Nedreptate cu raspundere limitata
January 30th, 2010
Stiu ca n-am niciun drept sa va stric cheful simbata, dar odata si odata trebuia sa aflati (aceia care nu stiati, deja): “echilibrul universal” e o fictiune, o escrocherie spirituala. Nu exista lume dreapta sau “legea compensatiei”, asa cum nadajduim toti, de fiecare data cind viata ne cafteste peste ceafa noastra cam prea expusa, iar noi amenintam, cu pumnul ghem: “Lasa ca vine si vremea mea!”. Ei, aflati ca e foarte posibil ca vremea noastra sa nu vina niciodata.
Daca iubirea si fericirea ar fi la fel de certe ca si moartea, am sta ca o closca pe cuibar si-am astepta, nu-i asa, sa ne vina rindul la huzur si la gindacul de aur. Doar ca norocul nu e aprioric. Daca, vorba lui Anemari, faci zece Revelioane singur printre toti imperecheatii si indragostitii si fericitii, nu inseamna ca viata va rezerva si pentru tine un logodnic ascuns pe raftul de sus al dulapului, ca pe un borcan de dulceata. De fiecare data cind cadem gramada in fund, pe imasul utopiilor, ne intremam la gindul ca universul ne va deconta suspinele si ne va trimite, fie si catre amurgul vietii, iubirea perfecta, banii perfecti, copiii perfecti.
Nu. Stiu vieti care au bolit de la un capat la altul. Daca nu era una, era alta – sau toate la un loc. Sunt oameni care au dat din iad in foc si din rug in spini. Oricit au asteptat o indexare a sansei, nu s-au ales decit cu reeditari ale scatoalcelor unei existente obraznic de nedrepte.
Dupa cum exista si exemplare umane carora nu li se infunda niciodata. Te uiti ca le merge totul din plin si gogonezi ochii la cer, zbierind la toate entitatile, ordonind sa ti se-aduca imediat condica de sugestii si reclamatii. Poti sa-ti tocesti plaivazul scriind acatiste si rugaciuni. Daca nu transpiri sa le traduci in limbaj fizic, te alegi doar cu caligrafia tragica a unor visuri infecunde.
Il imploram pe Dumnezeu, in cele mai ciudate si blasfemice contexte, sa indrepte scripetii si vasele comunicante, sa ne dea si noua ce le-a dat altora. Ce eroare splendida si tragica! Dumnezeu ne-a dat, in fond, cel mai util si complex dar: liberul arbitru. Dar multi dintre noi nici n-am despachetat cadoul, l-am scuturat, am vazut ca e cam usor si l-am dat la o parte.
Stiu, unii se nasc mai frumosi, mai bogati, mai sanatosi. Dar dincolo de cruzimile astea, noroacele si ghinioanele noastre depind, in mare masura, de noi si de mintile noastre. In afara de marile catastrofe si lugubrele boli - care tin de niste legi nestiute si pe care le vom decodifica, probabil, in alte vieti - avem o puzderie de necazuri carora le-am semnat cu buna stiinta controlul tehnic de calitate. Cheltuim impulsiv si apoi biziim in fata portofelului nud, indecent. Iubim cu obstinatie acelasi gen de oameni incompatibili cu noi. Bine ca nu se mai poarta pernele din fulgi de gaina, care miroseau a ferma plouata, cind le imbibam de lacrimi. Acum, in pernele astea de burete acrylic, putem sa bocim fara limita, cred ca au si termostat pentru inima incinsa de doruri si disperari majore.
Rabdam, facem concesii stupide, ne incapatinam, asteptam cu anii, facem abstractie de propria natura, ne agatam de cele mai fantasmagorice povesti de iubire - pentru ca suna al dracului de bine, pentru ca avem nevoie de dulcele asta fondant-vanilat, de promisiunile astea incandescente. Lava arata splendid, dar arde fatal. Iata un ciob de fizica elementara care nu reuseste sa ne intre-n capatini, oricit am ferfeniti cartea.
Nu exista echilibru, compensatie, egalitate. Exista numai urechi bune, care aud semnalul de trezire, si urechi proaste, care nu vor sa stie si sa afle, vor doar sa traga la nesfirsit de o idee si de-o dragoste, intr-o surzenie totala. Exista oameni care realizeaza imediat ca lucrurile trebuie schimbate radical, dupa cum exista altii care cred ca a fi consecvent si indirjit este egal cu a fi invingator. Stiu ca teoretic asa suna, dar de cele mai multe ori, ne infectam cu buna stiinta propriile rani. Apoi innebunim cind vedem ca “noua nu ne este dat sa fim fericiti”.
Tuturor ne este dat sa fim fericiti. Doar ca nu ne iubim suficient pe noi insine si nu vrem sa facem sacrificii, asteptam doar valetul care aduce tava cu iluzii. El e politicos, le orneaza rafinat si atractiv, apoi pleaca si noi facem un mic jaf in farfuria sanselor noastre. Tare-as vrea sa nu mai fim asa de lenesi cu noi, asa de inerti, de fatalisti, de convinsi ca doar destinul leaga si dezleaga, iar noi asteptam fericirea ca-n statia de autobuz, topaind de pe un picior pe altul.
Uite ce propun eu… Azi e simbata, nu? Ok. Pai, cam pe miercuri-joi, asa, sa zicem, vreti sa ne apucam de renovare?










