„Nu suntem muritori, e clar. Dar suntem niste zei prosti, niste nemuritori care ne-am uitat destinul. (Constantin Noica)“

Rezisti fara sa zbieri?

de

Multa lume crede (mai ales ca asta e la moda) ca orice se poate rezolva calm si intelept. Va rog sa ma scuzati, dar nu cred asa ceva. Planeta duduie de cursuri care-ti spala si-ti apreteaza creierii, care-ti spun cum sa fii luminos si pozitiv. Unora, ”pozitiv” le suna rau, ca-n medicina, unde numai ceea ce iese negativ e bun.

Cat am locuit in Canada, eram mult mai calma, semn ca temperamentul o fi el temperament (din nastere), dar partea cea mai importanta e tot mediul. Sau educatia, daca vreti. Stand printre lume calma, devenisem si eu pufoasa, domoala, toleranta, excesiv de politicoasa. De doi ani si ceva, m-am intors in Bucuresti si, treptat, mi-am recapatat niste apucaturi pe care le regret. Imi sare tandara mult mai repede.

Romanii s-au obisnuit sa someze prea putin. O singura data (cel mult!) iti spun ce au de spus, apoi armeaza si trag. Certurile incep, de multe ori, inainte ca una dintre parti sa apuce sa-si duca ideea pana la capat. Nimeni nu pare sa mai aiba putintica rabdare, in stil clasic.

Asist si particip la certuri din ce in ce mai inflamate. Scuza majoritatii este temperamentul nostru latin. E un sablon, sa fim seriosi, italienii sunt mai latini ca noi, daca mi-e permisa asertiunea asta, dar au ajuns mai calmi ca noi – tot asa, daca mi-e permisa afirmatia. Si doar stiti ca italienii erau un model artistic de istericale.

Cand te enerveaza ceva constant, zilnic, intens, e greu sa tii capastrul nervilor. Voi reusiti? Oamenii se cearta pe rupte, la noi in tara – in familie, in cuplu in general, in public sau nu, cu vecinii, cu prietenii, cu trecatorii necunoscuti… Am dat aici de o lume nervoasa, gata oricand sa improaste cele mai dure cuvinte, ca sa se racoreasca. Fiindca exista si teoria ca trebuie sa spui ce-ai de spus, sa nu ”tii in tine”, ca face rau la nervi.

Daca tii in tine acreala si tafna, te afecteaza pe tine. Daca scuipi tot ce-ti trece prin cap, ii afecteaza pe toti ceilalti. La cine tii mai mult, la tine sau la restul? Intrebare retorica, fireste.

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Simona, complicat rau. „Depinde de facultati” ca sa zic asa. Sau mai bine sa spun ca depinde de ce doresti sa realizezi.

    Acasa vrei sa-ti versi naduful instant din „sinceritate” si „onestitate”, iar mai apoi pentru ca destul te abtii la serviciu si lupti cu tine sa ramai o doamna diplomata. 🙂 Deci, victimele principale ale furiei noastre sunt cei mai apropiati oameni, adica cei ce ne si suporta.

    Cu autoritatile,cand imi sunt incalcate drepturile, sunt pervers de calma pentru ca atunci le pregatesc ceva, o „lacramatie”, un articol pe blog…

    Cu colegii sunt diplomata, adica spumeg de furie si ma inchid in mine ignorandu-i. Evit sa spun ce cred sau simt pentru ca s-ar lasa cu demisie la fiecare cinci minute.

    Insumand, sunt o femeie colerica, mai nervoasa decat romanul de rand si mai temperamentala decat italienii.

    Anemari 4 septembrie 2012 15:22 Răspunde
  • Buna,Simona! Eu ma straduiesc din rasputeri sa zbier cat mai rar spre deloc.
    Cred ca a fost demonstrat fara tagada ca nu se rezolva nimic niciodata cu niste decibeli in plus.Si apoi nu stiu cum se face dar oamenii pe care i-am vazut explodind (metaforic) ma fac sa rid, sunt ridicoli!Si atunci ma asez singura pe un piedestal al vanitatii si refuz sa ma manifest ca o zanateca prin comparatie cu cei care zbiara. In general tipetele reprezinta arsenalul celor fara argumente sau a persoanelor deranjate pe fond de alte probleme.
    Dar si atunci cand balastul emotional mi-e prea greu de purtat in spate simt nevoia de singuratate, ma retrag undeva sa-mi pling de mila pina-mi trece si apoi revin in civilizatie.

    hanna 4 septembrie 2012 15:23 Răspunde
  • Varianta optima ar fi sa ignoram, sa ne pastram „pufosenia” mintii si sa zambim la fiecare rautate sau treaba aducatoare de nervi. Intrebarea este „cum?”. Cum ne putem pastra calmul in lumea asta de nebuni? Cum putem fi noi mai presus decat altii? Am reusit de multe ori sa enervez prin calmul abordat. A fost minunat.

    Se gasesc totusi momente, oameni, situatii care sa te scoata din ale tale si incepi sa arunci cu de toate, de la vorbe pana la telefoane… (Poate din cauza calmului m-am ales candva cu o minunata gastrita… Mai bine spargeam o farfurie, doua…)

    Cu tot calmul din lume,
    Andres

    andres 4 septembrie 2012 15:27 Răspunde
  • Anemari, ar fi ideal sa ma pot adapta la context, dar nu pot. 🙂 Tu ai dreptate, dar eu n-am resurse. 🙂

    Simona Catrina 4 septembrie 2012 15:32 Răspunde
  • Hanna, stii cand se rezolva lucrurile cu niste decibeli in plus? Cand spui ceva unui om (unui barbat, unui copil) o data, de doua, ori, de noua ori si ei continua sa faca acelasi lucru, de parca ar fi surzi. 🙂

    Simona Catrina 4 septembrie 2012 15:33 Răspunde
  • Andres, ideea ta e misto, numai ca de multe ori nu ma gandesc cum sa-i enervez pe altii, ci cum sa ma calmez eu. 🙂

    Simona Catrina 4 septembrie 2012 15:34 Răspunde
  • Eu una incers sa-mi inchipui oamenii nervosi calarind cai naravasi. Asta ajuta:incepi sa razi si partea buna e ca nu te implici in verva altora…

    Adriana Gianinna 4 septembrie 2012 16:29 Răspunde
  • La agresivitate si ignoranta se raspunde cu detasare,eu asa ma protejez.
    Cred ca tot mai bun e cel care rage la tine ca un magar in ceata decat omul cizelat care-ti zambeste perfid si incearca sa-ti intre sub piele numai ca sa poata lovi,cu mare si delicata arta,cand te simte mai vulnerabila.Apara-ma Doamne de prieteni…
    M-am obisnuit cu tiganeala romanilor.Citeam undeva ca in Romania zilelor noastre e mai usor de suportat o palma decat un „buna ziua” mieros si dulceag.

    rodica 4 septembrie 2012 17:00 Răspunde
  • Cu siguranta nu trebuie sa „tii in tine” pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, explodezi sau implodezi, intr-un fel sau altul. Asta nu inseamna insa ca trebuie sa fii badaran sau sa incerci sa jignesti interlocutorul. Poti spune acelasi lucru intr-un mod politicos, explicand agresorului cum te face sa te simti, in loc de ce ai vrea tu sa i se intample.

    Ca exemplu (clasic): „Scuza-ma ca te intrerup, dar pot sa te rog sa fii un pic mai atent cum lucrezi acolo sus, pentru ca ai scapat ciocanul si uite ce spartura mi-ai facut in cap.”

    Dick 4 septembrie 2012 18:25 Răspunde
  • 🙂 Ce bine ar fi daca as avea un buton „ON/OFF”!
    La un moment dat m-am mutat de la oras la tara si totodata mi-am lasat munca de birou, alegand sa lucrez pe cont propriu, de acasa (si evident, mai putin 🙂 ). Treptat am devenit exagerat de calma si intelegatoare (eu fiind dintre cei cu „sange fierbinte” :)). M-am speriat ca am devenit mai inteleapta; credeam de fapt lucrul si aproape ca ma laudam cu el, credeam ca varsta 🙂 m-a facut sa gandesc mai intelept (in prezent am 34 ani, deci nu, nu varsta a fost de vina:)
    Acum un an am inceput sa lucrez din nou „in cadru organizat”, intr-un birou cu muuulte relatii publice 🙂 si am constatat cu stupoare ca s-a dus pe apa sambetei toata „intelepciunea” pe care credeam ca am dobandit-o.
    De o luna sunt in concediu si am atins din nou nirvana: sunt calma, inteleapta si frumoasa. Luni voi incepe munca si mi-e teama ca din nou am sa oracai coleric la cea mai mica adiere de vant.:)
    Cred ca noi, ca „adunatura” de oameni nu stim sa vorbim unii cu altii si ajungem sa ne sara tandara usor, desi, fiecare dintre noi, intr-un mediu (sau intr-o tara) mult mai calma (sau mai civilizata) suntem calmi, intelegatori si frumosi 🙂

    Scuze pt raspunsul luuuung! Si, ….. nu ma luati in seama! sunt inca in concediu si sunt zen:)

    PS: apropos de ZEN, pe blogul zanazen am citit un articol superb („NU striga la tine” se numeste). Mi-am promis ca-l voi citi de cate ori voi intra in fibrilatii, sper sa si reusesc! 🙂

    DanaB 4 septembrie 2012 20:35 Răspunde
  • Revin cu scuze: blogul despre care vorbeam mai sus: Zina Zen (il gasiti intre blogurile revistei Tango)

    DanaB 4 septembrie 2012 20:53 Răspunde
  • Eu tin la restul lumii!!! Asa cum spunea si Alice, ii iubesc pe cei din jur,din egoism, ca sa-mi fie mie bine!
    Simona, ca de obicei, geniala!

    Angi D. 4 septembrie 2012 22:22 Răspunde
  • Geniala Simona,revin.Politetea ta de balanta sofisticata poate fi o arma de temut.Multumeste frumos pentru „complimente”,zambeste inocent si mai ales expima-ti increderea in bunele intentii ale agresoruli.
    Asta s-ar putea sa doara!

    rodica 4 septembrie 2012 23:23 Răspunde
  • Nu prea rezist. Dar, cum am o voce blanda, „pufoasa”, nu pot sa mizez pe ea si orice scandalagiu ma acopera fara probleme.Asa ca mi-am dezvoltat – de nevoie – alte strategii: cand nu pot sa „perii” anturajul, ma ecranez, aud tot a zecea vorba si imi reuseste destul de bine. In confruntari directe cu urlatorii, sunt …maieutica. Cer mereu lamuriri suplimentare , cu o o voce mica si egala. Unii incep sa dea in balbaiala si in marsarier.Altii, nu putini, trag un potop de injuraturi cu saft, de la descalecat.Asta e.Indiferent cum rezolv tactic conflictul (pe care nu il provoc…), tot pe mine ma afecteaza unda de soc.Intr-atat, incat imi stric dispozitia pe o zi intreaga,asta fiind unul din lucrurile de care incerc, de fapt sa ma protejez.Fiindca bizonii tropaie in continuare, fara probleme.Ma gandesc uneori, in naivitatea mea, ca, poate daca eu incerc alta varianta, netipuritoare, reusesc sa schimb un micron din atitudinea celuilalt.Deh, vise…

    alina 5 septembrie 2012 9:44 Răspunde
  • Pai tocmai asta e ideea Simona, calmul tau va aduce numai lucruri bune. Enervarea celorlalti va fi un bonus. 😛

    andres 5 septembrie 2012 11:17 Răspunde
  • Simonel, noi astia din provinciile mai aerisite cred ca nu avem asa probleme(sa vorbesc mai bine in numele meu!) chiar in fiecare zi sau prea des asa cum sunt in oreasele mari si aglomerate.Eu cind patesc asa mai bine plec de la fata locului pur si simplu , parasesc scena calvarului balmajind cite in luna si in stele. Dar norocul meu este ca nu patesc prea des din astea.

    iris40 5 septembrie 2012 14:58 Răspunde
    • Este formidabil ca s-au oefirt atatea burse dar sa nu uitam ce s-a intamplat in acest an cu elevii basarabeni care au absolvit liceul in Romania. Acestei categorii de elevi, care au repetat un an de studii, au plecat de acasa de la 16 ani li s-au oefirt doar 300 de burse, pe cand numarul de absolventi a fost mult mai mare. In plus,acesti liceeni au sustinut un bacalaureat mult mai sever si mai strict decat cel din R. Moldova. De asemenea s-au confruntat si cu examenele de admitere in facultari, care au avut un grad de dificultate ridicat. Eu nu intentionez sa ridic in slavi elevii basarabeni care au absolvit liceul in Romania dar eu consider ca mai intai de toate trebuie asigurati anume acesti elevi, care au intalnit pe parcursul studiilor liceale diverse dificultati. Ar fi de dorit pe viitor ca elevii cu diploma de BAC din R. Moldova sa sustina examene de admitere in facultati, in aceleasi conditii ca si elevii romani si basarabeni ce au invatat in Romania. Mi se pare corect si logic. Nu conteaza cantitatea ci calitatea. Cunosc studenti din R. Moldova care vin in anul I si nu se pot exprima in limba romana. Studiile europene nu garanteaza si specialisti de calitate, atat timp cat sunt admisi toti indivizii care ne fac tara de rusine. E regretabil faptul ca majoritatea vin doar pentru bursa oefirta si cazare gratuita si alte facilitati. Asa ca domnule Caranfil, ar trebuie sa ne mai intrebam o data de ce are nevoie tara noastra, de 5000 de locuri acordate fara nicio testare sau de 5000 de locuri cu testare? Doar in urma unei eaminari vor merge cei care merita si care vor aduce in tara CALITATE.

      Cai 12 ianuarie 2013 16:00 Răspunde
  • Se spune ca „tonul face muzica”. Daca te respecti ca om si vrei sa fii respectat si de cei din jur, atunci trebuie sa incepi prin a respecta pe cei din jur. Desigur respectul nu se obtine cu voce ridicata si nici cu un glas umil. Respectul nu se cerseste si nici nu se obtine cu forta. Respectul se castiga greu si se pierde foarte usor. Trebuie sa ne purtam cu cei din jur intocmai cum am vrea ca si semenii nostri sa se poarte cu noi. Nu este adevarata ideea ca te descarci de nervi si pasezi celor din jur neajunsurile tale. Daca incepi o cearta, la inceput ai un anumit nivel de tensiune nervoasa. Pe masura amplificarii ostilitatilor si tensiunea ta creste. O astfel de cearta se termina cu o despartire in care ramai in suflet cu o stare de ura ce nu-ti trece. Ura te cuprinde cand iti amintesti de persoana respectiva. mai mult, anumite gesturi, expresii ale altor persoane este posibil sa-ti aminteasca de „dusman” si arunci urgent samanta vrajbei. Asa ai mai capatat inca un dusman. Poti sa ajungi in timp sa ai impresia ca toata lumea iti este ostila. Asfel bunastarea ta mentala ai pierdut-o. Pentru ce? Pentru ca nu te-ai straduit sa gandesti ceeace vorbesti si pentru tonul neadcvat folosit. Se merita?

    Popescu Aurelian 5 septembrie 2012 18:11 Răspunde
  • mai, io zic ca depinde incotro te indrepti cui zbieri.

    … cred ca v-am mai spus povestea asta…
    era pe vremea in care traiam intr-o camera de camin studentesc, la malul marii – fii-mea avea vreo 4-5 ani si stateam amandoi pe marginea unui balcon comun, intr-un capat de hol fara prea multa lumina. era seara si ne uitam la farul de aterizare. si fiindca nu stiam ce poveste sa spun, i-am zis ca acolo, sus, traieste, de vre-o mie de ani si mai bine, un pitic a carui munca e sa aprinda Farul in fiecare seara, sa roteasca incetisor globul noaptea intreaga si sa-l stinga spre dimineata. cand sunt pe mare, asa aflu eu drumul spre casa, inapoi la ea, s-o culeg dintre jucarii. dupa Far…
    „daca vrei, poti sa-l strigi. pe Pitic. poate face lumina…”
    „cum?”
    „asa, zici: Piticuleee, aprinde, mai, Farul”.
    si, cu sfiala mai intai, apoi din ce in ce mai tare si mai curajos, Miruna s-a apucat sa tipe la piticul ala. „Piticuleee, apriiinde maaa lumiiiina”. si-atunci, dintr-un bloc vecin – un camin muncitoresc – o voce stridenta, de muiere acra, a intors, pe neasteptate, un ecou murdar: „da’ mai taci dreacului odata!!!”. fii-mea s-a scuturat, a facut ochii mari catre mine, a strans guritza si-a amutzit. a fost liniste ceva vreme, fiindca habar n-aveam ce mai pot sa fac… pana sa dea in plans, am reusit sa-i spun, in soapta: „uite, mah, tati, ca s-a aprins si Farul…”. din blocul ala jegos, o manea a pornit sa omoare, la sonor maxim, orice urma de bucurie sau indreptare… fara ca vreo voce inalta sa mai „ia atitudine”.
    si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-asa: se face ca nu traim acolo unde se avanta vulturii, ci in tara in care urla lupiii, baaaahhhh…
    aici, ingerul a strigat in pustie.
    ca si domniile voastre, pe plaiurile astea, timpul se afla la capatul rabdarii…
    atunci cand zbierati, eu aud alarmele din ceasuri.

    mecanic de locomotiva 6 septembrie 2012 5:18 Răspunde
  • Buna,
    Vin cu un mesaj care nu are nici o legatura cu subiectul. Aud din ce in ce mai des cuvantul „pufos”. L-am retinut initial, ori de cate ori citeam cate ceva, inserat timid si adecvat. Mi-a placut.
    Acum il citesc repetat de milioane de ori, ce cele mai multe ori in situatii inadecvate.
    La fel cuvantul „ravasitor”. ajuns obsesie. Nu stiu ce sa zic. Dar ori de cate ori citesc acum cele doua cuvinte, ajunsa la saturatie de termeni, imi vine sa urlu de nervi!

    maria 6 septembrie 2012 9:05 Răspunde
  • Eu nu rezist. dar parca ce poti astepta :).
    Te imbratisez cu drag, Simona, mi-e un dor mai lung de un an de tine.

    Amalia 6 septembrie 2012 21:01 Răspunde
  • Imi place povestea domnului mecanic de locomotiva.Exact asa imi imaginam relatia dintre un tata si fata lui.Tatal incearca sa fie bun si romantic.Dar niciodata nu-i iese, pare ca intreg universul comploteaza impotriva lui.E o gluma!

    rodica 7 septembrie 2012 18:37 Răspunde
  • In buna traditie neaosa, m-am si certat zbierind vrute si nevrute cit ma tineau bojocii. Pina cind am constatat ca asta nu ma racoreste deloc, nu ma face sa ma simt mai bine. Ba din contra, imi prelungeste starea de disconfort mult timp dupa ce momentul tensionat s-a stins. Prin urmnare, mi-am zis ca nu mai vreau sa fiu prins in caruseslul psihozei aproape generalizate si am coborit. De-atunci ma simt mult mai bine cu mine insumi 🙂

    Bogdan 8 septembrie 2012 15:14 Răspunde
  • Da rezist in societate si in afaceri dar culmea e ca zbier tocmai la cei pe care.i iubesc! Acolo ma cenzurez mai putin, am impresia ca ei ar trebui sa suporte si sa ma ierte ca de,nu-mi pot tine mereu nervii in frau

    Hapi 8 septembrie 2012 15:18 Răspunde
  • Imi permit sa-l citez pe Dale Carnegie care spunea „sa te feresti de un conflict ca de sarpele cu clopotei” pentru ca dintr-un conflict nimeni nu iese invingator. In parte comentariile de mai sus confirma asta.
    Eu incerc sa aplic o noua metoda (inspirata dintr-o carte de dezvoltare personala ce-i drept). Cand simt ca ma apuca furiile imi spun in minte : va mai conta asta peste 2 ani? De fiecare data raspunsul vine firesc: nu. Continuarea e simpla: HOTARASC ca nu are nici un rost sa ma enervez pentru ceva neimportant (atata timp cat peste 2 ani nu va mai conta).

    Incearca Simona, sa stii ca functioneaza (eu sunt scorpion, deci ma aprind repede si ma autoalimentez dar uite ca reusesc sa evit enervarile inutile in felul asta).
    Succes! Daca nu reusesti, te poti muta inapoi printre canadieni unde vei putea redeveni calma (dar sa stii ca noi aici te vrem fiindca te iubim mult…)

    Daniela 12 septembrie 2012 22:30 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title