Marea Dragoste / Tango - Despre dragoste si alti ingeri
Saracii nu-si pot permite sa fie prieteni cu bogatii. Desigur, prin asta inteleg inclusiv faptul ca, fie si daca apartii clasei de mijloc, un imbuibat va fi greu de asimilat in cercul tau de prieteni.
Sa presupunem ca va imprieteniti cu vreun fost coleg care acum are vreo patru firme prospere si dividende mai mari ca IQ-ul lui. N-aveti cum sa faceti calatorii si vacante impreuna, el vrea sa-si puna fundul la cinci stele, in Bali, voi vreti sa va puneti sacosica de rafie la trei stele, la Varna.
Anul trecut, niste fosti prieteni din trecutul meu zgomotos au vrut sa ne reintalnim, sa reluam relatia. Eu si sotul meu am negociat zile intregi cu ei, fiindca spuneau mereu “hai sa ne intalnim la Loft”, iar eu stiam ca nu-mi permit nici macar o cafea acolo, si nu pricepeam daca ne-au invitat (in sensul ca vor insfaca ei nota de plata) sau vom achita nemteste, ceea ce pentru noi ar fi fost seismic. Pana la urma, i-am momit in Centrul Vechi, macar acolo ne permiteam cat de cat sa ne platim partea de consum. Am petrecut o seara agreabila, dar de atunci nu ne-au mai cautat niciodata, desi se jurau ca asta or sa faca de luni, or sa ne bata la cap cu telefoanele. Ha, ha!
Bogatii dispretuiesc saracii si oamenii cu venituri medii, ii considera niste ratati. Niciun bogat nu-si aminteste ca are bani fiindca a avut noroc sau a furat ca un nesimtit sau a mostenit de la mamuca averi pentru care n-a muncit o zi. Sigur, sunt si oameni care au facut bani in mod cinstit (prea putini, dar exista), insa nici macar ei nu inteleg oamenii care traiesc din salariu, care suna la compania de electricitate si il implora pe operator sa-i acorde trei zile de amanare, sa nu-i taie lumina.
Am renuntat de mult timp sa fiu prietena cu oamenii bogati, fiindca astia te trag dupa ei in medii unde cheltuiesti mai mult decat iti poti permite. La randul lor, bogatii nu suporta sarantocii, fiindca ii tin pe loc, nu pot sa-si mute catrafusele dupa ei, in Tenerife, sa inchirieze yacht-uri si sa se distreze in Dubai, de la cinci stele in sus.
Saracii sunt niste neplaceri pentru bogati, sunt enervanti ca niste constipatii, ca niste urticarii. Si cand spun bogati sau saraci, nu ma refer neaparat la miliardari versus muritori de foame. E suficient sa ai niste prieteni de familie cu venituri mai mari decat ale tale ca sa realizezi ca viata, lumea si vacantele nu sunt drepte.
Cu ani in urma, am fost intr-o vacanta in strainatate cu niste prieteni mai instariti decat eram eu si iubitul meu de-atunci. A fost un cosmar. Ne-au tarat pe la cele mai scumpe restaurante, unde a achitat fiecare ceea ce a ingurgitat. Deci noi ne luam salate de broccoli si ei luau cei mai sofisticati rechini la protap, dar asta era ultima dintre probleme. Au vrut minicroaziere, am mers si noi, desi ne durea ficatul de cate ori scoteam atatia euro din buzunar. Daca nu mergeam, paream zgarciti sau ii puneam pe ei in postura penibila de a zice “hai, treaca de la noi, va platim croaziera”.
Nu exista cu adevarat prietenii intre bogati si saraci. Saracii intra des in colaps financiar si disperarea ii face sa le ceara bani imprumut prietenilor mai burtosi. Greseala fatala. Fie si daca ii imprumuta, sclavia, reprosurile si condescendenta sunt garantate. Saracii vor fi umiliti, bogatii vor fi scarbiti de saracia amicilor. De ambele parti, se produc scene stanjenitoare.
De aici a rasarit expresia “Banul la ban trage” sau “Bogatul nu-i crede saracului”. Mereu m-am intrebat cum m-as schimba daca as castiga la loto o avere (ca altfel, din munca cinstita, n-am cum sa traiesc decent, desi incerc de 20 de ani). Am jucat la loto in acest weekend, desi stiu ca e o prostie. Dar mi-am pierdut increderea in veniturile muncite. Muncesc de ma ia dracu si aproape nimeni nu pricepe asta, cred ca am o mutra care seamana cu Statuia Lenei, altfel nu-mi explic.
Va promit ca, daca intr-o zi cineva se trezeste din blegeala si din criza si investeste in noi, in ziaristii care au potential, dar nu au bani, am sa ofer zilnic oamenilor texte care sa merita a fi citite. Care sa amuze, sa binedispuna, sa ridice moralul, sa scada tensiunea arteriala, sa usuie grijile. Macar atat.
Read More
Ar fi trebuit sa ma obisnuiesc pana acum cu prostii, dar n-am reusit, imi cer scuze. M-am opintit sa inteleg cum functioneaza creierii unora, iar in cele din urma, ca sa nu fac pacate, am zis ca nu e vina lor, ca poate asa au fost croiti, imbecili din nastere, deci n-ai ce sa le pretinzi in materie de glagorie.
Meseria mea imi cere sa scriu mult online, acolo unde oricine are puls poate sa comenteze ce-i trece prin tartacuta. Se pare ca, in ciuda retardului, multi nimeresc tastele. Sigur, nu toti gasesc cratimele si spatiile, dar gasesc literele, din pacate. Alfabetizarea cu forta are efecte adverse.
Am parte de comentarii de toate culorile, normal. Nici n-am pretentia sa ma aprobe toata lumea, ar fi absurd. In ultima vreme, insa, nu cei care ma injura de mama sunt cei mai enervanti, ci aia care iau totul ad litteram, zici ca n-au auzit in viata lor de tropi, de exagerari strict stilistice. N-or fi auzit, mai zici si-asa, fiindca la cati iau bacul azi, ma mir ca au auzit si de litera ”h”.
Am scris odata ca toti doctorii sustin asta si ailalta, ma rog. Au sarit nu stiu cati comentatori de cur in sus ca de unde stiu eu, am vorbit cu toti doctorii de pe planeta? Altadata, am povestit ce-am patit intr-o policlinica de stat, iar niste aparatori ai sistemului m-au scuipat in scris si-au zis ca ”generalizez”, desi eu povesteam un caz particular, cu concluziile de rigoare, desigur.
Tot ce scriu e luat la bani marunti, de catre unii care nu simt un pamflet. M-au facut ou cu otet fiindca ma refer la lucruri care mi s-au intamplat mie. Daca le raspundeam ceva legat de libertatea cuvantului si opiniei, cred ca se inecau cu propria saliva, de nervi.
Mai am o categorie amuzanta in viata mea. Eu spun adesea, prin articole ”am avut un iubit care…”. Daca as fi avut cate-un dolar pentru fiecare tampit care a comentat ”dar cati iubiti ai avut tu, draga, nu-s cam multi?”, as fi stat intr-o vila din Baneasa. Faptul ca nu le dau numele fostilor mei iubiti ii face pe multi sa creada ca m-am culcat cu un sfert de continent. Pe aceasta cale, imi cer scuze ca nu i-am corelat frumos, intr-o infografie – ca sa arat ca multe intamplari sunt legate de acelasi om. Dar nu mi se pare moral sa-i dau CNP-ul pe blog sau in revista, ca sa priceapa toti prostii ca am avut mai putini amanti decat au calculat ei, cu o aritmetica la fel de buna ca gramatica din aceste inepte comentarii.
Cei care traiesc numai ca sa te ocarasca, sa li se umfle venele zburlindu-se pe internet (in anonimat, desigur), sunt o patura sociala din ce in ce mai groasa si scamosata. Si nu ma refer numai la mine. Ma uit pe multe site-uri la cine comenteaza. Sunt si oameni de bun simt care, fie si daca te critica, o fac civilizat si argumentat. Dar dincolo de asta, injuratorii de profesie imbacsesc atmosfera imediat, indiferent pe ce tema e articolul. Ce copilarie trista or fi avut, nu i-a lasat nimeni sa se exprime cu voce tare, invatatoarea ii batea cu rigla, ii bagau colegii mai mari cu capul in wc-ul scolii, nu stiu ce-au patit, saracii, dar sunt tare vatamati.
De fapt, va rog sa ma scuzati ca ma plang de gogomaniile altora. Eu sunt prima proasta, fie si pentru faptul ca inca mai sper ca scapam de prosti, intr-o zi.
Read More
Lumea e impartita in vagoane si locomotive. Imparteala nu-i egala, normal ca exista mai multe vagoane decat locomotive. Eu sunt vagon – si am sa va spun de ce. Nu m-am putut misca niciodata eficient fara locomotiva. I-am spus mereu lui Alice, prietena mea, ca mi-a fost locomotiva si ca m-a dus catre multe destinatii. Dintre noi doua, ea a fost intotdeauna cea cu initiativa, cu energie, cu suflu, cu vointa, cu idei, cu raspundere. Eu am fost, in cel mai bun caz, un inspirat executant, un om devotat, dar cam moale. Daca se opreste locomotiva, ma opresc si eu, scot abur si astept.
Eu vreau vesnic sa ma trimita cineva undeva, nu sa plec de bunavoie. Abia pe urma imi trag o palma-n frunte si realizez ca m-as fi putut gandi si eu la asta, ca nu e normal sa astept ca altcineva sa ia decizii pentru mine, chiar daca sunt minunate.
Intrasem in presa cu vreo patru ani mai devreme decat Alice, dar abia cand mi s-a alaturat ea am inceput sa fac lucruri remarcabile. Am tendinta, in rest, sa ma multumesc cu putin, sa traiesc de la o zi la alta, sa consider ca un lucru mediu e mai bun decat un lucru prost, deci e ok. Ingratul “ok” mi-a mancat viata. M-am complacut in nuantele acestui ok, facandu-ma ca uit: ok nu inseamna perfect, nu e extatic, nu e superlativ, e doar o forma de a inota acolo unde e apa mai mica (dar si mai tulbure, fireste – noroiul si matasea broastei tind sa stea langa mal).
Oamenii sunt fie vagoane, fie locomotive. Aparent, ai zice ca sunt de invidiat locomotivele, dar nu e chiar asa. Locomotivele duc, in general, tot greul, grijile, raspunderea. Ca vagon, stii ca, mai devreme sau mai tarziu, te trage cineva pe sine si mergi, functionezi. Chiar daca esti vagon politicos si curat si nu scartai, vei ramane vesnic un element care depinde de ceva. De cineva.
Ca vagon, am tendinta sa-mi aleg barbati care sunt tot vagoane. Care au nevoie macar de un sut in fund, ca sa se urneasca un pic. Nu e o lege, dar stiu ca am avut la un moment dat o relatie cu un vagon (printre alte relatii cu alte vagoane). Si ma bucur ca relatia aia a deraiat, fiindca altfel ar fi cazut casa pe noi, la propriu. Eram amandoi un monument al amanarilor, al planurilor falimentare, al utopiei. Si luam pasageri clandestini in viata, frecvent. Relatia noastra sentimentala, financiara sau profesionala nu mergea decat daca drumul era in panta si ajungeam la destinatie doar datorita gravitatiei.
Voi cum va simtiti, vagoane sau locomotive? Ca sa fiu sincera, am si eu rare perioade in viata cand ma simt locomotiva, dar simt si provizoratul. Sunt ca un vagon caruia, in zilele de sarbatori, cand se suplimenteaza garniturile, ii pun astia piese mai multe si-l avanseaza in functie, e locomotiva de ocazie. Dar dupa aceea, redevine vagon. Uneori, un vagon trist, de mocanita.
Read More
Ieri, o matusa m-a anuntat ca i-au golit hotii casa. Cu aceasta revigoranta ocazie, mi-am amintit si eu de ziua cand mi-au spart mie unii casa, acum cativa ani. Locuiam singura intr-o garsoniera din Titan si nu-mi trecea prin cap ca spargatorii isi pierd vremea cu asemenea coverci, credeam ca au in vedere numai vile si viloaie. “Ei nu vizeaza casa, doamna, ci locatarii”, m-a lamurit un politist, vazandu-ma toanta. “Va pazesc, va fileaza zile intregi, vad cand plecati si cand veniti si, intr-o zi, actioneaza”. Logic, ce sa zic.
Am gasit casa vraiste, cu toate ciorcioboatele in mijlocul camerei, cartile din biblioteca erau gramada pe parchet, imi lipseau lucruri dragi. Am sunat la politie, sugrumata de draci. Echipajul a plonjat dubios de repede la mine si era format din doi membri – politistul in uniforma si amprentatorul. In timp ce acesta din urma umplea casa cu maclavais de-al lui si amusina zadarnic urme de recidivisti, eu am purtat urmatorul dialog cu ofiterul, care mi-a poruncit sa iau o foaie de hartie si-un plaivaz si sa scriu declaratia.
- Scrieti: subsemnata cutare, domiciliata in cutare, buletin cutare, declar ca in ziua, data de azi, am constatat ca locuinta de la adresa cutare mi-a fost sparta si vandalizata, constatand si lipsa unor obiecte, dupa cum urmeaza. Acuma ziceti, doamna, ce v-au luat.
- Aur, o combina audio, o…
- Ne-ne-ne-ne-ne! Nu asa, tre’ sa le luam pe rand, descrieti fiecare aur (sic!).
- Un inel cu safir…
- Scrieti: un inel din aur… de cate carate?
- Nu stiu.
- Nici nu stiti ce-aveti in casa si aveti pretentia sa va gasim obiectele!
- Ma scuzati… iertati-ma…
- Bine, scrieti: inel aur, una bucata, nu cunosc cate carate, piatra de culoare albastra. Cate grame avea?
- Nu stiu sigur… vreo trei?
- Fantastic! Mai departe!
- Un inel cu ornamente sub forma de impletitura…
- Scrieti: una bucata inel aur, nu cunosc cate grame, nu cunosc cate carate, impletit.
- Un inel mic, cu piatra mica alba…
- Una bucata inel mic, nu cunosc cate grame, nu cunosc cate carate…
- De fapt, la asta stiu si cate grame, si cate carate, fiindca…
- Doamna, haideti sa nu ne complicam, ca nu le stiti pe toate si mai rau ne zapaciti. Ce va mai lipseste?
- Mancarea din frigider, dar cred ca e o greseala, ca nu cred ca…
- Nu e nicio greseala, spargatorii de locuinte fura mancare, e ok.
- Sa scriu in declaratie despre mancare?
- Pai ce, vreti sa va recuperam si salamul?
- Sincer? Nu.
- Vedeti? Mai departe!
- Mi-a disparut o vaza…
- Exclus, doamna!
- Cum adica “exclus”?
- Hotii nu fura vaze.
- De cand?! Vaza mea avea 100 de ani, cred ca e in patrimoniu, e de la strabunica!
- Poa’ sa fie si de la Tutankhamon, nu fura astia cioburi.
- Dom’le, va spun ca aveam vaza-n casa si nu mai e!
- Ati cautat-o sub boarfele astea?
- Bineinteles!!!
- Pffff… Bine, hai, scrieti acolo: una bucata vaza, descrieti-o. Da’ eu tot nu cred ca v-au furat vaza!
- Adica mi-au luat roata de cascaval din frigider si nu-mi luau o vaza veche de-o suta de ani!
- Scriem cum vreti dumneavoastra, dar eu va spun ca asa ceva nu se exista, n-avem in antecedente.
- Eu va rog frumos sa-mi cautati vaza, cautati in talciocuri, in anticariate…
- Lasati, doamna, nu ne invatati dumneavoastra pe noi unde sa cautam. Mai departe: banuiti pe cineva ca ar putea fi faptasul?
- Acum, daca ma intrebati, banuiesc ca zugravii care mi-au renovat casa cu putin timp in urma ar putea avea un amestec. Sa va dau numele lor?
- Nu e nevoie. Scrieti: nu cunosc identitatea spargatorului liniuta spargatorilor.
- Pai tocmai v-am spus ca banuiesc pe cineva!
- Aveti dovezi?
- Daca aveam dovezi, faceam plangere penala si le dadeam direct numele, nu va mai deranjam pe dumneavoastra.
- Noi nu putem sa hartuim persoane nevinovate.
- Pai atunci de ce m-ati intrebat daca banuiesc pe cineva?
- Da, dar tre’ sa aveti si dovezi, ca asa dumneavoastra puteti sa spuneti orice.
- Sigur ca pot sa spun orice, poate nici nu mi-au spart casa, am intors-o eu cu curu-n sus, ca sa ma distrez si ca sa nu va plictisiti nici dumneavoastra in tura.
Epilog:
Politia nu mi-a recuperat niciun obiect, niciodata.
Peste trei saptamani de la spargere, am fost in vizita la fratele meu si la sotia lui. Cum am intrat in sufragerie, am scos un tipat ingrozit. Pe un raft din biblioteca lor, sedea semeata vaza mea de o suta de ani, de la strabunica. Uitasem total ca le-o dadusem lor cadou, cu cateva luni in urma.
Read More
De fapt, trebuia sa pun semn de intrebare in titlu. Nu stiu sa ma vand scump si asta ma costa, la propriu si la figurat. Pentru ceea ce scriu, mi se ofera mult mai putin decat stiu eu ca valorez, iar situatiile-limita in care ma gasesc din ce in ce mai des, in ultima vreme, ma impiedica sa trantesc prea multe usi in nasul celor care ma jignesc cu oferte derizorii.
Atitudinea micilor investitori din presa se rasfrange asupra calitatii muncii mele. Scriam mult mai bine pe vremea cand eram bine platita. Multa lume crede ca fac intentionat, ca acum scriu cu picioarele fiindca au scazut remuneratiile si vreau sa ma razbun. Asta e o prostie, la urma urmei e vorba de numele meu, n-am niciun motiv sa-mi bat joc de el, e cam tot ce va ramane dupa mine, dupa ce-o mierlesc.
E doar un reflex ca oricare, sufletul si trupul meu resimt austeritatea si produc o substanta numita deprimare. Daca va spun ce oferte primesc in ultima vreme, o sa credeti ca sunt surda sau mincinoasa. Risc si va spun: majoritatea sunt propuneri glorioase de a scrie gratuit in tot felul de publicatii tiparite sau online, cu promisiunea lihnita ca poate, intr-o zi, vor exista bani sa fiu si rasplatita pentru stradanie. Dar pana atunci – incearca ei sa ma convinga la modul absurd – uite, am expunere, stie lumea de mine, citeste vreun patron bogat ce scriu si-mi face o oferta grasa. Cu alte cuvinte, s-ar cuveni sa le si multumesc celor care-mi propun sa scriu ani de zile gratis, fiindca astfel ei imi dau sansa extraordinara de a ma afirma.
Si sa nu credeti ca prietenii buni imi ofera asemenea solutii aberante, nici vorba – dimpotriva, prietenii apropiati sunt singurii care ma respecta suficient, care ma iubesc si ma inteleg, care ma iarta si cred in mine. Din pacate, n-am prea multi prieteni bogati, care sa-si permita sa ma angajeze. Cei care-mi ofera munci pro bono sunt niste persoane oarecare, imi afla e-mail-ul de pe Facebook si-mi scriu din senin, imi spun ca au un proiect interesant, ca ma admira la culme si ma apreciaza enorm, ma invita la o cafea in oras si eu abia astept sa merg, crezand ca in sfarsit s-a spart blestemul si presa isi revine in simtiri.
Pierd vreme din viata mea, ma imbrac, ma apretez, ma fardez, ma impachetez in tinuta business, sparg bani pe taxi pana-n oras (nu pot sa trag dupa mine noroaiele RATB-ului), iar la locul faptei, dau de cate-un fitecine care-mi spune ce planuri marete are el: o revista (care n-a iesit inca, poate la anul), un site (care nu produce nimic, dar poate va produce intr-o zi), alt site (dar unde nu pot sa scriu, ca e de fotbal), o firma de PR (unde prefera sa angajeze tineri, ca sunt entuziasti si muncesc pe te miri ce), un ziar (daca da Dumnezeu intr-o zi, ca nici asta n-a aparut, normal). Pana atunci, n-as vrea eu sa scriu zece materiale saptamanal gratis, cu promisiunea ca, imediat ce se va imbogati el porceste, ma va plati cat de cat?
Mai am un defect: zic foarte greu “Nu”. Unii vor face glume nesimtite pe tema asta, de-aia precizez ca numai in cazul unor asemenea tratative profesionale zic “Da” suspect de usor. Mi se pare ca nu e de demnitatea mea sa spun “Aaaa, pai daca nu ma platesti, nici nu ma gandesc”. Asta in timp ei (sau majoritatea celorlalte fiinte umane de pe planeta) n-ar concepe nici sa clipeasca gratis.
N-am cerut niciodata sume mari, gogonate, nerealiste, mai ales ca stiu ca presa e la perfuzii, deci nu abuzez de conturile nimanui. Dar nici nu pot sa nu observ ca oameni care sunt din ce in ce mai bogati fac oferte din ce in ce mai penibile, in timp ce apropiatii, aflati la limita falimentului si-a disperarii, hartuiti de birocratie si invinsi de propria onestitate (care e fatala, in caracatita din Romania), se dau peste cap sa-mi ofere ceva cat de cat convenabil, lasandu-se pe ei la urma ca sa-mi fie mie bine. Tuturor acestor oameni, acestor prieteni minunati, le sunt recunoscatoare, poate mai mult decat isi imagineaza ei. Mi-au salvat viata.
Din pacate, eu imi caut job, in continuare.
Read More
Am la activ, ca fiecare, revelioane superbe, revelioane oribile si revelioane insipide. Cred ca ultima categorie e cea mai nesuferita. Primul revelion de care-mi aduc aminte a fost cel din vremea cand n-aveam mana suficient de lunga ca sa ajung la bunatati. Eram asadar servita si atentionata: mananca frumos, nu mai devasta farfuria! Alea au fost mesele festive cand am invatat sa ma port civilizat. Stiam ca n-am voie sa plescai, sa fac firimituri sau sa ma joc cu ouale umplute in farfurie, cum mi-ar fi placut (adoram sa le scot ochisorii de piper si sa sleiesc umplutura pe piftia atasata la peisaj, dar mi se dadea finut peste mana: gata cu porcariile, inceteaza!).
In paranteza fie spus, observ ca in ziua de azi functioneaza cu totul alte legi pedagogice si psihologice. Copiii au voie sa faca absolut tot ce vor, pana la varste destul de rumenite, pot sa se murdareasca, sa se joace cu mancarea in castron – si nu ma refer doar la copiii de pana-n trei ani. Elevi din clasele primare sunt ca porcusorii la masa (altfel, simpatici si haiosi, nimic de zis) si nu pot sa nu realizez ca, pentru aceleasi delicte de maniere, ai mei ma admonestau prompt. In fine, pana la proba contrarie, probabil abordarile educationale din prezent sunt mai democratice si mai comode – poate si mai eficiente, dar asta ramane de vazut.
Un revelion bun: in clasa a unspea, am petrecut noaptea dintre ani la iubitul meu acasa, alaturi de colegii lui de facultate. Ma simteam admirata si bagata-n seama, dar nu stiu nici pana azi daca senzatia era obiectiva. Eu si iubitul meu ne-am sarutat toata noaptea si n-aveam sa trecem la etapa urmatoare (si presanta pentru el) nici anul urmator, cand am facut un revelion la fel de frumos, in aceeasi casa si aceleasi circumstante – eu inca virgina, el deja satul sa tot astepte incuviintarea mea. M-a parasit inainte de revelionul urmator, cand a preferat sa chefuiasca alaturi de o fata pentru care sexul nu mai era chiar o poarta galactica de comunicare intre fisolofii si timpuri.
Un revelion prost: acum vreo zece ani, iubitul meu m-a anuntat cu doua zile inainte de noaptea magica si minunata ca el nu poate petrece alaturi de mine, intrucat are concert (canta intr-o trupa rock) si n-a putut sa refuze oferta. Ne-am impacat totusi la sfarsitul lui ianuarie, fiindca eu sunt fraiera, iar el stia prea bine ca sunt fraiera.
Un revelion superb (care incepuse mizerabil): am petrecut un revelion impreuna cu Alice, numai noi doua, acum vreo 11-12 ani. Eram singure fiindca iubitii nostri erau de serviciu – sau asa sustineau, fiindca nu i-a verificat nimeni. Am mancat bine, am baut sampanie, am stat ca doua nebune pe balcon, afara ningea infernal si paradisiac in egala masura, petardele si fericirile altora ne picau in cap. Dupa ce planseseram de ciuda pana pe la ora 23, ne potoliseram si am dat-o pe traditionalul haz de necaz. Iubitii nostri ne-au dat sms-uri pe la 2.00 noaptea, s-au scuzat ca nu ne pot prinde la telefon, era reteaua prea incarcata.
Un revelion ratat: intr-un an cand eram singura, mi-am luat un bilet la un restaurant, asumandu-mi din start functia onorifica de a cincea roata la caruta. Soarta mi-a fost ca atare. Care cum se mai enerva de ceva (s-a imbatat barba-su, meniul e prost, e balonata, vinul e posirca, formatia canta fals, sarmalele sunt reci) venea la mine si eu eram nevoita sa ascult gratis ceva pentru care un psiholog ar fi pretins doua milioane de lei foarte vechi.
Alt revelion ingrozitor: eram in Canada, ma ingrasasem si nu ma mai incapea nimic. Oricare alta, in locul meu, ar fi stat acasa. Dar iubitul meu de-atunci voia la restaurant si avea dreptate sa vrea – el era suplu. Pana la urma, m-a incaput ceva, din nefericire, deci n-am avut motiv sa ma inchid in casa. Am stat toata seara pe scaun, ca o lehuza, am refuzat sa topai si sa intru-n hore (romanii din strainatate au tendinta de a dansa preponderent pe muzica populara, din motive care tin de-o nostalgie mai bine sau mai prost inteleasa). La masa mea, erau numai prietene sexy, decoltate, cu mini, cu zorzoane. Eu, grasa si imbufnata, m-am razbunat mancand din toate platourile de pe masa si testand toate licorile de la open-bar. Aaa, si m-am mai razbunat inca vreo doua luni dupa aia, mancand inghetata direct din galetusa.
Unul perfect: anul trecut, am facut revelionul impreuna cu logodnicul meu. Doar noi doi, in garsoniera noastra, cu bunatati si sampanie, cu un bradut romantic si muzica divina. La miezul noptii, ne-am sarutat sub creanga de vasc si apoi am dansat.
Dar nu va mai plictisesc, revelioanele care sunt minunate pentru noi sunt plictisitoare pentru cei din jur. Asa ca in viitor poate insist pe revelioanele groaznice. Am avut destule…
Read More
Exista oameni care nu intreaba nici cat e ceasul, prefera sa se uite la soare si sa calculeze, trigonometric si astronomic, sin cos de ics patrat minus radical din umbra. In extrema cealalta, exista insa oamenii care intreaba orice le trece – era sa zic “prin minte”, dar nu mereu e cazul – prin laringe. Eu va ofer colectia mea de intrebari care mi s-au adresat torential, de cand ma stiu, si de fiecare data m-au fortat sa debitez cele mai idioate raspunsuri, incercand sa par si naturala, si sincera, si amuzanta – fara sa-mi reuseasca nici una dintre ipostazele astea, fireste.
“Esti casatorita? Nu?! De ce?” – Sunt ca Julia Roberts in Runaway Bride – imi vine sa raspund. Fug din fata altarului, de fiecare data, si-l las pe ginerica acolo, cu ma-sa si cu tot alaiul pe cap, sa-l fac de ras. Evident, m-au cerut vreo 20 de nevasta, am zis Da de fiecare data, insa cand incepe preotul cununia fac atac de panica si ma uschesc.
“Ai copii? Nu?! De ce?” – Sa zicem ca as merita intrebarea asta din partea cuiva care stie sigur ca, din punct de vedere biologic, sunt apta de procreere. Dar pentru cine ma vede prima oara, a ma intreba de ce n-am copii e o initiativa sinonima cu o gafa de proportii. Poate am o boala rara, poate am incercat toata viata si n-am reusit, poate nu-mi plac copiii, poate am avut o drama in familie, care m-a indepartat de maternitate, poate sotul meu nu e fertil, poate m-am nascut fara uter – intamplator, nici unul dintre ghinioanele astea nu sunt valabile in cazul meu, insa asta n-are de unde sti o persoana care-si baga nasul in optiunile personale ale cuiva.
“Ce salariu ai?” – Eu nu stiam cat era pensia bunicii mele, Dumnezeu s-o ierte. Stiam ca e vorba de un venit pipernicit, o ajutam cat puteam, dar n-o stanjeneam niciodata cu clarificari financiare, ca sa nu-i creez un disconfort si mai mare decat acela de a accepta bani de la mine, ca sa poata supravietui. Nu stiu exact cat castiga mama, prietenele mele cele mai bune, fratele meu, cumnata mea, nici macar nu stiu prea bine cat castig eu. Bine, in ceea ce ma priveste, nu mai am asa mult de calculat, intrucat deocamdata sunt somera.
“De la ce ai semnul ala pe picior?” – Am o cicatrice relativ modesta pe o gamba, bag de seama ca nu suficient de mica, totusi, ca sa n-o zareasca elita curiosilor. Le explic agasata ca o am din liceu, cand m-am ranit si mica plaga nu s-a mai inchis niciodata corect, probabil ca sa ma invat minte, sa ma uit pe unde calc. Dar stiu cazuri mai grave, oameni cu semne particulare vizibile, obligati sa insire aventuri de capa si spada, ca sa le astupe gura celor care vor sa stie neaparat cum a ajuns interlocutorul lor un pui de Zorro.
“De ce nu porti niciodata fuste?” – Poate sunt cracanata, asta as vrea sa raspund, chiar daca nu sunt. Asta e o intrebare inrudita cu la fel de desteptele “De ce nu incerci sa te faci roscata?”, “De ce porti atata negru, ti-a murit cineva?”, “Nu vrei sa vii odata sa te machiez eu, sa-ti arat cum iti sta mai bine?”.
“Cum sa nu-ti placa? Unde s-a mai pomenit persoana careia sa nu-i placa merele coapte, cu frisca pe ele?” – Aici s-a pomenit, in fata ta! Am tot dat din colt in colt, ca sa nu-i ranesc simtamintele de gazda care, fara sa ma intrebe daca imi plac, copsese o suta de mere, in cinstea venirii mele. Apreciez efortul, dar nicio norma de politete de pe fata pamantului nu ma poate obliga sa mananc ceea ce nu-mi place.
Sunt sigura ca am sa-mi mai amintesc si alte mostre de interogatorii care mi s-au pietrificat in creierasi. Sunt la fel de sigura ca aveti si voi asemenea bagaj de memorii inestimabile. Partea buna a partii proaste e ca asa mi-am mai ascutit simtul umorului. Ca sa nu raspund artagos si sa fac dovada unor frustrari mic-burgheze, virez spre raspunsul in doi peri sau anecdotic. Asta pana in ziua cand se va gasi cineva care sa ma mai intrebe ceva incomod: “De ce nu raspunzi niciodata serios?”.
Read More
Recent Comments