„Nu suntem muritori, e clar. Dar suntem niste zei prosti, niste nemuritori care ne-am uitat destinul. (Constantin Noica)“

„Making money and having fun”

de

Locuiesc pe continentul despre care Nina Cassian spunea ca se reduce la doua apucaturi: „making money and having fun”. Ma uit bleaga pe Internet, in locul unde, dupa ce-am scotocit in site-ul revistei noastre si-n Google, am dat si eu de Nina Cassian si de Alice Nastase si de Nouria Nouri si de Cartile Tango etc, intr-un interviu realizat de TVR, la aeroport. Apoi am palpat fiecare poza pe care Ionut Banuta a asezat-o pe blogul lui – si ii multumesc. Hamesita de detalii, am cautat iarasi pe Google si-am gasit tot ce consemna presa din Romania despre sosirea scriitoarei.

Fisa personala a Ninei Cassian s-a plimbat cu Copy/Paste prin toate ziarele si agentiile de stiri, unele pasaje le mai scrisesera, intocmai, si cind domnia-sa a venit cu alte ocazii in tara. Dar am citit cu pofta, dincolo de aceste orbecaieli media prin cultura si istorie. A fost si profilactic, si tamaduitor. Privind la poeta care in 1985 pleca definitiv din Romania, resemnindu-se cu perspectiva unui posibil anonimat pentru restul vietii, mi s-a facut rusine de lamentatiile mele de exilat nauc.

Eu macar am plecat din Romania inainte de a ma considera scriitoare, pe 17 aprilie 2003. Atunci eram jurnalist, editor executiv al Tabu-ului care intre timp a ajuns in gusa cui a fost mai iute de gheara. Stiti povestea. M-am stabilit in Canada, desi „stabilit” este un termen care nu prea incape in viata mea, pe niciun plan, in ciuda intentiilor mele bune. De atunci, am viata impartita in doua coloane paralele, pe care scriu zilnic bunele si relele din tara mea Romania si din tara mea Canada.

Am gasit aici, in Canada, tihna si ordinea dupa care tinjeam acasa, in tara unde harababura, hachitele, mizeria, coruptia, parvenitismul si ifosele faceau parte din traditiile stramosesti, pare-se. Confortul de peste Ocean m-a facut dependenta inclusiv de maruntisuri, mi-e rusine sa recunosc, dar va sint datoare cu aceasta spovedanie. Aici am spatiu sa respir la propriu, m-am legat de strazi, obiecte si servicii pe care in Romania nu le am.

Si m-am legat si de un barbat pe care in Romania nu-l am. Si de artarul pe care acest barbat mi l-a daruit mie, fara sa-i fringa radacinile, ci ducindu-ma pe mine in parcul unde mi-a gasit copacelul, ca sa mi-l puna in brate pentru totdeauna. Stiu ca i-am imbratisat trunchiul, intr-atit am fost de nebuna; si nu mai stiu ce-am sarutat mai intii: coaja artarului sau omul de linga mine.

Dar am alunecat; si nu despre asta vorbeam. Ma uit la cele ce-am scris mai sus si constat ca, de la o vreme, sint plingacioasa, imi aud geamatul in timp ce scriu, iar asta ma face sa ma simt dezgolita in public. Va cer iertare ca eu, care ma angajasem sa rid de imbecilitatile existentei, alaturi de voi toti, iau momentan o gura de otravuri din cele mai fine – nu in ideea de a ma sinucide, ci pentru a ma obisnui cu arsenicul propriilor greseli, in asa fel, incit sa devin imuna.

Revin la Nina Cassian si la continentul lui making money and having fun. Traiesc pe numitul continent si resimt durerea acestei evaluari. Dumneaei locuieste la New York, la doar sapte ore (de mers cu masina) de Toronto, orasul meu de resedinta. Distanta e insuficienta pentru ca abordarea americana a vietii sa sucombe pe drum. Nina Cassian are o dreptate atroce.

Nu stiu sa fac bani din altceva decit din profesia pentru care am fost adusa pe lume. De aceea, in Canada ma simt, uneori, ca un rasad mutat intr-o brazda arida. Mi-am facut prieteni si prietenii mei au prietenii lor. Printr-un sistem ramificat de birfe, aud si stiu tot ce coace fiecare. Majoritatea cunostintelor mele din Canada si America au banul drept creasta de box-office, in conversatie. Lefuri, credite si investitii se calca in picioare in gurile lor pe care incerc adesea sa le astup cu whiskey single malt, dar ei il scuipa politicosi si trec mai departe la taclaua despre parale.

Inutil sa va spun ca eu sint o ciudatenie pe-aici, din punctul de vedere al parvenitului imigrant care in Romania era rapciugos, dar in Canada a ajuns sef si se uita la noi, scriitorii flusturatici, ca la o pubela cu reziduuri existentiale toxice. Citi neica-nimeni adunati de strechea emigratiei n-au ajuns aici in posturi platite opulent?… Iar acum, pasamite, uita ca in Romania au terminat facultatea cu 5.75 si zgiriiau telemeaua patriei, pina-n ziua cind au citit in ziar ca se poate pleca oficial in Canada, tara unde biografiile si foile matricole se curata chimic.

Am alaturi de mine si oameni cu mintea deschisa, data de perete, oameni luminosi, profunzi.

Dar am auzit si atitea nerozii si gijiieli meschine prin tirgul nostru lat… Ca eu n-am casa si masini ca ale lor si nici nu sint asa luptatoare si razbatatoare si a naibii ca ei, ca eu nu sint in stare sa parvin gratios si sa-mi dau ochii peste cap, facind turul casei cu oricine-mi calca pragul, sa le arat kitsch-urile mele preferate si realizarile mele traductibile prin zorzoane de prost gust. 

Citesc si ascult ce spune Nina Cassian si ii multumesc si pling, fiindca mi-a ridicat lespedea de pe piept si am inceput sa respir iar – eram vinetie de resemnare, pina acum. Domnia-sa mi-a rascumparat sperantele, de unde le amanetasem in vremuri ciinoase. Si mi-a amintit salutar atotputernicia poeziei din noi. Si o iubesc pe Nina Cassian, fie si pentru ca acum nu ma mai simt asa singura si proasta si sfidata de agramatii bogati, pe continentul lui making money and having fun.   

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • O iubeam pe Ileana Vulpescu. Citeam pe nerasuflate, cand eram „tanara”, tot ce imi cadea in mina, nu conta titlul, subiectul, editura, pretul. Am reluat cartile dumneaei mai tarziu, cand m-am ‘copt’, si-am constatat cat de sumbru prezenta soarta ‘nefericitilor’ emigranti, dezradacinati, nici aici, nici acolo, nici ai nostri, nici ai lor. N-am mai crezut-o…

    Nu te venerez, nu te invidiez, nu te compatimesc ca ai ales sa pleci. Iti admir curajul de a face acest sacrificiu pentru copilul tau (viitor), iti admir puterea sa te desparti de Alice (nu stiu cum e pentru cel ce pleaca, insa iti pot spune ce gol e cel ce ramane, cum e drumul de la aeroport inapoi, cand esti singur). Ma surprinde cum reusesti sa traiesti si aici si acolo, sa TRAIESTI, sa citesti ce apare aici, sa ‘imparatesti’ o revista acolo, avand grija de limba romana aici si raspunzand trebuintelor romanilor de acolo.

    Poate ca Ileana Vulpescu avea dreptate. E dureros sa faci pasi atat de mari, e sfasietor sa-ti iei ramas bun de la prietenul tau cel mai bun, stiind ca umarul pe care ti-l va oferi va fi doar virtual. Dar stii ceva? M-am ‘lipit’ mai mult de prietena mea dupa ce a emigrat. Ne vorbim mai des, ne spunem mai multe si cu mai multa substanta. Am condus-o la aeroport nestiind, acum ani de zile, ca imi va lipsi atat de mult. Am luat-o din fatsa blocului. Avea viata stransa in cateva bagaje – incredibil de putine pentru cei 30 de ani. Si-a imbratisat tatal si amandoi au facut eforturi sa se minta ca e doar o excursie. Destinul a facut ca ea sa nu mai aiba la ce se intoarce. Si, desi am petrecut-o cu privirea la plecarea definitiva, am sperat nebuneste ca se va mai intoarce. Macar o data. Macar la nunta mea.

    Va admir pe voi, cei care alegeti sa le oferiti copiilor vostri TOT.
    O seara buna, Simona.

    Dianet 10 noiembrie 2008 20:35 Răspunde
  • …Fii sigura ca cei care se mandresc cu toate „zorzoanele” si-ar dori macar o clipa sa fie TU. sa fie adevarati, sa simta ceva mai mult decat dorinta de a se impopotona…Sa stii ca eu simt pentru ei mila mai mult decat dispret. Majoritatea celor ce au plecat din Romania nu au fost copii prostii sau retardati sau hoti sau smecheri…Dar au venit aici – si eu sunt tot pe-aici prin zona = Montreal – si si-au ascuns ciocul in tarana acestei tari – Canada – atat de adanc incat trebuie sa vina un cutremur veritabil ca sa reuseasca sa-si scoata ciocul afara. si nu e greu de imagina ca sub pamant e cam bezna…

    am terminat de citit cartea „REVOLUTIONARY ROAD” de Richard Yates…tineretul american in 1955. am regasit toti emigranti parveniti din Canada in personajele din carte …si cat de greu le-a fost celor care erau diferiti = adevarati.

    ….si se mandresc cu toate cele „pamantesti” din nevoia de a-si ascunde esecul in a deveni niste oameni mai buni, mai profunzi, mai toleranti….

    nu stiu daca tu simti la fel dar eu „cand ma gandesc la Ozana” :))) ii evit pe romani cat pot, adica grupuri sau comunitati de romani….emit ceva respingator si imi amintesc mereu de ceea ce m-a facut sa emigrez… de aceea nu ma vei vedea niciodata la o adunarea „generala” romaneasca…. so sad…

    Nela Fisichela 10 noiembrie 2008 23:38 Răspunde
  • Dianet, draga mea, ieri am terminat de citit „Viata, viata, legata cu ata”, a Ilenei Vulpescu! Am tresarit cind mi-ai scris, fiindca am avut senzatia, in primul moment, ca-ti spusesem acest detaliu si ca tu ai continuat pe aceeasi tema. Dar revizuind mesajele, am remarcat ca a fost pura, frumoasa, intimplare.
    Acum incep „Arta compromisului” a Ilenei Vulpescu si marturisesc, iata, ca trag de timp, mi-e groaza ca am s-o termin inainte ca sufletul meu sa fie pregatit de asemenea ruptura.
    Nu stiu, in aceasta clipa, la care dintre carti te referi, dar in orice caz, exilul percepe taxele lui nemiloase. Nu vreau sa trec la vaicareli care par lipsite si de temei, si de logica (e limpede ca voi fi intrebata de ce nu ma intorc in tara, daca fac pe nefericita). Nu sint nefericita ca ma aflu aici. Mi-e foarte draga Canada si mi-a daruit experiente la care nici nu visam, dar pot intelege viziunea sumbra asupra instrainarii, de aceea nu condamn nicio opinie. A spune daca e sau nu bine intr-o tara adoptiva e o chestiune atit de subiectiva, de personala… crede-ma… E greu sa aprob sau sa contest, fiecare are perceptiile lui si la asta se reduce totul in lumea asta, in fond: la perceptie. Cum spuneam ieri, lucrurile au importanta pe care le-o dai.
    Stiu oameni care au venit in Canada de 15 ani si n-au fost niciodata in Romania, de-atunci. Si stiu si oameni care merg acasa in fiecare an – sau la doi ani – si care pling de dorul tarii, insa nu se intorc definitiv, fiindca treaba e ireversibila, se pare, din cauza joburilor pe care nu le mai au acasa.
    Le e frica sa se repatrieze si s-o ia de la zero material, ca sa nu mai spun ca au copii si ei merg deja de multa vreme la scoala in Canada si e o nebunie sa duci copilul in Romania la scoala incepind din clasa a cincea sau asa ceva, cind el nu stie sa scrie romaneste, cind e rupt de sistem si de toate. Si-atunci, de dragul copiilor, ei ramin aici. Dar sunt atitea si atitea viziuni… Nici nu ti-ar veni sa crezi.
    Am citit „Ramas bun casei parintesti”, a Ilenei, apoi „De-amor, de-amar, de inima albastra” (parte din ea traversata o data cu Atlanticul, in timp ce ma intorceam din Romania – am primit-o cadou, prin mama mea, chiar de la doamna Vulpescu, e o prietena buna) si in avion, deasupra golului albastru, mi-a fost cel mai bun adapost pentru inima terifiata de niste turbulente ingrozitoare.
    Cu o tahicardie subita, o groaza de fond si o inima mica, m-am pravalit pe inima albastra a Ilenei Vulpescu si n-am stiut ce adoram mai dezlantuit: scriitoarea sau opera sa. Pe mine, cartile ei ma lovesc in plin; dar in loc sa ma doara, aceasta rana imi face bine.
    Nu am copii. Am 41 de ani si cred ca ultimul tren a plecat. Daca – printr-o ciudata intimplare – medicul de la Spitalul Elias care a incercat sa ma convinga sa pastrez ultima sarcina citeste aceste rinduri, ma va compatimi si se va infuria, simultan: m-a implorat sa ma gindesc. Si m-am gindit prea putin si prea egoist si prea pacatos.
    Vreau sa las in urma mea macar carti si articole si poezie. Stiu, Dumnezeu va accepta cu greu aceasta negociere, dar El e bun si reuseste sa ma ierte asa cum eu n-am reusit sa ma iert.

    simona 11 noiembrie 2008 0:06 Răspunde
  • Draga Nela, iti multumesc frumos pentru rindurile tale care imi confirma, trist, niste abordari comunitare. Stiu ce vrei sa spui…
    Eu nu ma dezic nici pe departe de romanii din Canada in general (am si prieteni adevarati aici, si oameni pe care ii admir si ii respect pentru realizarile lor, adica nu voiam sa spun ca oricine are bani in Canada e un parvenit, departe de mine gindul asta, ma refeream doar la specia care isi face din avere o unealta de sfidare).
    As spune ca am reusit sa izolez la timp doar acele personaje care au folosit banii pentru a avea din start un ascendent asupra mea.
    Probabil par confuza si generalizez prea mult, de fapt am un exemplu concret in viata mea, dar nu mi se pare etic sa-l detaliez aici (deocamdata). Cind tot ceea ce mi se intimpla acum va fi la timpul trecut, voi scrie si despre asta, fiindca este, din pacate, emblematic pentru unii.
    Nu stiu daca ei ar vrea sa fie in locul meu, esti tu prea draguta ca pui problema asa, Nela. Ei nu vor sa fie in locul meu, fiindca ei ma considera o boema ticnita care inca mai crede ca se poate trai din arta.
    Ei au case (la care au de platit inca 20 de ani de-acum incolo, dar nu conteaza, „au” case, spun „iata casa mea”, desi – stii! – casa e a unei banci care rinjeste si asteapta rabdatoare sa faci primul pas gresit, ca sa te zboare din cuib), doua masini in fata acestei case – una matahaloasa si una de rezerva – RRSP si cont de savings, insurance de tot ce misca si ce sta pe linga cosmelie, draci, laci.
    Eu, recunosc, am prea putine lucruri palpabile, singura mea avere (iarta-mi cliseul) e ceea ce am in cap si-n suflet. Si o singura liniste am: ca pe-astea nu mi le poate lua banca.
    Dar sa lasam amaraciunile, ma gindesc acum la Montréalul tau superb. Prima data cind am fost in Montréal eram cu Alice Nastase si cu iubitul meu. Era in toamna lui 2003, cind Alice venise in vizita la mine. De-atunci o astept sa mai vina… Mi-e asa de dor de ea tot timpul…
    Stai intr-un oras minunat, Nela…

    simona 11 noiembrie 2008 0:35 Răspunde
  • stiu ca nu generalizezi… si eu am prieteni.. dar am o senzatie de „EVITA” cat poti comunitatile de romani…asa simt…

    intr-adevar Montreal-ul este foarte fain…are ceva special… eu il iubesc pur si simplu.
    dragoste la prima vedere….multi mi-au zis „tu fata tu nu esti normala, cum sa-ti placa in Moreal (fara n si fara t) ca dora ii ca la tara in Romania” hahahahaha

    …ba ar vrea sa fie TU, sunt sigura, mai ales seara cand se duc la culcare si sting becul si raman „goi goluti” si isi dau seama ca toate „materialele” pe care le-au agonisit nu le dau nici o satisfactie sau un anumit de grad de superioritate in that very dark minute…nu ma refer la Simona Catrina neaparat…prin TU inteleg ceea ce reprezinti tu: ADEVARUL

    … si cum ar spune ardelenii.. no ca amu m-am cam intins cu vorba…

    am mai vrut sa-ti spun ca datorita articolelor tale am devenit fana Tango…am inceput sa mi le comand apoi etc etc…..dar am si un secret – sa-nu-i spui la Alice 😉 – prima data cand deschid un numar nou citesc articolul tau si apoie trec la rasfoirea revistei :)))

    si toamna in „Moreal” este mortala…inseamna ca ai venit intr-o perioada f faina aici…

    nu te-ai intalnit cu Alice din 2003? wow

    nela

    Nela Fisichela 11 noiembrie 2008 1:24 Răspunde
  • Eu am o fetita pe care am facut-o la 38 ani, iar sora mea un baietel facut la 40 (mai are unul cu 18 ani mai mare – sunt frati buni).
    Nu e timpul trecut pana la 45 (vezi Nadia, Adriana Trandafir etc). Daca poti, daca exista omul iubit, nu mai sta pe ganduri. Fa-ti un copil…
    Este parerea mea.
    Te citesc cu nesat, ca si pe Alice.
    Ne-am bucurat aseara impeuna de intalnirea cu nobila doamna, Nina Cassian, la sala Ronda. A fost emotie si inaltare.

    Camelia Vasiliu

    Camelia Vasiliu 11 noiembrie 2008 17:01 Răspunde
  • Ce mult se aseamana bucati din vietile noastre! Dar, spre deosebire de tine, eu nu am curajul sa le spun…

    Dianet 11 noiembrie 2008 23:17 Răspunde
  • Eu as avea curajul, sau poate nu, dar nu am puterea de a expune viata asa cum e ea, nu as gasi acele cuvinte care sa exprime totul atat de clar, asa cum tu o faci Simona.

    Roxana A 13 noiembrie 2008 21:08 Răspunde
  • Simona, m-a amuzat articolul asta al tau cu „de ce nu le ajung banii?” (Am incercat sa submit comentariul acolo dar brows-er-ul meu nu a mers si nu am putut sa apas pe „Transmite”), ca multe articole care le scrii: ironia ta ascutitoare dar nu asa de dureroasa pentru ca este amuzanta. Ma bucur ca ai regasit-o, ca iti citisem gandurile din blog si trebuie sa iti spun ca mi s-a parut ca ai fost cam dura cu middle class din Canada care muncesc din greu sa plateasca mortgage-ul casei cu care se lauda. Pentru ca multi nu se lauda cu o casa ci cu un camin (stiu, e dureros): un loc unde isi cresc copiii, cu capacitatea de a avea grija de cei dragi, de a oferi un acoperis, a pune paine pe masa pentru toti ..la fel de mult cu cat au capacitatea de a spune o vorba buna, a incuraja pe cineva in a trece prin greutati.(ma indoiesc ca intentiile de a indeparta discutiile de la bani spre „o tarie” sunt mai nobile – dar banuiesc ca a fost o gluma scriitoriceasca)

    Nu toti bogatii sunt rai si nu toti saracii sunt buni.

    Sunt oameni bogati care propulsati de aceeasi energie si putere de a (se) organiza si face bani , au puterea de a schimba lumea in mai bine: donatii si effort in sprijinirea unor cauze caritabile, implementeaza legi care imbunatatesc societatea sau salveaza pamantul. Sunt oameni pe pamantul asta care nu uita de visurile lor de adolescenti de a face ceva bun pe lumea asta. Sunt de acord ca nu sunt de iertat bogatii care fura cu doua maini si dau cu o jumatate de degetel mic. Dar daca suntem asa de duri cu ei – ar trebui sa fim duri si cu confesiile de „sarac” din blog de a calca stramb sau de a astepta rabdatoare, poate poate se termina „tango”-ul matrimonial,a avea o slabiciune pentru licori”tari”, visite la doctori ,etc-dar speram totusi in iertarea divina pentru ca scriem frumos. Nu te acuz … nu ma altur „calugaritei” botezate de un alt bloggist … toti pacatuim ..bogati, saraci,poeti sau mai putin poeti … speram ca pacatele ne vor fi iertate in schimbul altor fapte minunate … a caintelor si a promisiunilor profunde ca nu o sa mai facem asta niciodata ..intrebarea este ..suntem ca bogatasul care luam cu 10 maini si dam doar cu una?

    Ca sa continui ideea: nu toti bogatii sunt rai si nu toti saracii sunt virtuosi.

    Da,sunt oameni napastuiti de boli, unele invisibile, sunt oameni nascuti in conditii de razboi, in mijlocul unui pamant sau sub un regim barbar si orice cantitate de munca nu le va asigura nici minimul existential.

    Si sunt oameni lenesi. Lenea nu inseamna intodeauna a nu munci: cateodata inseamna a nu face efortul sa iesi din sfera ingusta a ceea ce stii sa faci sau a munci fara nici un scop, sau doar pana dai de greu. Seful meu , dupa ce l-au trecut printre cursuri noi noute de management, a venit sa le aplice pe noi. M-a luat deoparte si m-a intrebat: ce iti place in munca ta? Si mi-a explicat cum la curs i-a invatat ca pentru a mentine oamenii motivati, ca sefi, trebuie sa afle ce le place la fiecare din subordonatii lui sa faca si sa le dea sa faca la fiecare ce le place si poate ai noroc si le place diferite lucruri si atunci ai o echipa perfecta. Si l-am intrebat: si cine o sa duca „gunoiul”, cine o sa care „drobul de sare” ? Orice munca are si „gunoaie” si „droburi de sare” care trebuie sa le ducem ca sa indeplinim ceea ce ne place cu adevarat sa facem. Orice bine il iei cu rau. Asta se poate aplica la orice. Nu iti place o tara, dar iti ofera un servici. Gasesti o tara care iti place, dar nu gasesti munca care sa-ti placa in ea. Si atunci se pune intrebarea: ce sa faci? Care crezi ca o sa fie menirea ta? Ca indiferent ce alegi, de carat gunoiul tot trebuie sa-l cari. Sunt si eu emigrata si nu cred ca este emigrant care sa nu duca dorul cuiva sau a ceva, fie si dorul tineretii lor, din Romania, doar pentru ca este locul unde s-a nascut. Dar nu as sta aici daca nu relatia nu mi-ar merge, job-ul nu mi-ar merge, daca publicul meu majoritar ar fi de limba romana. Eu!. Nu stiu,poate numai daca mi-as lua in serios rolul de „misionar” al culturii romanesti in Canada. Desi misionarul nu este doar un om de credinta, al ideilor, este un om care construieste biserici, scoli,duce gunoiul, invata bastinasii sa cultive cartofi si despre Dumnezeu… intelege ca religia lui va fi mai usor adoptata daca vine cu beneficii, date de Dumnezeu binneinteles, investite ca dar divin in misionarul nostru.Trebuie sa fie nu numai un om de credinta, un om traind dupa crezul religiei lui, dar si economist, si constructor si politician. Dar fiecare le stie pe ale lui si are motivatiile lui … ar trebui sa sterg si sa nu ma bag …dar in numele transparentei de idei o sa o las aici

    Am auzit pe cineva citand dintr-o carte cu un ton condescendent (probabil tu, ca om de litere, stii autorul si citatul exact): ” Sunt oameni pe lumea asta care cred ca nu ei trebuie sa se schimbe dupa lume, ci lumea dupa ei”. Cand am auzit citatul am impartasit condescendenta autorului – ce nebuni!condamnati la nefericire!. Numai ca cel care a dat citatul a spus: acestia sunt liderii! sunt oamenii care schimba lumea si imping progresul! De cand am auzit asta m-a facut sa regandesc putin si sa privesc pe oamenii astia „pushy” „bossy” cu putin mai mult respect. Nu toti. Stiu. Dar nu putem sa avem o ura viscerala fata de ei.

    De multe ori oameni care nu manuiesc condeiul cu arta, nu exprima sentimente gingas, poate nici nu au studii, dar construiesc casa in care stam , geniul lor este in a ridica un pod la sute de metrii inaltime, descopera medicamentele care ne trateaza depresiile metafizice.Si cumpara filme,asculta muzica, cumpara carti, invata sa cante un instrument fara sa fie virtuosi, isi indruma copii sa invete sa danseze, deseneze, sa mearga la o piesa de teatru sau un concert,sa se bucure de arta. Ma indoiesc ca ii privesc cu dispret pe artistii visatori, pe scriitorii talentati. Cred ca noi intelectualii (m-am bagat in categorie din cauza diplomei pentru care am studiat … nu datorita capacitatii de a ma exprima artistic sau a scrie gramatical , ca stiu ca fac greseli) cateodata suntem mai dispretuitori si snobi si ii consideram „mici” pe cei care nu se exprima artistic sau cu control perfect al gramaticii. Da, „practicii” s-ar putea sa nu fie de acord cu conceptul de trait „in deriva”(viata este prea scurta), desi nu cred ca asta are de a face cu a fi artist. Probabil „dispretul” nu vine din cauza diferentelor in numarul banilor sau a diferentelor de indeletniciri, ci dintr-o incapacitate reciproca de a vedea lumea din celelalt punct de vedere, de a iesi din sfera egocentrica (nu neaparat egoista) de idei.Probabil ca duduia din poveste s-ar fi abtinut din unele manifestari daca si-ar fi dat seama ca totusi este penibil sa ascuzi propriile lipsuri sub emblema „la banca te freaca”, si atunci poate si noi restul ne-am fi putut abtine din lipsa de compasiune pentru problemele ei.

    continua sa scrii. scrii frumos. si tu faci lumea mai frumoasa cu scrisul tau. sper sa nu te superi insa ca am o mica observatie- incearca sa-i intelegi si pe cei „materiali” si pe cei „driven”- s-ar putea sa descoperi ca nu sunt „all matter, no soul” si ca aduc si ei bine pe lumea asta.

    zuzzytutzy 14 noiembrie 2008 10:08 Răspunde
  • Draga Nela, m-am mai intilnit cu Alice in tot acest timp, fireste… In 2003, a venit ea in Canada si de-atunci n-a mai traversat spre mine, insa am mai fost eu acasa, ultima data am decolat din Bucuresti pe 7 aprilie. Dar e o distanta plina de cruzime oricum, fiindca, desi avem bafta unei ere prolifice intr-ale comunicatiei, e greu cu ‘timing”-ul, concept esential pe la noi, dupa cum stii. Iti multumesc pentru tot!

    simona 14 noiembrie 2008 19:29 Răspunde
  • Camelia, draga mea, mesajul tau mi-e si medicament, si drog, dar si impuls de adrenalina. AI DREPTATE, stiu, ma gindesc serios la asta… Ce-o vrea Dumnezeu, desi mi-e rusine sa-L invoc, dupa ce am colectat atitea pacate.

    simona 14 noiembrie 2008 19:31 Răspunde
  • Dianet si Roxana, voi sinteti mai curajoase ca mine. De multe ori, iti trebuie mai mult curaj sa taci, decit sa vorbesti. Eu vorbesc atit numai fiindca disper. Si simt nevoia ca, prin cuvinte, sa ma agat de oameni si de sfatul lor. Voi sinteti demne si infruntati mai discret seismele, fara tipat…

    simona 14 noiembrie 2008 19:33 Răspunde
  • Draga Zumzetta, si tie iti datorez ideile mele. Si lacrima mea de emotie. Bine-ai venit pe blog – ma simt cu adevarat fericita, onorata ca e ceva inedit pentru tine. Povestea ta de viata e atit de frumoasa… si imi adinceste vinovatia. Ma voi gindi serios la tot ce mi-ai spus…

    simona 22 noiembrie 2008 10:42 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title