expresie. Io zic nici sa n-o mai folosim. Sa nu cumva sa aveti impresia ca voi ati dat totul si celalalt nu a dat nimic…Si celalat a dat TOT-ul dar era TOT ce putea sa-ti dea…Nu a dat mai mult pentru ca nu avea de unde. Fiecare are un TOT de dat. Mai mare mai mic in functie de cat e in stare.Cand iubesti dai totul…normal…dar cineva da intotdeauna un TOT mai mare. De unde tragem concluzia ca TOTUL SAU NIMIC este o expresie pe care numai cavalerii Pardaillan o mai pot folosi.Noi ne multumim cu „bucatica de tort” mai mare sau mai mica (depinde cat a fost tortul de mare si ce cutit am folosit).
    Simona, ma gandeam daca nu vrei sa deschizi o discutie despre un fapt foarte bizar: iubirea pentru doi barbati. un TOT mai mare de dat…un TORT mai mare…posibil sau nu? ti s-a intamplat vreodata?

    Nela Fisichela 14 decembrie 2009 23:28 Răspunde
  • Un tot include intotdeauna un nimic. Un nimic are si el un tot. Punctul este Univers. Universul este punct. Intre aceste extreme se afla egoismul omului. Si asta arata postarile de mai sus. Fiecare trece prin prisma lui egoista un TOT si un NIMIC, apoi desfasoara in realitatea momentului CEVA.

    Exista in scoala de actorie un exercitiu: adevar si minciuna. Vor sa vada unde te afli. Consta in a scrie pe hartie in acel moment tot ce-ti trece prin cap, viata, chiloti. Va spun eu ca-i foarte greu. La fel de dificil este si cu a da tot si a astepta de la celalalt tot asa.

    Trecatorule, cred ca ai dreptate. Te-ai gandit la varianta si mai egoista, de intretinere a unei relatii.Imi place cum ai scris: „in fiecare clipa cate putin si de fiecare data altceva”.

    Mersi pentru reteta, dar iti spun eu ca nu rezista niciunul, pentru ca aici intram in registrul jocului intr-o relatie. Exact ce scriam, undeva pe la Alice, varianta aia, pe care un prieten mai in varsta, mi-o dadea ca solutie, ca sa nu mai plang eu dupa cate unul care nu se utia la mine, precizand ca barbatilor nu le place sa umbli dupa ei, ca sa ma ajute el imi sugera jocul. Si uite ca, fara sa vrei mi-ai confirmat. Iti multumesc. Eu ma joc de atunci tot timpul. Si m-au mai cerut de nevasta inca trei, dar i-am refuzat, pentru ca nu era niciunul care sa ma faca sa vreau altceva.
    O relatie ca apa calduta nu-mi place. Nici n-o pot bea, ca nu imi este sete, nici sa fac baie, ca e prea rece.

    Nela Fisichela, e actuala tema ta: iubirea pentru doi barbati. E de discutat….
    In sufletul meu n-am fost niciodata cu doi barbati in acelasi timp, dar nici in viata. Mi se pare extrem de obositor si chinuitor, sa ma ascund sa nu stie unul de altul etc. etc. Nu sunt genul. A, ca ma cautau mai multi in acelasi timp si toti vroiau sa fie cu mine, mi s-a intamplat, dar a fost oribil, pentru ca am depus efort sa-i indepartez.

    De doua ori in viata, i-am strans pe toti in acelasi loc, undeva in public, sa se vada. S-au privit ca niste heiene intre ei. Apoi fiecare a plecat la casa lui. Din grupul acela, doar unul a mers mai departe. Fiecare a crezut ca eram cu celalalt. Eu nu eram cu niciunul, dar trebuia sa termin haosul din jurul meu. Vroiam liniste. Cel care a mers mai departe, vrand sa fie cu mine, n-a rezistat nici el pentru ca m-a obosit si m-a enervat. M-am simtit bine cand au plecat.

    Monica Andrei 15 decembrie 2009 9:43 Răspunde
  • Totul sau nimic! mi s-a intamplat si eu sa aud de la bravii curtenitori dar adevarul este ca ei nu sunt in stare decat sa ceara asta, cat despre a darui mai putin. Eventual niste palme ca sa te trezesti ca sa realizezi ce ai lasat in urma. Depinde care e limita de sacrificiu a fiecaruia si daca accepti drumul alaturi de tovarasul de viata. Din punctul meu de vedere daca nu merge si nu merge poti sa te intorci de unde ai plecat si daca nu mai gasesti tot ce ai lasat incepi sa reconstruiesti. Din pacate tot timpul pierdut nu il mai regasesti.

    Helga 15 decembrie 2009 13:01 Răspunde
  • Viata mea este croita din bucati. Nu petice, bucati. Unele mai mari, altele mai mici…Uneori astept mult de tot pana reusesc sa incropesc o maneca. Dar de indata ce am cusut-o, ma bucur cu toata fiinta mea (si-a lui) de acea maneca.

    Si viata astaa mea, a noastra, mi-a aratat ca insumarea partilor este mai avantajoasa decat intregul.

    mi 15 decembrie 2009 16:41 Răspunde
  • Vad ca majoritatea isi doreste to(r)tul. Inseamna ca nimeni nu mai vrea placinta, sau macar o bomboana? De menta, macar? Racoritoare. Si, se pare ca de cele mai multe ori, cu privirea atintita asupra tortului, uitam sa privim in jurul nostru si ne privam de descoperirea altor arome. Care sa dea gust vietii noastre.
    Ramane inca o parte, mai mica, care nu vrea nimic. A nu vrea nimic, pentru mine, inseamna sa renunt la a fi viu. La ce bun sa nu vreau nimic? La fel de bine as putea trai in viata altora in cazul asta, ori mie mi-a placut si-mi place viata mea, uneori mai buna, alteori mai rea. Ca e mea si mi-o traiesc eu, fara sa astept sa iau din mers viata altuia, ca si cum m-as da prin viata cu tramvaiul, de la o statie la alta, fara tinta.
    Acest „totul sau nimic” seamana foarte mult cu „ori e alba, ori e neagra”. In situatia asta, trecerea brusca, uneori fortata dintr-o stare in alta, ne face sa uitam de nuantele dintre, culmea, nuante care in cele din urma pot da culoare vietii.
    Este alegerea fiecaruia in parte, la fel si unitatea cu care masoara. Albul, negrul, totul, sau nimic. Si aici am sa ajung la ce spuneai tu, Monica Andrei. Imi spuneai de egoismul meu in intretinerea unei relatii. Poate ca este egoism, eu unul nu am privit niciodata astfel modul meu de manifestare. Am stiut dupa trecerea de etapa fecioriei, ca o relatie inseamna si responsabilitate. Nu una apasatoare, insa naturala si liber asumata. Iar pentru economia unei relatii (citisem undeva de contabilitatea unei relatii, dar prea suna functionareste) am considerat ca intotdeauna este bine sa oferi. Ca sa si poti primi. Ca a oferi tot timpul fara sa astepti nimic, deja seamana a masochism mascat. Este, daca vrei, ca in jocurile copilariei, cand cel mai energic, mai puternic, ii tine scarita celuilalt sa sara un gard, stiind ca va primi mana lui, de sus, ca ajutor chiar firav de-ar fi. Dar e. Iar de nu, va astepta un timp, stiind ca celalalt vine dupa el, sa-l traga, asa cum poate. Asta este prietenia aia pura si statornica, care este bine sa stea la baza unei relatii. Degeaba ne batem cu pumnul in piept, strigand plini de mandrie „am facut TOTUL!”, ca in bancul ala prost de zicea „cheptosu’ l-a facut”, ca exact aia facem. Batutul asta in piept ne cam mananca timpul in care sa si facem ceva, mic, dar cu valoare mare in timp. Mai mult, riscam sa ne fracturam naibii vreo coasta si, in preocuparea noastra de-a tot striga unul si acelasi lucru, avem neplacuta surpriza ca atunci cand ne apuca tusea, sa mai improscam si veninul tinut bine ascuns in noi.
    Nu. Asa cum spuneam, voi face – cat mi se va permite – tot felul de lucruri mici. Sa-mi fac din ele temelie solida. Mici, marunte, dese, care udate de lacrimi, incalzite de caldura si dragostea unui zambet, sa-mi faca platforma aia dura si solida a unei existente bune, line si indelungate. Daca voi putea. Daca nu, atunci in nici un caz nu voi incerca sa pun ditamai bolovanii de moara la baza. Pentru simplul motiv ca intotdeauna, in rosturile dintre ei, va creste samanta indoielii.

    Verushko, te contrazic. Naivitatea nu-i ca virginitatea. Pentru ca, daca uneori ai gandi „mamaaaa, cum ar fi fost sa fiu acum virgina”, stii bine ca asta nu se va mai putea intampla. Fara operatie. In schimb ai putea avea (ne)placuta surpriza ca atunci cand esti mai convinsa ca naivitatea s-a pierdut odata pentru totdeauna, sa te trezesti cu ea pe cap atunci cand ti se parea lumea mai draga. Iar asta, iarasi cred eu, nu-i un lucru rau, pentru ca ti-a mai ramas ceva din copilul care ai fost. Adica mai ai si parti bune, nu doar alterate de societatea in care ne existam unii printre ceilalti.

    Nela, iubirea aia este posibila doar daca esti mama si ai doi baieti mari. Barbati. Asa da, poti iubi doi barbati in acelasi timp. In rest, e minciuna. Ca si eu m-am mintit.

    un trecator 15 decembrie 2009 22:45 Răspunde
  • Trecatorule… de ce spui asta? Eu zic ca e posibil…Hai te rog zi-mi de ce crezi ca e imposibil…Pe fiecare sa-l iubesti cu o parte din tine. Mai ales daca ai multe parti de impartit. Rar poti gasi un barbat care sa te intregeasca deplin. Si acele mici parti care lipsesc la unul sa le gasesti in celalat…As vrea sa cred ca e posibil !

    Nela Fisichela 16 decembrie 2009 0:19 Răspunde
  • Nela, din complementaritate sa-ti construiesti intregul, este posibil. Dar ca s-o faci asa devine obositor. Stiu ca nimeni nu e perfect, astfel incat sa poti gasi la primul, al doilea sau al n-lea ceea ce iti doresti tu din prima clipa. Insa cred ca mai important este sa stii, pana la urma, ce vrei. Si sa-i accepti celuilalt si micile imperfectiuni. Cu atat mai mult daca observi, din atitudinea lui, ca face ceva sa le indrepte. Tu una, crezi ca asa ceva dureaza?

    un trecator 16 decembrie 2009 0:58 Răspunde
  • Uite, cine da lectii pe aici, un trecator. Oare ce urmareste de fapt? Esti RAC, hm? De fapt nici n-as vrea sa stiu, dar gandesti ca un Rac. Nu, nu vreau sa stiu. Semeni cu cineva din jurul meu, dar foarte ciudat. Cine se ascunde sub pseudonimul „trecator”?

    Am crezut de multe ori ca aici citesc mai mult barbatiii ce scriu femeile, si uite ca s-a adeverit. Femeile se exteriorizeaza prin scris. Barbatii citesc.

    Daca una care scrie pe aici este iubita, sau nevasta ta, sau aia cu care stai de ani de zile si astepta s-o iei de nevasta? Ce faci tu daca afli ca ea este intre tine si inca unul? Uite, eu n-am trait o situatie de acest gen si vreau sa aflu de la tine, spune-mi ce sa fac, daca mi se intampla sa iubesc doi barbati, nu sunt copiii mei. pentru ca aici intram in alt registru afectiv, nici barbatul si baiatul. Scoatem din competitie aceste cazuri.

    Scurt: cazul de sus, cel cu ea intre doi barbati pe care-i iubeste. Eu nu stiu ce sfaturi sa-i dau. Sa admitem ca nu stiu astrologie si nu-i fac horoscopul. Sunt o femeie simpla, iubesc doi barbati si vin la tine, si te rog sa ma ajuti. Cu unul stau acasa, iar pentru celalalt fac balet sa-l vad, sa nu stie cel de acasa, sa nu afle ca da mesaje celalalt ca eu mint perfect, ca vorbim de la serviciu si inventez ocupatii, ca sa ajung sa ma culc cu celalalt. Tu ce faci? Cum ma ajuti? Nu vreau sa ma lamureasca o femeie. Sincer, n-am trait o situatie de genul acesta, dar daca mi se intampla, eu ce fac? Cum ma ajuti, tu trecatorule?

    Monica Andrei 16 decembrie 2009 16:49 Răspunde
  • sa ceri totul de la fiecare partener e cam obositor – pentru ambii. ca tot fu vorba de tort(uri)- daca viata e un ospat, atunci si relatiile pot fi precum felurile de mancare: unele sunt aperitiv, maslina intr-un bat, ciorba sleita, purcel fript, mancare de morcovi ecologici sau..ta-tam! TORT. la un moment dat e bine sa te infrupti cu nerusinare si din tortul ala delicios cu 4 straturi de ciocolata si ornat cu 1 kg de frisca, fara sa iti traga nimeni platoul de sub nas.
    altfel, pana una-alta mai sugi cate un strepsils, mai rontai un soric si iti reajustezi asteptarile, cum a facut Simona.

    juztine 16 decembrie 2009 17:05 Răspunde
  • „What you give is what you get” – am citit asta undeva si mi-a placut. Cred ca este foarte adevarat. Vine cu o singura exceptie, cred eu, cand „dai orzul pe gaste!” . Multe din aceste dezamagiri din „am dat mult si am primit putin” vin din faptul ca ori s-a dat la „gaste” sau „gascani” , dupa caz, ori sistemul de valori nu a fost acelasi: ce ai dat tu nu a fost pretuit – intr-un fel tot tot la corolarul „orzului pe gaste” ajungem.

    Si dupa ce ca ne pierdem vremea cu „gascani” ajungem sa ne si batem joc de noi multumindu-ne cu putin …

    zuzzytutzy 17 decembrie 2009 5:14 Răspunde
  • Citesc tot ceea ce scrieti, cu voluptatea omului care-si gaseste limanul si care isi confirma un diagnostic moral. Sunteti minunati – si va spun asta fara urma de glazuri diplomatice, ma stiti ca eu nu sunt campioana sablonariilor sarmante. Dar va multumesc pentru sarbatoarea pe care o picurati in gindurile mele (care aveau nevoie de atitea validari si confirmari, zilele astea, si uite ca le primesc).
    Aveti niste idei splendide, care mai de care mai acut-adevarate, cu profunzimile si efectele lor secundare, va citesc si iau aminte.
    Pe undeva, fiecare dintre noi am invatat sa ne multumim cu felii, fiindca ne-am deprins cu arta de a lua partea buna. Suntem tributarii lui „decit deloc…”. Toti am stiut, cindva, sa cerem totul si ne-a ajuns si ziua cind n-am mai indraznit sa facem asta. Fiindca nu ne-a trebuit prea multa dresura din partea sortii ca sa ne dam seama ca „totul” e echivalent cu alarma de gradul zero in viata destinatarului acestei daruiri absolute.
    Si, dincolo de rezervele celorlalti, pe noi insine a inceput sa ne sperie rotunjimea lui „totul”. Prea multe visuri, prea multe riscuri ca ele sa fie carcase goale. Nuci seci. Dureri-surpriza.
    Va imbratisez trecerea pe-aici si ideile care ma trezesc din plutiri fara directie.
    Va multumesc…

    Simona Catrina 17 decembrie 2009 6:15 Răspunde
  • Multumim Simona!
    Te iubim!

    Monica Andrei 17 decembrie 2009 14:38 Răspunde
  • L-am iubit un pic. Am vrut să-l văd un pic. L-am avut un pic. Sunt un pic din orice. Îmi place tare mult un pic. Totul l-am oferit un pic, chiar şi nimicul.

    Maria 17 decembrie 2009 16:07 Răspunde
  • Trecatorule, nimic nu dureaza….Asta e foarte normal…Dureaza numai mediocritatile…Poti sa stai intr-o relatie mediocra o suta de ani. Monica a simplificat problema: culcatul cu celalat. Eu ma refeream mai mult la sentimente. Hai sa zicem ca iti place sa te culci cu amandoi (hahahaha) si atunci eliminam „culcatul” din ecuatie (nu mai e o necunoscuta). Insa ce ramane cu iubirea? Poate ne ajuta cineva care a trecut prin asta. Eu cred ca se poate…Este un pic chinuitor dar atat de „rewarding” – ca nu i-am gasit rima in romaneste. Nu stiu ce parere are Simona. Am o mica presimtire ca ea a trecut prin asta…Poate ne imprataseste ea cateva impresii…

    Nela Fisichela 17 decembrie 2009 19:11 Răspunde
  • Monica Andrei, nu imi permit sa va dau lectii si nici nu am avut pretentia ca ceea ce am scris ar avea valoare de postulat. Nu urmaresc pe nimeni, asa cum am spus in primul meu comment, am ajuns din intamplare printr-un concurs de tzup-tzup dintr-o pagina in alta intr-o seara, acum vreo doua sau trei luni, am citit, mi-a placut, am ramas. Am ramas pentru ca ma destindea ceea ce citeam. Si mai invatam si eu cate ceva.
    Nu sunt nici Rac, dar daca spui ca as gandi ca unul, atunci cred ca-s un accident al astrelor si n-am sa-ti spun de unde vin, pentru ca vad ca nu te intereseaza. Doar ca sunt dintr-un semn al naibii si reprezint exact ce-I mai rau din semnul ala, pentru ca si ascendentul tot acolo e. Si ca sa vezi cat de rau e, iti spun doar o reactie a cuiva care auzind din ce stele ma trag, a apucat sa spuna doar “aoleuuuu!”. Si nu, nu fac parte nici din jurul tau imediat, nici dintr-altul mai indepartat. Singurul tau jur din care fac parte e acesta de-aici.

    Pentru cazul de care spui tu, nimeni nu te va putea ajuta. Poate incurca, dar singurul ajutor tot de la tine va veni. Fie sa iesi din situatia asta si sa revii la starea initiala si sa ramai cuminte langa cel cu care stateai acasa, fie s-o spargi pe aceasta sa te duci cu al’ de faceai balet, ori sa nu te alegi, in cele din urma cu nici unul – astea sunt cele 3 situatii finale pe care cred ca le poate intrevedea oricine. Insa, cred eu, solutii pentru un echilibru adevarat, si nu precar, doar tu ai fi capabila sa ti le oferi. Pot spune, la prima vedere, ca un castig cert tot ai avea din toata situatia asta. Vei dansa mai bine, daca tot spui ca ai baleta de la unul la celalalt.

    Iar ca sa ma intorc putin mai sus, la ce spuneai, mi s-a intamplat o singura data. Si, in mod ciudat, pentru cateva luni dupa aceea, cand o mangaiam, mai vedeam o pereche de maini in afara de a mea facand acelasi lucru.

    Nela, nu stiu cat dureaza mediocritatea, vreau sa cred ca daca e asa durabila, atunci macar sa fie invizibila. Pentru ca ai putea-o confunda cu statornicia frumoasa. Si, cand vezi doi batranei pe strada, imbracati elegant- el, in costum, cu palarie, cu un colt discret al batistei scos la buzunarul hainei, ea intr-un deux-pieces negru, cu o bluza alba cu jabou si palarie cu o voaleta nici prea-prea, nici foarte-foarte, ci exact atat cat trebuia – plimbandu-se pe boulevard tinandu-se de mana, stii ca la ei a durat. Si nu cred ca a fost mediocritate acolo ( i-am admirat din masina, norocul meu atunci a fost ca era circulatia ingreunata si daca as fi avut palarie, mi-as fi scos-o in fata lui, vazand gestul tandru cu care o proteja atunci cand au trecut strada, printre masinile de pe trecerea de pietoni). Nu pot sa-ti spun cat de rewarding este. Nu m-am intalnit cu asa ceva, nu am trait cu asa ceva, nu cred ca as putea.

    un trecator 17 decembrie 2009 23:11 Răspunde
  • Buna seara, Simona, buna seara fete dragi.
    Una, unde esti?
    Dea Valma, as vrea sa te vad, daca vii acasa, sa iti „citesc” fluturii in lumina din ochi…
    Trecatorule, sper sa nu fii grabit.

    Eu mi-am construit mereu schelele pentru casa dragostei pe „totul sau nimic”, si tot mereu s-au daramat intr-o clipa, ca in legenda cu mesterul Manole.
    Acum, ultima oara, ajunsesem chiar la zugravit…

    Anemone 17 decembrie 2009 23:51 Răspunde
  • Sara buna. Lume noua si abordari cu sigilii maiestuoasem sunt incantata:)Mi-a fost dor de voi Simona te imbratisez tare-tare!
    Din pacate eu exact cand nu-mi mai doream nimic am primit to(r)tul. Am fost norocoasa sau ma credeam la fundu’ sacului prea devreme, nu stiu.
    Cat priveste iubirea duala..hm.. Eu personal nu cred ca exista asa ceva.Doamnele care se mint cu nerusinare in dialogurile cu ele-insele din oglinda personala sa-si bage mintile-n cap! Poti sa continui sa traiesti langa cineva din motive candva valabile, inca tangibile, dar inima sa-ti zburde pe campii si printre maci. E altceva, e opium, e altul. Indragosteala e o chestie misto, da impresia ca-ti condimenteaza existenta, cand de fapt iti complica tot in jur, te lasa cu mintea pe moatze o vreme, si usor mofluza ulterior. Iubirea aia cu majuscule nu cred c-o poti imparti in doua, e pentru unul sau pentru nimeni.Nu spun asta ca pe-o sentinta, e parerea mea, dupa niste ani in care aveam impresia ca tot ce zboara e comestibil!

    Una 17 decembrie 2009 23:53 Răspunde
  • Anemone, te pupm am cam lipsitm in ultima vreme.Si voi continua sa apar un timp tot arar.Sunt incantata de tema si de audienta, e minunat ca atat de multa lume buna deschide paginile astea si se decide sa intervina.

    Una 17 decembrie 2009 23:56 Răspunde
  • Eu zic ca ne sperie „totul” fiindca nu-l stim masura. De unde stiu eu care e „totul” meu? Am sa aflu vreodata? Aruncatul acesta de vorbe „totul sau nimic” pe mine m-a speriat dintotdeauna. Cum sa spun eu ca dau „totul” cind eu habar nu am cit de mult pot eu sa dau, sau cit de mult am eu de oferit, de cit sacrificiu sint eu in stare. Apoi ma sperie oamenii care imi declara „totul” pentru mine. Ce sa fac eu cu asa de mult (daca este cu adevarat mult)? Ce sa dau in schimb ca sa compensez? Daca intr-o relatie nici unul dintre parteneri nu „vede” un al treilea asta inseamna ca ei isi ofera totul? la asta se reduce „totul”? ehhh, e mult si tocmai de asta ma sperie.
    Aud pe cite o prietena „am facut totul pentru el”… ei si? daca totul tau nu a fost si totul lui… degeaba.

    Nu stiu cit de mult dureaza mediocritatile. Stiu sigur ca relatiile cinstite si curate rezista. Bunica mea, o taranca adevarata (va sa zica batic si broboada, nu palarie si voaleta) l-a pierdut pe bunicul cu zece ani inainte ca ea sa plece. In acesti zece ani traiti fara el s-a framintat si s-a gindit si a plins fiindca nu intelegea de ce e el suparat si n-o cheama dupa el. Cu ce l-a deranjat ea asa tare ca el sa n-o vrea linga el asa cum fusesera 56 de ani. De fiecare cind ceva i se parea nemaipomenit o auzeai: „Cind ma duc la tac-tu ii zic: Iacobe n-ai trait tu sa vezi cum ne-a paminturile inapoi”… orice lucru trebuia raportat bunicului la intilnirea lor de dincolo de pamint.

    iana 18 decembrie 2009 0:14 Răspunde
  • Simona noi te iubim si-ti iertam plecarile. Stim ca esti ocupata. Raspund in numele tuturor, pentru ca asa-mi imaginez eu. Traiesc o experienta tare interesanta zilele acestea si as scrie si aici, dar ma mai gandesc. Nu are legatura cu ingragostitul si nici o relatie de amor, sau ceva din viata personala. Te imbrazisez tandru (doar ca o femeie), vorbesc cu poza ta, de acolo de sus, si zambetul ei imi da forta si incredere, si ma bucur ca un copil cand apari aici cand poti.

    Un trecator, vreau sa-ti spun ca nu mi-e frica de stele tale. Multumesc ca ai raspuns. Am vazut in criminali partea de adanc uman si nu era asa ascunsa, am vazut si talentul lor in arta, ceea ce este lucru mare. Am vazut oameni obisnuiti, frustrati si inhibati, blocati in limitele lor, care taceau si faceau. Mie mi-e frica de acestia.
    Ca astrolog, pot sa-ti spun ca nu exista zodii bune si rele. Toate au ceva bun si rau. Starile sunt amplificate de energiile planetelor care fac aspecte bune sau mai putin bune. Asa ca imi poti spune.
    Si cred ca mai exista o solutie pentru problema indrogostirii de doi barbati, ca femeile fac fixatie mai usor pe doi in acelasi timp. La barbati este o chestiune de instict sa se culce mai usor cu mai multe in acelasi timp, pentru ca la ei dragostea trage sufletul spre stare mai greu. Femeia trebuie sa astepte sa o vada barbatul… unele asteapta cam mult pana la disperare, dar asta este alt subiect. Si solutia este al treilea, care te scapa de cei doi. Si tangoul continua! Eu am vazut cazuri.
    Si noua pereche de maini care mangaia acelasi trup, a fost intuitie sau gelozie? Iti tragea sufletul spre ca continua sau a renunta?
    Si sa-ti mai spun ceva. Mi-as dori o perioada in viata mea sa pot fi barbat, ca sa aleg o femeie care inghite mult si orice, docila si infantila – dupa modelul de pe piata, ca sa vad cum este. Tu daca ai fi femeie ce ai alege?

    Anemone, te salut. Ce bine ca ajungi aici!

    Dea Valma, ninge spre fluturii tai cu dragoste. Din stelele mele spre fluturii tai curg rauri de liniste impacare si lumina.

    Iana, m-a impresionat relatia bunicilor tai, pana la lacrimi. Si se va duce acolo bunica ta si-i va spune tot, si vor continua iubirea lor si-n stele, dincolo de mormant.
    Pisica mi-e dor de tine.

    Anca unde esti? Faci cozonaci cu multa dragoste? Nu-ti pot spune de ce ma ocup eu. In niciun caz de bucatarie.

    Maria, imi place ca poti doza. Eu m-am aruncat cu totul, si am tras si sufletul dupa mine, si am suferit imens, pentru ca nu ne potriveam deloc. E mult de atunci. Acum refuz sa stiu unde ma aflu. Sunt doar o blonda, dar nordica.Vreau sa cunosc unul care sa ma faca sa vreau altceva. Nu pot descrie acum.
    cu drag,

    Monica Andrei 18 decembrie 2009 9:48 Răspunde
  • Monica,

    asa e, cum spui tu, ninge…cel putin cu liniste, impacare si lumina. mi-e bine, mi-e un pic teama sa nu am asteptari prea mari, sa nu fiu dezamagita, sa nu dezamagesc, sa nu…dar poate e firesc. si am o nerabdare, si o stare de nestare, si multe ginduri si curiozitati… si Mihai imi scrie ca ma asteapta cum astepta o jucarie in copilarie…
    si…e frumos.

    si mie imi lipseste Anca, dar stiu cite ceva din grijile si delagatiile ei. sper ca e bine prin preumblarile ei.

    Dea Valma 18 decembrie 2009 12:21 Răspunde
  • Iana, eu nu mi-am prins bunicii la o varsta la care sa ii pot vedea altfel decat ca doi batrani – tot tarani – care, desi micuti de statura, imi pareau teribil de puternici incat sa umble toata ziua prin gospodarie gospodarind, dar sa si poata aduna in jurul lor si controla o familie destul de numeroasa. Ceea ce ne povestesti ma duce cu gandul ca ei, bunicii astia ai nostri au crescut in alte timpuri. Si, la fel, au fost si s-au educat, pe cu totul alte baze decat ceea ce exista in prezent. Si nici alte exemple mai apropiate nu am avut, asa ca, vazandu-i pe cei doi de care scriam zilele trecute, primul lucru pe care l-am remarcat si la care m-a dus gandul a fost „ce frumosi sunt!”. Si chiar daca nu i-am auzit vorbind, gesturile lor si modul in care formau un intreg, spuneau multe.

    Anemone, nu ma grabesc, am sa ma mai odihnesc pe-aici. E ca statul in parc, pe banca, intr-una din primele zile cu soare de primavara, dupa o iarna a naibii de cenusie si trista.

    Una, sunt de acord cu tine. Cu mica diferenta ca iubirea e. Atat. Nu putina, nu multa, nu cu majuscule, sau in silabe. Eu cred ca restul e indragosteala aia de care spui, si poate ca tocmai starea aia iti poate permite, uneori, relatiile duale.

    Simona, acum iti prezint scuzele mele pentru prea desele interventii din ultimele zile, mai lungi decat ma asteptam cand ma porneam sa dau cu dejtele in taste. Dar asta e pentru ca n-am putut sa tac, prea ma simteam impins in jos, cu fiecare comentariu, intr-o tabara a insensibililor. Iar eu cred ca nu-i asa, n-om fi toti infestati cu microbul asta.

    Monico, am zambit vazand catre cine imi faci trimitere. Criminali. Probabil oi fi ucis si eu vreo inima, vreodata. Sau am avut tentative. Mai ales asupra proprie-mi inimi, de fiecare data cand dadeam cu capul de stelele mele. Asa ca nici mie nu-mi mai este, demult, frica de ele. Iar ca si continuare a ceea ce vorbeam legat de situatia aia, a ei cu doi, cred ca pe undeva ai spus exact ceea ce trebuia : fixatie. Insa fixatia respectiva, cred eu, nu are la baza musai iubirea. Poate fi declansata de orice altceva. Poate fi declansata chiar de faptul ca femeia a fost observata. Ceea ce i se poate intampla, in egala masura, barbatului, doar nu crezi ca ei nu vor sa fie remarcati! Importanta este maniera in care fiecare stie sa atraga atentia asupra lui, stridenta mie imi repugna.
    Perechea aia de palme? Nu, nu era gelozie. Si nici instinct. Si n-am mai vrut, de-atunci, sa ma gandesc ce-a fost sa fie, pana acum, cand gandul ma duce din ce in ce mai mult catre prostie. Din partea tuturor.

    Dea Valma, da-mi voie sa-ti urez sarbatori fericite. Si fara frica.

    un trecator 18 decembrie 2009 16:05 Răspunde
  • Monica Andrei, te ocupi cu astrogramele? 🙂 Tare-as vrea sa stiu ce imi rezerva astrele pentru noul an. Deci, cum facem? Scriu aici datele secrete ale nasterii mele sau ne auzim pe email? myjuztine at gmail punct com. Daca se poate, desigur… 🙂

    juztine 18 decembrie 2009 18:23 Răspunde
  • Vad ca nimeni nu ma lamureste…O astept pe Simona sa vad ce zice ea.

    Trecatorule, perechea de batranei pe care i-ai vazut e altceva…te rog nu confunda iubirea transformata in prietenie cu iubirea aia care iti sparge inima, creierul si toate principiile.
    Eu nu cred ca de-a lungul vietii lor, cei doi batranei nu au intalnit persoane pentru care au simtit ceva tulburator dar si-au reprimat sentimentele din motive pe care fiecare le stie.

    Hai sa zicem ca nu trebuie sa-ti reprimi nimic din ce simti…. Ce faci cand iubesti doi barbati? Si daca am exclus sexul din ecuatie ce-ar fii sa scoatem si casatoria? Deci nu esti casatorita cu nici unul dintre ei si sex is great.

    Hai fetelor ziceti ceva!! Nu se poate sa nu avem nici un exemplu aici…

    Nela Fisichela 18 decembrie 2009 18:52 Răspunde
  • Nela, cred ca nu poti sa iubesti doi barbati in acelasi timp, dar accept ideea ca poti simti pentru 2 barbati ceva…Sigur ca am intalnit niste cazuri – in carti si filme – in care tipa era casatorita sau intr-o relatie stabila cu cineva, sau mai rau, inainte de nunta cu cineva, si intre timp se inamoreaza de altul intr-un fel din ala ravasitor, dar nici la relatia stabila nu poate renunta, din multe motive, amestecate fiind sentimentul nu neaparat al onoarei, dar cam pe aici, si un fel de dragoste…Si apoi, in functie de cum a vrut scenaristul, evident ca fata a ramas ori cu stabilitatea, ori cu cine a ravasit-o, ori i-a pierdut pe amandoi. Asta e cazul cel mai trist.
    Dar, de ce vrei sa vorbim despre asta? Presupun ca ai trecut prin asa ceva, sau cunosti un caz apropiat tie…Sau, mai rau – vad ca pot sa fiu uneori de un pesimism sinistru – te gandesti ca unul singur nu e in stare sa faca o femeie cat de cat fericita, si e nevoie de doua iubiri in acelasi timp?

    je 18 decembrie 2009 22:14 Răspunde
  • Nela, draga mea, probabil am sa te dezamagesc spunindu-ti ca nu mi s-a intimplat sa iubesc doi barbati in acelasi timp. Si marturisesc, nici nu credeam in ideea asta, mi se parea un calcul gresit de la prima pina la ultima linie, pina am citit „Noaptea de Sinziene” a lui Mircea Eliade si, deodata, mi s-au deschis ochii mari, curiosi, indurerati. Cred ca este posibil si mi-ar fi placut sa vin cu o relatare mai subiectiva, fiindca astea au haz si susbtanta (si sunt mai reale), dar nu am trait asa ceva. Nu exclud ideea, in viata asta am parcurs diverse etape. Si stii de ce n-am iubit doi barbati deodata? Fiindca eu cind ma indragostesc de unul, innebunesc suficient cit sa nu prea vad nimic in jur (atita vreme cit ma iubeste si el, desigur). Imi revine vederea abia cind simt relatia ca se destrama si atunci imi caut, cu disperare, un tarm cald si salvator.

    Simona Catrina 19 decembrie 2009 4:42 Răspunde
  • Trecatorule, bine-ai venit, perspectiva ta sterge lentilele si clarifica nuantele. Nici sa nu-ti mai treaca prin cap sa justifici vreodata faptul ca scrii prea mult pe blog, niciodata nu e prea mult, eu va citesc pe toti cu sufletul la gura, fiindca invat de la voi mai multe decit credeti… Si vad ca rezonezi atit de frumos si cu prietenii mei mai vechi de-aici, noi ne stim deja plinsul si risul unul altuia, ne vei descifra si tu curind (dar sa nu ne traduci!) 🙂 Contam pe tine.

    Simona Catrina 19 decembrie 2009 4:45 Răspunde
  • Va pup.Mi-am schimbat tastatura, acum vad ce de-a ”m” uri am pus aiurea, pt ca e in locul tastei cu virgula..Doamneee:)
    Abia astept vacanta, va imbratisez, trecatorule include-te, pliz, in cosul cu bunatati din blogul simonesc:) Cat mai mult cu putinta,daca se poa’ ; imi pari a imbraca livezile’n extravagante exact pe stilul pe care-l iubesc.
    Moniq, sa te gasesc cu bine, mi-esti tare draga!
    Simona, sa ai in sacul Mosului ce -ti doresti tu mult de tot si n-a fost sa fie pana acum, sa-mi traiesti si sper sa ne ramai la fel de aproape.
    Si sa va regasesc sanatosi pe toti, revin la anu’.

    Una 19 decembrie 2009 10:01 Răspunde
  • Nela, iubire pentru doi barbati + excludem sexul + excludem casatoria, dar, ca data suplimentara a problemei, sex is great. Aici m-ai pierdut. Sau ma faci sa ma gandesc la un singur lucru, oricat am stat si mi-am coafat mintea cautand altceva care sa ti se potriveasca. Desigur, s-ar putea sa nimeresc cu succes pe langa, dar eu cred – tinand cont de ultima ta mentiune cu sex is great – ca tu ai dat de doi barbati care nu se pricep amandoi la fel. Unul din ei, probabil, ar putea fi tandru, insa nu suficient de pasional cum ti-ar placea tie. Iar celalalt mai kinki si salbatic. Sa-i sugerezi primului sa imprumute din stilul celuilalt, ti-e oarecum teama ca n-ar face decat sa-l sperie si sa-l indeparteze de tine. Iar tu nu vrei asta. Daca i-ai spune salbaticului sa incerce sa fie ca primul, simti ca putin i-ar pasa si oricum nu ar putea nici in ruptul capului sa adopte un altfel de comportament. E doar o ipoteza, desigur, insa eu ca barbat nu am reusit sa disting altceva.

    Revenind putin la totul sau nimic, zilele trecute citeam un articol – fara nici cea mai mica legatura cu dragostea – intitulat aproximativ „cat de mult inseamna suficient”. Fara sa vreau mi-am adus aminte de discutiile de aici si mi s-a parut ca se mula destul de bine. Formularea, desigur. Si ar fi mers si in varianta cu „putin”, dar cred ca ar fi fost perspectiva pesimista. Dar nu despre pesimism sau optimism intr-o relatie voiam eu sa scriu ci ca, titlul ala raportat la tema discutiei ma face sa spun ca, intr-o relatie important nu este sa dai sau sa primesti totul/nimic, ci sa dai atat cat celalalt sa nu simta constrangerea de-a pleca. Si sa-i dai in asa fel incat sa-i oferi libertatea de-a ramane.

    un trecator 20 decembrie 2009 11:03 Răspunde
  • Nu-i iubesti pe amandoi,Nela!Doar vrei sa-i pastrezi ,nu poti alege de ce ai mai mare nevoie.Fiecare iti ofera probabil altceva,iti alimenteaza o anume nevoie.Cred ca stiu foarte bine prin ce treci,traiesc o asemenea drama !Nu e deloc simplu sa faci alegeri cand esti un om moral,cand depind si alte destine de alegerile tale.Si atunci astepti ca viata sa-ti arate un rost, un semn !Trecatorule, ,,cat de mult inseamna suficent” cred ca difera de la individ la individ,depinde de asteptarile fiecaruia si de momentul din viata cand iti pui onest aceasta intrebare.Poti sa ai aspiratii ortodoxe o buna bucata de vreme, ca apoi sa te miri ca te-ai putut multumi cu asa de putin.Cred…

    DORULET 20 decembrie 2009 12:29 Răspunde
  • Simona, te asteptam cu drag acasa…

    Anemone 20 decembrie 2009 15:09 Răspunde
  • mi se pare greu, cateodata, sa iubesti un singur barbat, daramite doi!

    cat despre cei doi batranei, de ce trebuie imediat sa presupunem ca daca se tin (inca) de mana la batranete, este pentru ca pe parcurs si-au reprimat sentimentele tulburatoare pentru icsulescu sau icsuleasca care ar fi, cica, iubirea vietii lor?! iubirea vietii tale e cel care te tine de mana si dupa 40 de ani, cand ti-e fata zbarcita, nu ala care, sa ma scuzati, te-a f**** bine si „tulburator”.

    uneori e mai bine sa reprimi ceea ce simti: cand il detesti pe X, cand il iubesti pe Y, dar l-ai rani pe Z, etc. dar, recunosc, nici eu nu stau foarte bine la capitolul asta, motiv pentru care am ranit, probabil, destui oameni pana acum, lucru care se putea evita.

    juztine 20 decembrie 2009 15:54 Răspunde
  • Cata limpezime ar putea aduce, in discutia aceasta, replica unui film ,al carui nume ( ,,Pacat originar”) pare a reaseza lucrurile in matca lor si/sau eticheta ( aia stra-straveche de cand lumea…) pe fruntea noastra, a femeii..?
    Evident, vorbele nu puteau fi puse deca in gura unor barbati.
    Intrebat daca simte dragoste sau atractie carnala, in relatia cu femeia de langa el, eroul nostru cere lamuriri ( se presupune ca exista un anumit grad de ,,neprihaneala” si printre barbati..). Cel dintai face lumina in viata tanarului: dragostea este atunci cand dai TOTUL, spre deosebire de atractie, care presupune sa iei. TOTUL.
    Si atunci, revelatia: si de-aia si de-aialalta, spus frumos, printr-un joc de cuvinte tulburator: ,,ii dau totul si-mi da totul”.

    mi 20 decembrie 2009 21:04 Răspunde
  • Ador sa citesc articolele Simonei si comentariile voastre,ale tuturor si incerc sa ma inteleg mai bine.Cum sa faci insa atunci cand simti ca,desi ti se aduc jigniri peste jigniri,tot nu ai suficient curaj sa te desprinzi de o iubire ce s-a transformat in timp??Tare sunt nehotarata si in momente de astea chiar mi-as dori sa ma fi nascut intr-o alta zodie,mai hotarata si mai curajoasa(sunt racusor).Voi ce credeti??

    marina 20 decembrie 2009 21:56 Răspunde
  • Un trecator, nu m-am referit la criminali sa fac trimitere la tine. Ti-am spus ca nu mi-e frica de stele tale, sit ot n-ai scris ce zodie esti. Imi cer iertare. N-am vrut sa te jignesc, dar fac un reportaj despre cei pe care i-am vazut intr-un spectacol de teatru. Am vrut sa vad cat s-a schimbat viata lor, acolo, in penitenciar, si de ce societatea ii discrimineaza, pentru ca de oamenii „buni” din jur si liberi, care fac mizerii fara sa lase dovezi sunt satula. Am disecat toate exercitiile de actorie, sa vad cat de aproape i-a adus de fapta lor, si cum au reactionat. Si n-a sarit nimeni la gatul nimanui, si n-a violat nimeni pe nimeni. Am dat mana cu ei, si am vrut sa stiu ce au trait in timpul repetitiilor. Am gasit o lume acolo la ei. Nu mi- a fost usor sa aflu cum a procedat cand a ucis, dar … Dar tu ai vrut sa ma provoci pe mine, ca sa afli ce fac, nu? Uite, n-o sa-ti spun ce fac zilele urmatoare, sa mori de curiozitate. Sau poate nu te intereseaza si suntem chit.
    Suntem in postul Craciunului si femeile impart retete de cozonac, alearga dupa cumparaturi, eu am alergat dupa interviuri, ca sa vad ce le trece prin cap si penitenciar. Am avut mari surprize mari si bune.Am scris despre asta. Si mai am inca putin si gata, termin materialul.

    Să stii, ca seara imi mut orizontul in lecturi profunde. Citesc Teatru de Puskin si Ortega y Gasset : „Despre iubire” . Sunt eseuri. Ma transpun ca sa uit.
    Ai inteles că despre fixatie scriam, si ma bucur ca esti destept. Oricum, cred ca te-ai eliberat de experienta traita, si nu trebuie sa o urasti, pentru ca ea se mai culca si cu altcineva in acelasi timp cu tine. Va face mereu, ca asa e structura. Sunt pe lume multe femei. Daca vrei cu adevarat sa intalnesti una, in adevaratul sens al cuvatului FEMEIE, vei intalni, daca nu vrei, ramai undeva si-ti plangi de mila. Nu te-ai gandit la schimbarea de rol, pe care ti-am propus-o, mai sus? Nu ai raspuns. Esti si smecher!

    Justine, nu am timp acum pentru astrograma ta. Te rog sa ma ierti.

    Dorulet, ce bine ca ai venit aici. Inca o parere conteaza si invatam imens impreuna aici, asa baletand printre pseudonime.

    Una, imi esti simpatica.

    Dea Valma, mi-e dor de fluturii tai. S-au indragostit si ei?

    Simona, dar tu ne esti cea mai draga. Si noi citim ce postezi tu si uite ce dezbateri ai pe aici. Exact ce spuneam in prima mea postare. Nu vezi ca vin oameni care nu pot spune acolo unde sunt, simt nevoia de altceva, si tu esti lumina lor. Impreuna reusim sa ne clarificam toate confuziile din viata noastra, nu-i asa?
    Si tot mai raman la totul sau nimic, pentru ca nu m-am lecuit. Nu-mi plac jumatatile de masura. Eu sunt o nordica. Asta e!

    Monica Andrei 21 decembrie 2009 16:00 Răspunde
  • nu-ti fa problema, monica. scuze ca mi-am permis sa iti solicit servicii.

    juztine 21 decembrie 2009 18:11 Răspunde
  • marina, we need to talk…

    iana 21 decembrie 2009 20:54 Răspunde
  • Monica, am sa fac abstractie de eventuala rumoare starnita in sala ca sar direct in ce ai spus. Dar pana la urma fiecare desprinde ce vrea din ce spun ceilalti, iar mica disputa dintre noi sper doar sa mai dezmorteasca restul din atmosfera asta de sarbatoare, in care oricum toti alearga care incotro dupa cine stie ce si in cele din urma constata ca nici timpul nu le-a ajuns, nici nu au terminat tot ce-au avut de facut. Asta ca sa fac o punte intre retetele de cozonaci si ce vorbim noi aici.

    N-as putea face ce faci tu cu vinovatii aia. Cred ca nici n-as vrea, oricat de curios sunt eu din fire. Si nu m-am simtit nici jignit, nici nu m-am suparat. Am fost amuzat, cu atat mai mult cu cat face parte din natura mea sa fac haz de necaz. Te-am provocat, si-am s-o fac cat am sa stau pe-aici, ai un stil mai alert asa ca si schimbul asta de cuvinte si idei capata o altfel de viata (da, Simona e „vinovata” principala, ca ne ridica mingile la fileu). Si am aflat si ce m-ar fi interesat intr-o prima etapa, insa am rabdare. Stiu sa am. Despre „tot n-am spus”, in ziua in care am tacut intre interventii se implineau doua saptamani de la o noua trecere prin zero. Pline, cu urcusuri nebanuite, culminand insa cu ditamai prabusirea, incat sa pot spune ca au trecut doua saptamani nenorocite. In care sa se fi adunat tot nimicul anului asta.

    Sar peste etapa de lectura ( :P) direct in miezul banuitei tale uri. Nu, nu o urasc. Si nici pe-asta nu pot s-o fac, ca nu-s in stare. Poate putina patima starnita de efectele nebanuite asupra mea pentru o perioada de timp fata de cei care ma ranesc, intr-un fel sau la altul, dar ura? La ce mi-ar folosi? N-ar face decat sa ma consume si sa-mi macine timp in care as putea sa fac cu totul altceva care sa-mi aduca cu adevarat satisfactii.

    E frumos cum ai scris FEMEIA, o faceam si eu pana nu demult. Si-as mai face-o, dar nu mai am cui. E ca si cum ai spune TOTUL. Si, daca din totul ala ajungi sa te multumesti cu cate un pic, eu cu O (alta, altele, oricare) femeie, nu. Si nici n-am sa-mi plang de mila, n-am facut-o nici pe asta niciodata. Pierdem timp pretios astfel.

    Schimbarea de rol? E cea in care tu barbat ai cauta-o pe cea care ar inghite tot si fara sa cracneasca? Nu te vad in rolul ala. Doar pentru o foarte scurta perioada de timp, mi se pare ca te-ai plictisi. Asta se muleaza oamenilor needucati, care reusesc sa-si cizeleze brutalitatea chiar daca o vor mentine foarte mult timp in aceleasi tonuri. In schimb….am ras de cinismul intalnirii de grup de care ai povestit. Si, daca tot spui de nordica din tine, eu spun ca esti prea nordica. Da’ trag sperante sa dea si peste tine incalzirea asta globala, poate te mai inmoi si tu nitel.

    Mi, interesant filmul ala. Insa fictiune. Iar genul asta de fictiune ia mintea multora (acum ma vad nevoit sa spun ca nu ma refer la tine, nu vreau sa ma intelegi gresit), incat sa poata crede ca filmul bate viata. In ultimul timp ni s-a dovedit contrariul, chiar daca am auzit si povesti care par desprinse din filme. Dar astea sunt a naibii de rare.

    un trecator 21 decembrie 2009 21:29 Răspunde
  • Un trecator, singuratatea este un dar pretios. Dumnezeu stie de ce te fereste pe tine, atunci cand iti daruieste acest cadou. Si nu suntem niciodata singuri. Suntem cu EL. Aaa, ca nu avem un suflet langa noi, dar trebuie sa-l meritam, apoi trebuie sa stim sa-l tinem langa noi.

    Nu trebuie sa fi dezamagit in privinta femeii. Incearca sa cauti in tine toate problemele legate de femininul tau interior, si constientizand cauza, vei vedea ca se schimba ceva si in viata. Am in jur foarte multe „iubiri” care se duc spre cavou, din disperare, ura, resemnare, nevoia de altceva, potriviri de moment de pe net etc. etc.
    Nimeni nu face ceva, ca sa fie mai bun. Aici in Sudul tarii, superficialitatea relatiilor umane este cultivata mereu. Dincolo de vorbe, zambete false exista nimic. Mai sunt exceptii, dar crede-ma ca traiesc aici si au locul nasterii tot in Nord, am studiat eu problema. Observ cum spune „asa este, ai dreptate, trebuie sa ma schimb”, apoi se duce la ale lui si ramane la fel. Problema nerezolvata izbucneste mai rau peste un timp. Si mai cred ca oamenii sufera foarte mult din lipsa de afectiune, si pentru ca ei urasc singuratatea.

    Si revenim la acel totul sau nimic postat aici de Simona. Dupa ce si-au trait disperarea singuratatii, cuplul ajunge la starea civila, urmeaza nunta kitschoasa cu tambalau, apoi mamele devin soacre si otravesc tot, prin faptul ca vor sa controleze tot in viata cuplului, iar ei dau ce au mai rau din ei, in mariajul ala, in casa aia. Vorba uneia, care mi-a spus, ca pentru ea-i mai bine sa spuna lumii ca a divortat decat s-o stie cineva singura, pentru ca si-a schimbat statutul social.

    In fiecare an de ziua mea traiesc cele mai penibile momente. Anul acesta a venit unul, dornic sa se insoare, iar eu il vazusem doar o singura data, la o prietena. S-a pezentat cu trei garoafe ca la mort, impreuna cu ea, ca sa ma ceara de nevasta. De cate ori am cunoscut un barbat si-a prezentat masina. La fel si asta. Eu sunt paralela cu domeniul.Am cunoscut unul care mi-a vorbit despre avion. Mecanic de tren n-am cunoscut, inca.
    Stiu de unde mi s-a tras. Ea fiind singura s-a gandit ca-mi face „un bine”, dar nu stia ce-mi trece prin cap si prin viata. Era un bine pe care ea si-l dorea, si trecuse printr-o astfel de situatie, cand unul a venit cu tot cu neamuri de sarbatori la ea, l-a aaceptat si au stat vreo sase ani impreuna, apoi a disparut, fara sa-i spuna de ce. Probabil, ca a crezut, ca daca este ziua mea, voi fi incantata si voi accepta. L-am refuzat. Toata lumea a fost socata, iar eu doar nervoasa.

    Si te-am prins! Tu esti unul dintre admiratorii mei, care mi-a spart parola la mail, si citeste pe acolo, mi-a aranjat adresele. Iti multumesc, dar n-aveam nevoie de ajutor. Banuiam doar unul, dar acum ce ma fac cu doi? Ai spus tot prin „da’ trag sperante sa dea si peste tine incalzirea globala, poate te mai inmoi si tu nitel”. N-ai vrut sa-mi spui zodia, dar te miros eu bine. Si sa stii,ca eu pe acolo am tot felul de lecturi profunde, poate, daca nu ai timp sa citesti si ti-ai bagat nasul, nu-mi pare rau, pentru ca te ajuta. Nu este frumos ce ai facut!
    Nu uita ca sunt o blonda, dar nordica. Adica pentru mine trebuie sa inventezi alta categorie de bancuri…..

    Nu, n-o sa fiu niciodata barbat, dar crede-ma ca daca as fi parinte mi-ar fi rusine sa am o fata docila si infantila toata viata, si cu un creier in forma de nor, unde bate vantul de rupe buruienile. As muri de rusine, ca-i copilul meu. Asa ca, ma apuc sa fac unul din flori, ca sa nu dau vina pe tat’su, daca iese…. cumva….
    Sunt o nordica, ei si ce? Si crezi daca incalzirea globala ma va inmuia, se va intampla ca ai venit tu aici? Ma bucur ca nu ma cunosti, si nu esti in preajma mea. Sîc! Sîc!Sîc!

    Simona citeste si se cruceste. Acuma sa nu crezi, draga Simona, ca am venit aici pentru amantlacuri, ci pentru tine. Dar tanarul trecator, sau pensioanarul trecator, de ce nu, sufera de singuratate si a gasit un loc caldut.
    Am succes si la pensionari. Daca o sa te trezesti aici cu toti, te rog sa-i ierti. Le dau canon sa cumpere revista ta. Cu drag,

    Monica Andrei 22 decembrie 2009 9:48 Răspunde
  • Eu sper ca daca Simona citeste, sa nu se cruceasca. Ci sa zambeasca, iar asta nu pentru ca suntem in preajma sarbatorilor. Ci pentru ca indraznim sa tropaim pe-aici ca si cum am fi singuri acasa. Am sa le amestec nitel si-am sa-ti spun ca nu sparg mail-uri. Am ce citi, chiar daca tu spui ca citind ce ai pe-acolo mi-ar fi de folos. Consider insa ca imi este de folos ce am ales sa citesc in ultima perioada, ma ajuta sa ma redescopar, sa ma reasez fata de mine insumi, imi ramasesem dator eu mie. Uitasem cum este si uite ca, cu ocazia asta, imi dau seama ca este bine. Cel putin in perioada asta.

    Momente penibile am si eu, insa nu de ziua mea. Ziua mea imi este sarbatoare, oricum as fi, iar lume am mereu in jurul meu atunci, chiar daca eu ma simt in continuare singur. Dar este o zi, pentru mine, speciala si o fac asa. Si toata lumea se simte bine. Ca ma pricep la asta, cel putin in ziua aia. Iar daca vrei, putem reciti impreuna, cu atentie, ce am scris sa afli si tu data concreta. Pentru ca ti-am spus mai mult decat as fi vrut. Dar tu, nu, ca-i Batman si nu vrei sa asculti.

    Cu incalzirea globala era o gluma. Iar de acum inainte am sa marchez fiecare gluma intr-un fel, ceva de genul „continut ne-explicit”, sa nu mai fiu gresit inteles. Si nici n-as vrea sa fiu eu acuzat de topirea ta, ca nu de asta am mai scris eu pe-aici. Iar cu toata declaratia ta raspicata de nordica, Sudul te-a contaminat. Amantlac? Suna chiar deranjant, desi m-ai facut sa zambesc. Si nu numai cu asta. Ci si cu pensionarul, dar cel mai tare cu garoafele. Imaginativ tipul. Si indraznet, de altfel. De petitoare nu mai spun nimic.

    Aaa, ca era sa apas butonul de lansare, dar omiteam ceva ce mi se pare esential. Sa stii ca merit, si simt asta cum nu am simtit pana acum. Si e o conditie esentiala. Probabil doar ca nu a fost sa fie acum momentul.

    un trecator 22 decembrie 2009 13:04 Răspunde
  • Totul sau nimic? Sunt doua cuvinte atat de esentiale, legate intr-o expresie devenita puerila dar si periculoasa. Diferenta dintre sintagma asta si un articol care stipuleaza statutul unei formatiuni politice aparent traditionale nu este absolut niciuna. Suna aproape comunist si poate fi nefiresc de manevrata in absolut toate conjucturile socio-profesionale. Mai ales in dragoste, caci de aici incepe totul, fara insa sa reduca tot aici. Suna prea orgolios si ar da bine pe orice certificat de casatorie care se pretinde implinit. Nimic mai fals. Iti dau dreptate, simona catrina. Asha cum in tinerete pretindeam totul sau nimic, ulterior, am ajuns sa ne multumim cu putin. Putinul poate deveni major, in aceeasi masura cum totul se poate narui la o simpla pocnitura de degete. Din punctul meu de vedere, «totul sau nimic» este cel mai aspru santaj sentimental la care ne putem supune iubirile si, fara vrere, pe noi insine.

    «A trebuit sa treaca neiertator de mult timp ca sa pricep si eu, in sfirsit, ca “totul” e un factor de risc, mai ales pentru hipertensivi si pentru hipercomozi. Ca aproape nimeni n-are nevoie de atita risipa de dragoste. Ca barbatii vinjosi merg, totusi, cu pasi mici. Ca, daca te vad ca esti pregatita sa scoti din valiza totul si sa le umpli viata si dulapul, incep sa ascunda umerasele, sarutarile, efectele personale si promisiunile.»

    NIMIC MAI ADEVARAT!

    tania 23 decembrie 2009 2:19 Răspunde
  • Un trecator, foarte interesant ce spui cu cat se poate tine sau mentine o relatie si cu cat nu. Dar nu crezi ca efortul depus pentru a cuantifica de fiecare data «suficientul» si «insuficientul» poate deveni o povara mult prea apasatoare pentru masurarea «putinului», «picului» cel necesar?? Mi se pare un efort mult prea calculat si mult peste puterea umana, ca sa nu spun sentimentala. As avea o intrebare legata de afirmatia ta- «sa dai atat cat celalalt sa nu simta constrangerea de-a pleca. Si sa-i dai in asa fel incat sa-i oferi libertatea de-a ramane.» Ce i-ash putea da iubitului meu, pentru a-i oferi libertatea de a ramane? Sau in dezbatarea respectiva, ofertantii sunt doar de sex masculin? Care ar fi suficientul perfect? Legat de tematica, ash mai avea o mentiune. Daca exista totusi un TOTUL, acela este unul mult prea intim si doar FEMEIA are putinta de a-l oferi. Trupul ei, infasurat in suflet, in exaltarea sexuala fata de iubit. Din pacate, teorema nu este valabila si in cazul barbatilor.

    tania 23 decembrie 2009 2:47 Răspunde
  • e miez de noapte, am adormit secerata de oboseala, de atita euforie, emotii si intilni exceptionale pe care mi le-a adus ziua de 22. m-am trezit dupa numai doua ore de somn, de atita fericire! si nu, nu dorm inca in bratele lui, desi imi doresc si stiu ca are sa mi se intimple si minunea asta in curind. am dormit singura, in patul meu, din casa parintilor mei. traiesc cea mai frumoasa vacanta de iarna, cea mai frumoasa poveste de Craciun! cu fluturii la purtator ;-). si nu mai sunt fluturi virtuali, sunt fluturi reali! si au un gust…de frumos, de cer senin, de primavara eterna, de pace sufleteasca, de inima impacata, de fericire!

    Dea Valma 23 decembrie 2009 3:32 Răspunde
  • un trecator? doar un trecator? toti sunteti trecatori??!!dintre voi nu e nimeni care sa si ramana? …

    Lm 23 decembrie 2009 13:08 Răspunde
  • Lm, trecatori suntem cu totii. Prin viata. Cel putin asha se spune. Eu nu cred insa in totalitate. 🙂 Cred ca pe aici, incercam doar sa ne amintim destinul. Sau…destinele…Simona Catrina, tu mi-ai amintit de fapt de noica si de zeii lui prosti…Noi, zeii astia, suntem prosti, de cand cu decaderea din inceputuri. Individual, ne credem absolviti de orice vina, doar pentru ca este un pacat colectiv – parte a unui subconstient colectiv- ca atare, vine vorba de responsabilitati de grup si nu per cap de nemuritor uitat intr-un colt de karma. Nu mai este nimic regretabil in asta, caci oricum memoria nu a inventat pana acum prea multe retete de revenire asupra fostelor noastre destine. Intrebarea este cum putem puncta mai bine prezentul? Sa-l facem memorabil macar pe asta, se ne fie mai lesne la identificarea noastra intr-o viata urmatoare. Din unghiul asta, ar trebui sa fim un pic mai mult decat simpli trecatori.

    tania 23 decembrie 2009 15:05 Răspunde
  • Simona, draga mea, curand voi pleca pt cateva zile intr-un loc uitat de lume, fara semnal, la parintii mei, asa ca iti spun de pe acum, „La multi ani” frumosi si sanatosi, alaturi de toti dragi ai tai!

    je 23 decembrie 2009 21:07 Răspunde
  • Va spun si eu La Multi Ani! Si va doresc tot binele din lume.
    Simona, imi place sa cred ca esti in Romania… printre nameti… asa e, da? Sa fii iubita si fericita si.. mai scrie-ne! te iubim!
    Multumesc Anca G pentru povestile si pentru lectiile de viata pe care mi le-ai dat. Da, Anca G, petecele de suflet atirninde se lipesc la loc… multumesc!
    De-a Valma merci de fluturi.. ma bucur sa am confirmarea ca ei exista. sa-ti traiesti povestea frumos si cu incredere!
    Monica Andrei, Una, Je… ce bine ca sinteti!
    Menine… citesti, da? take care! da-mi un semn! La Multi Ani!
    Va trimit mii de imbratisari si nu mai stiu cum sa zic „multumesc”.

    iana 23 decembrie 2009 22:44 Răspunde
  • Tania, iti multumesc pentru deslusirea nick-ului catre Lm 🙂 Despre asta era vorba cand mi l-am luat. Si am sa raspund si la ceea ce spuneai de trecere, cat mai ales despre suficientul sau insuficientul despre care ma intrebai. Chiar incepusem sa raspund, cand mi-am adus aminte de un mic ajutor pe care mi l-ar putea acorda oricare din voi ca sa va completez ideea dupa care am ajuns sa ma ghidez, chiar daca nu tot timpul asa cum mi-am dorit.

    In fine, va propun sa va prindeti intr-un joc, nu foarte complicat. Este posibil ca unele sa-l stiti. Cand mai sunteti cu cineva, luati un creion si sustineti-l cu un deget, rugandu-l pe celalalt/cealalta cu care sunteti sa faca la fel. Povestiti-mi ce-a iesit. Iar eu am sa va raspund in detaliu, pe urma, despre ceea ce Tania spune ca este un efort. Va asigur ca nu este deloc asa.

    un trecator 24 decembrie 2009 0:17 Răspunde
  • Doamnelor, dati-mi voie sa va urez Sarbatori cu bine:)

    un trecator 24 decembrie 2009 9:41 Răspunde
  • Amuzant jocul cu creionul, un trecator. Il stiam dintr-o tinerete, dar nu ash mai stii cu precizie motivul pentru care l-am si aplicat. Inteleg insa doar o parte a semnificatiei pe care vrei tu o sa explici si pe care, sincer, chiar astept sa ti-o desfasori, in ciuda eforturilor fara…efort ci doar pur instinctuale pe care le-am depus pentru a salva creionul din cadere. Daca jocul creionului ar reprezenta cel putin figurativ capacitatea omului de a-si tine aproape partenerul, benevol, placut, lipsit de constrangerea de a pleca si liber sa ramana (una peste alta, mi se pare geniala descrierea acestui sens al existentei reciproce), atunci, sincer, voi repeta jocul la infinit, pana la eluciderea misterului.

    tania 24 decembrie 2009 10:22 Răspunde
  • Exista totusi un mare DAR.

    tania 24 decembrie 2009 10:29 Răspunde
  • stiu ca suntem trecatori prin viata tania…eu de fapt pusesem o intrebare mai mult retorica si ma trimitea mai mult cu gandul la relatiile dintre doi oameni,cand el apare in viata ei exact ca un tren in gara si….apoi pleaca, mai repede decat a venit…cum se numeste asta? un trecator care nu a avut de gand sa ramana…si am observat ca oamenilor le place mai mult trecerea asta furtunoasa decat o sedere linistitoare…

    ma gandeam azi noapte,in lipsa de somn si de altceva, la totul sau nimic sau un pic…
    din punctul meu de vedere cred ca am dat in orice relatie cate un pic,pic, pana am facut un toooooot maaaare. si am primit nimic sau n-am primit nimic…. totuna…”ei”- trecatorii, au avut timp sa stea sa primeasca, sa se bucure…pe principiul trebuie sa dai intai ca sa primesti….culmea, cand a venit randul sa primesc si eu ”ceva”….nu au mai avut timp sa ramana…se grabeau repede sa ”scape”, pt ca deja primisera destul cat sa fiu trecuta la ”ce pretentii are…”
    azi…daca tot vine mos craciun,as avea curajul sa cer sa mi se dea totul, pt ca eu voi da un nimic mare, pe care l-am adunat cu lacrimi de la altii….”totul” l-am dat cu dragoste, incredere,speranta……”nimicul” mi-a fost pus in carca cu rani ce nu se vor vindeca niciodata…

    Lm 24 decembrie 2009 10:36 Răspunde
  • Din cele mai benefice inzapeziri ale fiintei mele, de departe (nu, Iana, nu, Anemone, nu dragilor care ati crezut ca vin in tara de Sarbatori, nu sunt in Romania, dar voi veni abia prin februarie si probabil voi ramine aici mai mult timp), va doresc un Craciun fericit, chiar daca, de multe ori, notiunea are trena utopica (sa fim realisti). Insa macar stralucirea la propriu a sarbatorii sper sa va umezeasca ochii si din alte motive decit lacrima obisnuita, amaruie, a revelatiilor de peste an (in cazul unora, cel putin – ca doar ne stim foarte bine). Sa aveti un Craciun cu bucurii copilaros de profunde, sa va bucurati de dragoste si cozonaci si vesti bune si miros de brad. Ma gindesc la voi si adunam (alte) povesti de Craciun, sunt sigura ca vom avea ce vorbi dupa ce vine Mosul. Craciun minunat tuturor, prieteni dragi!

    Simona Catrina 24 decembrie 2009 10:51 Răspunde
  • Eu va doresc sa mai auziti, in glasurile copiilor care va colinda casele, propriile voastre glasuri…sa aveti puterea sa il mai asteptati pe Mos Craciun , sa aveti UNDE AJUNGE, daca plecati la drum, sa aveti pe cine astepta, daca ramaneti acasa… si mai ales, sa va pastrati speranta ca va fi mai bine!

    Va imbratisez si va multumesc ca m-ati lasat sa locuiesc si in aceasta casa.

    Anemone 24 decembrie 2009 21:05 Răspunde
  • La multi ani Simona draga, iti doresc Sarbatori Frumoase, Fericite, Aromate si iti multumesc mult pentru harul cu care scrii, si cu care, pana la urma, ne dai certitudinea ca nu suntem singuri.
    Craciun Fericit!
    La Multi Ani!
    cu mult drag si cu admiratie nesfarsita, Amalia

    amalia 24 decembrie 2009 22:17 Răspunde
  • Oameni dragi,

    Vreau sa va colind!
    E un colind din Bucovina.

    ,,Colindatori, fete si feciori,
    Mereu sa fiti bineveniti,
    Doar bucurie din urare vol lua
    Si apa vie tot urarea ne va da…”

    Craciun cu bucurii si lumina!

    mi 25 decembrie 2009 1:02 Răspunde
  • Ei, Simona, la mine Mosul a adus un parbriz nou, caci cel autentic a fost spulberat de turturii cazuti de pe acoperisul blocului.

    Si e Craciunul, si nimeni nu lucreaza, si sufla vantul in masina mea!!

    Sa fiti feriti de turturii ticalosi!

    mi 25 decembrie 2009 1:05 Răspunde
  • Trecatorului as vrea sa ii spun ca paranteza din comentariul adresat mie este …paranteza si atat.
    Mintile mele sunt acolo unde le-am asezat in urma cu 23 de ani. Uneori mai zboara, dar pe alte meleaguri( nu nordice!!), nu spre alte perspective. Si pornesc hai-hui, pe-acolo,prin desert, tot in cautarea povestii mele celei vechi.
    Eu am totul de la el, dar inca nu am primit tot acest TOT. Se dozeaza. Dar paradoxul este ca in fiecare zi simt ca da totul, iar in ziua urmatoare simt la fel. E si aici o poveste intreaga, caci multi ani, m-a speriat si m-am temut sa cred. De fapt, temerea mea era in legatura cu posibilitatea pierderii acestui TOT.
    In fine, a trecut spaima, au venit copiii, am inceput sa invatam sa dam TOTUL altfel.

    Craciun cu daruri!

    mi 25 decembrie 2009 1:21 Răspunde
  • Craciun fericit!!

    florentinamurgoci 25 decembrie 2009 20:30 Răspunde
  • LM, vorbeam, de asemenea, despre trecători în general. Concepţia de trecător m-a făcut însă să staţionez asupra contextului de aici , pentru că eu însămi sunt o…trecătoare…prin viaţă. Ideea de trecere la care mă refeream nu are însă nicio legătură cu vreo integritate morală şi nici sufletească, asta ca o filosofie personală, pentru că întotdeauna confirmă, ca un tăiş de cuţit, efemerul, contrar dorinţei de a cuceri veşnicia. Asta dacă nu cumva ne încearcă vreo trecere din seva cotidianului în cea a transformării previzibile pe scara evoluţiei noastre spirituale atât de benefice. Depinde ce căutăm….Probabil am extrapolat suficient.:)

    Revenind la ce spui tu LM, sunt de părere că «trecătorii» prin viaţa unui cuplu sunt mai mereu de genul masculin…Bărbaţii se pricep cel mai bine la astfel de «treceri». Dârele lor sunt mai mult sau puţin vizibile, asta în funcţie de cât au chef să staţioneze. De multe ori, au un comportament vampiric, etern înfometaţi, etern zburători şi sunt absolut conştienţi că, datorită înfăţişării lor de prinţi, ne prăbuşim în aripile lor, fără a le cere nimic, nici măcar PICUL. Este suficient că ştim şi ne place să le dăm de mâncare. Apoi, dacă noi suntem în stare să-i hrănim în fiecare zi, iar ei doar aşteaptă să fie serviţi, cum ar putea fi ei numiţi altfel decât trecători? Trecători pe la mai multe mese, prin mai multe restaurante… Fac negoţ de sentimente, iar visul lor este unul singur- să mai copilărească. Îmi repugnă acest gen bărbătesc, sincer. Ce ar fi să ne declarăm şi noi, femeile, mai înfometate decât suntem? Un PIC, zic, ar fi suficient…

    La Mulţi Ani tuturor!

    tania 27 decembrie 2009 18:03 Răspunde
  • P.S…si ca sa-ti raspund concret, LM, la …«cand el apare in viata ei exact ca un tren in gara si….apoi pleaca, mai repede decat a venit…cum se numeste asta?», consider ca EL se numeste….ipocrit sau, mai pe romaneste…trombonist. O spun si eu din experienta.

    tania 27 decembrie 2009 18:53 Răspunde
  • Da, Tania. Jocul cu creionul asta reprezinta. Si spui bine capacitate instinctuala. Ce voiam sa spun eu este ca o relatie este ceva viu si important este nu sa salvezi creionul de la cadere, ci sa stii si sa poti sa-l faci la fel de mobil ca la inceputul jocului. O relatie intre doi oameni presupune sa stii cand sa-l urmezi pe celalalt, cand sa-l faci, usor, sa vina dupa tine. Cand i te opui s-o faci fara ca varful creionului sa-l raneasca, iar creionul asta de care spun poate fi reprezentarea fizica a acelei legaturi dintre cei doi care nu se vede. Si, legandu-ma din nou de salvare, cine te impiedica sa dai drumul creionului cand simti ca deja devine greu si obositor jocul? Cred ca ceea ce ne distrage atentia este existenta celorlalte creioane pe care le-am adunat pe parcurs – parinti si prieteni, mai mult sau mai putin. Iar asta ne face sa mai uitam care creion este cel in jocul caruia ne-am prins.

    Fara efort. Spuneam eu. Crezi ca este complicat sa fii putin atent la celalalt? Nu este. Iar atunci chiar iti iese ceea ce spuneam. Putin din toate, de fiecare data altfel. Ce-ai facut azi? Esti suparata? Ti-e rau? Sunt intrebari pe care le auzi, probabil, des. Conteaza insa si tonul pe care iti sunt adresate. O gluma, un ghiont, o copilarie, orice, atunci cand il vezi apasat de vreo grija si asta doar ca traducerea acelui „lasa, trecem noi si peste asta, sunt langa tine”. O perna si un pled cand adoarme fara sa fi avut intentia asta, epuizat/a de o zi mai grea. Sunt doar cateva exemple care-mi vin acum in minte. Nu stiu ce fel de relatii ati avut voi, pe mine insa nu m-a magulit niciodata acel servit de care am citit mai sus. Pentru ca servitul ala se asociaza cu aservirea, iar asta numai parteneriat nu inseamna. La fel si promisiunile. Mai ales cele care se cer. Ti s-a intamplat vreodata? Sa ceri una, sau sa ti se ceara. Nu ai simtit atunci ca este o incercare de a ti se limita din acea libertate naturala pe care fiecare om si-o doreste? Cred ca este mult mai frumos sa poti sa iti tii cuvantul fara sa faci nici cea mai mica promisiune. Acestora, promisiunilor, sa le tina loc cuvintele si faptele de zi cu zi.

    Si, ca sa ma intorc putin la trecator, da, suntem cu totii. Si tocmai din aceasta cauza am vrut sa pot lasa urme durabile si nu dare, alea-s ale celor carora le place sa se taraie prin viata. Iar pentru asta nu m-am ascuns in spatele acelor responsabilitati colective, mi le-am asumat liber pe ale mele. Chiar daca asupra mea concecintele unora nu au avut tocmai efectele dorite.

    un trecator 28 decembrie 2009 7:48 Răspunde
  • Nu m-am gandit niciodata ca ar trebui sa dau un nume si un calificativ relatiei cu barbatul meu: parteneriat ori servit, aservire ori alt surogat ce se mai poate asocia.Si nici nu am stat sa aleg atitudini potrivite fiecarei etape a iubirii noastre. Am fost concentrata pe trairea curata si suprema. Am trait intens, fara gandul ca fac ,,cum scrie la carte” sau fara spaima gandului cum sa nu fac, ca, doamne fere, sa nu creada ca l-am servit , sa nu care cumva sa ajung sa fiu oropsita, cotropita, aservita in aceasta relatie.
    Nu am disecat prea mult teoriile despre cuplu, cred ca mai mult am descoperit acel ,,cum se face” , fara pretentia de a ne erija in nu stiu ce teoreticieni. Noi suntem doi oameni care se iubesc, restul a fost traire. Jocul cu creionul nu-mi place. De fapt, creionul nu-mi place. E prea inflexibil. Si poate rani. Si lasa ,,dare”.

    mi 28 decembrie 2009 11:35 Răspunde
  • Trecător, nu ştiu cât să cred din povestea creionului. Îmbrăţişez însă istorioara asta, aparent mult prea ludică, doar când ea devine implicită şi mă refer strict la crearea şi trăirea cuplului.

    Presupunând că între «susţinător» şi obiectul numit «creion» se construieşte, exclusiv instinctual, într-o primă fază, o amiciţie, în speranţa că cei doi vor putea să se mânuiască, parţial, reciproc. Dexteritatea susţinătorului, dublat acum de voinţă, îl poate atrage pe numitul obiect în jocul priceperii, spun amiciţiei, traducem înţelegerii, acceptării, ghidării etc. Ei, dacă se parcurge această etapă cu succes, am avea de-a face cu un creion….fermecat, nu-i aşa? Sau cu un susţinător suficient de erudit? Sau şi şi? Ar urma încrederea, când acelaşi creion nu s-ar mai prăbuşi, fiind aşezat pe un plan neted (aici îmi scapă ceva din motivul asemănării jocului cu puterea menţinerii unui cuplu în trăinicie, pentru că tendinţa intenţionată a obiectului este una spre şi doar spre jos, or….asta se poate traduce prin megarisc, supervulnerabilitate la nivel de partener). Apoi, prin acest rezultat reuşit, ar posta obiectul într-un loc special al lui, cutie, penar, sertar, unde să poată sta….lejer, liber, destins etc. Apoi ce ar mai urma? Desenul? Creaţia? Să zicem că tocmai din acest punct, în planul celor doi parteneri se poate vorbi de, să-i spunem, împlinire. În concluzie, cred, jocul creionului fermecat poate da roade magice, când exponentul, adică «susţinătorul» este exclusiv bărbat. Multe dintre femei, cât ar fi de puternice, vehemente, stăpâne, îndârjite, nu ar putea mânui, conduce, «creionul» cu flexibilitatea şi arta unui bărbat. Pentru că dintre cele două personaje ale jocului, susţinătorul este şi protectorul. Ca atare, gândindu-mă la ce spui tu, Mi, important este ca rolurile să fie puse în scenă de actorii potriviţi. Altfel, mi-e teamă că Simona Catrina are dreptate când spune că …«ne temem de robustetea ofertei, suntem coplesiti, intram la idei, ne simtim constrinsi.»

    tania 28 decembrie 2009 16:20 Răspunde
  • Creatia! Acesta este cuvantul cheie, acesta este acel TOT.

    Ce frumos ai spus, Tania!

    mi 29 decembrie 2009 1:08 Răspunde
  • Eu cred ca erijindu-ne in filozofi , rataciti in cine stie ce teorii complicate , pierdem esentialul,sa traim iubirea aceea intensa prin simplitatea ei . Iubirea aceea care dincolo de usa universului comun se naste, se construieste , evolueaza , arde doar dupa regula daruirii si a respecului reciproc. Insa uneori ne incurcam in itele propriei existente , uitam sa fim fericititi, tocmai pentru ca ne cultivam un cult al nefericirilor. Ori suntem constrinsi , si atunci plingem dupa libertate, ori suntem prea singuri si libertatea e o povara.
    Mi, voi ati evoluat impreuna ati crescut cu fiecare etapa traita. Si cred ca aici intervine pricepera de nu te simti impovarat , de a darui mai mult decit primesti .
    Sigur ca conteaza tonul , si mina calda care-ti mingie fruntea atunci cind esti bolnav.
    Si atunci cum sa nu ii intinzi paharul tau cu apa inainte de a-l duce la gura?
    De ce sa fie asta o povara?

    nina dumitru 29 decembrie 2009 2:29 Răspunde
  • Pe langa totul sau nimic, sa va bucurati de sarbatori!

    Sa nu va lasati impresionati de pesimismul declansat de criza, pentru ca in plan personal la fiecare este altfel.
    La multi ani, tuturor!
    cu drag,monica

    Monica Andrei 29 decembrie 2009 13:44 Răspunde
  • Dă-mi voie să nu fiu de acord cu tine, nina dumitru. Cine se erijează aici în filosof şi de ce? Scopul nu ar scuza niciun mijloc, pentru că lipseşte în totalitate. Asta este opinia mea. Apreciez blogul Simonei Catrina pentru libertatea exprimării şi tenta empirică pe care o insuflă. Este cel mai interesant blog pe care l-am parcurs vreodată. Cuvântul de aici este un drept liber ales, un motiv demn de împărtăşit, dar mai ales cuvântul este filosofia însăşi a gândirii, nesătulă de câte învăţături sau provizii deţine în stoc. În lipsa oricăror alte manifestări în largul unei blogosfere, cuvântul rămâne unicul filtru, prin care ne indicăm, chiar şi printr-o amprentă digitală.

    Da, iubirea este simplă şi cea mai mare intensitate doar în simplitatea ei o putem găsi. Dar nu cred că este vorba de orişicare simplitate. Am face exces atunci- prea multă lume ar iubi peste putinţe pe toată lumea. Ai observat vreodată că lucrurile simple sunt şi cele mai scumpe? Cotton-ul ăla de sută la sută, care pliază două mâneci cu trunchi şi un stil bărcuţă la nivelul gâtului ştii câtă trudă şi consecvenţă ascunde? Ai gustat vreodată din fructul de avocado? Mi se pare cel mai simplu gust dintotdeauna. Dar ştii ce este interesant la fructul ăsta totuşi exotic, totuşi obişnuit? Odată ce l-ai încercat, ai impresia că l-ai şi cucerit, că-l ştii, că-l miroşi. Dar nu. Avocado este ca şi iubirea. Dacă amesteci o bucăţică din acest fruct în reţete diferite, de la cele mai dulci, la cele mai amărui, în platouri reci sau calde, gustul este întotdeauna altul, de fiecare dată diferit, incredibil de savuros, care se trage însă din aceeaşi esenţă. Paradoxul zilelor de astăzi este că unii iubitori nu se mai află în căutarea esenţei, ci a formelor prin care ea, esenţa, se mulează, se crează.

    tania 29 decembrie 2009 20:33 Răspunde
  • eu n-o sa pot intelege niciodata de ce barbatii cred ca viata lor este mai lunga decat a noastra, de unde provine frica lor de implicare…de ce teama de a primi iubire si a face loc iubirii in viata lor…
    de ce aleg calea usoara? de ce aleg femeile putin complicate? cele care nici macar nu fac diferenta prea mare intre unele sentimente…

    trebuie sa ma schimb eu? sa devin mai putin complicata? sa analizez mai putin?
    si nu spun chiar tot mereu…e oare atat de evident cine sunt?
    asa mi s-a zis, ca analizez prea mult si ca trebuie sa ma distrez, sa traiesc…ce sa traiesc, intr-o lume in care simt ca nu am rost decat daca stiu ca cineva ma doreste, ca ii sunt draga. nu vreau sa il am langa mine in fiecare seara, nu vreau sa stiu unde este in fiecare minut…nu ii rapesc nimic din viata pe care o are si relatiile deja construite (nu cu alte femei insa…) si totusi lui ii este teama…macar sa incerce…

    totul sau nimic…am crezut ca vreau totul si ca nu accept compromisuri, dar subscriu Simonei pentru ca nu am de ales. trebuie sa defilam cu ce avem si sa ne multumim cu ce primim. sper insa sa nu sperii cu bagajul emotional si toate sentimentele mari si frumoase pe care le am de oferit.

    Ramona 29 decembrie 2009 21:53 Răspunde
  • Nina, eu iti impartasesc opinia, care, cu siguranta, are un aspect general, fara a face referire la persoanele care au postat aici.

    Si da, ai dreptate din nou, sotul meu si cu mine am evoluat impreuna, fara a ne limita perspectivele.
    Ne-am indragostit la 16 ani si de atunci ne suntem iubiti, mentori, prieteni, soti, medici, frati, parinti si iar iubiti…Proportia difera, evident,precum gustul de avocado. Esenta pura, este, totusi, iubirea. Iubirea- punct. Nu iubirea, daca.

    mi 30 decembrie 2009 2:37 Răspunde
  • Bineinteles ca ma refeream in la itele incurcate ale propriei vieti , la calea complicataa a existentei pe cale am ales-o , cind totul era atit de simplu. Pentru ca nu am fost sigura ca totul meu si totul lui formeaza un intreg. M-am indoit de puterea cuvintelor , care nerostite s-au intors impotriva mea. Am invatat odata cu fiecare nefericire ca inainte de a primi trebuie stii ce ceri , si ce poti da la schimb. Acum e bine .
    Insa simplitatea de care vorbim nu este si usoara intotdeauna .

    Vadoresc sa aveti un an intreg, bun, desavirsit, care sa va aduca tot ce va doriti.
    La multi ani tuturor!

    nina dumitru 30 decembrie 2009 9:45 Răspunde
  • off topic: la multi ani!

    evergreen 30 decembrie 2009 11:26 Răspunde
  • Superb 🙂 Felicitari!

    adriana 30 decembrie 2009 15:41 Răspunde
  • Ramona, eu nu cred ca barbatii aleg femeile mai putin complicate… as zice mai degaraba ca preferatele sint cele superficiale, cele putin pretentioase, cele care par sa nu ceara prea mult…
    tu crezi ca esti o femeie complicata pentru ca analizezi? analiza nu ne ajuta sa ne cunoastem mai bine, sa stim mai bine ce vrem? si daca ajungem sa stim cit mai multe despre noi nu devenim noi mai simplu de inteles? stim cit de cit ce vrem, ne stim cit de cit puterile si pretentiile deci devenim mai putin „complicati”?
    de ce mi-as pune intrebari, de ce m-as analiza daca nu pentru a simplifica viata… pentru „keep it simple” ?

    iana 30 decembrie 2009 17:00 Răspunde
  • Simona, unde esti?!
    La Multi Ani Frumosi si Sanatosi, sa fie 2010 un an magic!

    je 31 decembrie 2009 11:04 Răspunde
  • As fi vrut sa va raspund, Ninei, Taniei, lui Mi si Ramonei, insa am fost conectat la alte probleme pe sfarsitul asta de an, asa ca nu am sa fac decat sa va spun ca, pentru la anul, tuturor din pic in pic sa ajungeti sa aveti totul 🙂 Un an bun va doresc !

    un trecator 31 decembrie 2009 14:26 Răspunde
  • totul depinde de educatie…….

    antiignorantu 2 ianuarie 2010 15:43 Răspunde
  • Esti frumoasa, esti si destepta ……
    De ce esti singura ?

    Daniel C 30 ianuarie 2010 2:36 Răspunde
  • Esti dragut. 🙂 De ce sunt singura? Probabil pentru ca nu sunt, de fapt, nici frumoasa, nici desteapta. Sau, ma rog, genul meu de frumusete si istetime nu sunt cele agreate de circumstantele amoroase. 🙂 Eh, n-am fost prea mult timp singura si nici n-am sa fiu, presupun ca e o situatie provizorie 🙂

    Simona Catrina 30 ianuarie 2010 3:06 Răspunde
  • Totul asta e o chestie tare greu de masurat din partea cealalta; mai ales ca ne indragostim de o imagine din mintea noastra. ( sau cel putin asa cred eu) . Are insa o parte buna pt cel ce are de oferit: atunci cand dai „tot” esti fericit.

    Bluelight 4 iunie 2010 21:03 Răspunde

Dă-i un răspuns lui mi Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title