Simona Catrina

Stiu ca n-am niciun drept sa va stric cheful simbata, dar odata si odata trebuia sa aflati (aceia care nu stiati, deja): “echilibrul universal” e o fictiune, o escrocherie spirituala. Nu exista lume dreapta sau “legea compensatiei”, asa cum nadajduim toti, de fiecare data cind viata ne cafteste peste ceafa noastra cam prea expusa, iar noi amenintam, cu pumnul ghem: “Lasa ca vine si vremea mea!”. Ei, aflati ca e foarte posibil ca vremea noastra sa nu vina niciodata.

Daca iubirea si fericirea ar fi la fel de certe ca si moartea, am sta ca o closca pe cuibar si-am astepta, nu-i asa, sa ne vina rindul la huzur si la gindacul de aur. Doar ca norocul nu e aprioric. Daca, vorba lui Anemari, faci zece Revelioane singur printre toti imperecheatii si indragostitii si fericitii, nu inseamna ca viata va rezerva si pentru tine un logodnic ascuns pe raftul de sus al dulapului, ca pe un borcan de dulceata. De fiecare data cind cadem gramada in fund, pe imasul utopiilor, ne intremam la gindul ca universul ne va deconta suspinele si ne va trimite, fie si catre amurgul vietii, iubirea perfecta, banii perfecti, copiii perfecti.

Nu. Stiu vieti care au bolit de la un capat la altul. Daca nu era una, era alta – sau toate la un loc. Sunt oameni care au dat din iad in foc si din rug in spini. Oricit au asteptat o indexare a sansei, nu s-au ales decit cu reeditari ale scatoalcelor unei existente obraznic de nedrepte.

Dupa cum exista si exemplare umane carora nu li se infunda niciodata. Te uiti ca le merge totul din plin si gogonezi ochii la cer, zbierind la toate entitatile, ordonind sa ti se-aduca imediat condica de sugestii si reclamatii. Poti sa-ti tocesti plaivazul scriind acatiste si rugaciuni. Daca nu transpiri sa le traduci in limbaj fizic, te alegi doar cu caligrafia tragica a unor visuri infecunde.  

Il imploram pe Dumnezeu, in cele mai ciudate si blasfemice contexte, sa indrepte scripetii si vasele comunicante, sa ne dea si noua ce le-a dat altora. Ce eroare splendida si tragica! Dumnezeu ne-a dat, in fond, cel mai util si complex dar: liberul arbitru. Dar multi dintre noi nici n-am despachetat cadoul, l-am scuturat, am vazut ca e cam usor si l-am dat la o parte.

Stiu, unii se nasc mai frumosi, mai bogati, mai sanatosi. Dar dincolo de cruzimile astea, noroacele si ghinioanele noastre depind, in mare masura, de noi si de mintile noastre. In afara de marile catastrofe si lugubrele boli - care tin de niste legi nestiute si pe care le vom decodifica, probabil, in alte vieti - avem o puzderie de necazuri carora le-am semnat cu buna stiinta controlul tehnic de calitate.  Cheltuim impulsiv si apoi biziim in fata portofelului nud, indecent. Iubim cu obstinatie acelasi gen de oameni incompatibili cu noi. Bine ca nu se mai poarta pernele din fulgi de gaina, care miroseau a ferma plouata, cind le imbibam de lacrimi. Acum, in pernele astea de burete acrylic, putem sa bocim fara limita, cred ca au si termostat pentru inima incinsa de doruri si disperari majore.

Rabdam, facem concesii stupide, ne incapatinam, asteptam cu anii, facem abstractie de propria natura, ne agatam de cele mai fantasmagorice povesti de iubire - pentru ca suna al dracului de bine, pentru ca avem nevoie de dulcele asta fondant-vanilat, de promisiunile astea incandescente. Lava arata splendid, dar arde fatal. Iata un ciob de fizica elementara care nu reuseste sa ne intre-n capatini, oricit am ferfeniti cartea.

Nu exista echilibru, compensatie, egalitate. Exista numai urechi bune, care aud semnalul de trezire, si urechi proaste, care nu vor sa stie si sa afle, vor doar sa traga la nesfirsit de o idee si de-o dragoste, intr-o surzenie totala. Exista oameni care realizeaza imediat ca lucrurile trebuie schimbate radical, dupa cum exista altii care cred ca a fi consecvent si indirjit este egal cu a fi invingator. Stiu ca teoretic asa suna, dar de cele mai multe ori, ne infectam cu buna stiinta propriile rani. Apoi innebunim cind vedem ca “noua nu ne este dat sa fim fericiti”.

Tuturor ne este dat sa fim fericiti. Doar ca nu ne iubim suficient pe noi insine si nu vrem sa facem sacrificii, asteptam doar valetul care aduce tava cu iluzii. El e politicos, le orneaza rafinat si atractiv, apoi pleaca si noi facem un mic jaf in farfuria sanselor noastre. Tare-as vrea sa nu mai fim asa de lenesi cu noi, asa de inerti, de fatalisti, de convinsi ca doar destinul leaga si dezleaga, iar noi asteptam fericirea ca-n statia de autobuz, topaind de pe un picior pe altul.

Uite ce propun eu… Azi e simbata, nu? Ok. Pai, cam pe miercuri-joi, asa, sa zicem, vreti sa ne apucam de renovare?

La ziarul pe care il co-editez la Toronto (Jurnalul Romanesc), primesc, fireste, si anunturi pentru mica publicitate. Am adunat, astfel, inclusiv o claie de anunturi matrimoniale. Marturisesc ca le-am publicat numai pe cele care, cit de cit, au o tesatura rezonabila, cu un minim liant de bun simt in compozitie. Dar am primit si multe altele pe care n-am avut inima sa le bag sub tipar, nici macar de dragul amuzamentului. Nu de alta, dar unii oameni singuri sunt suficient de disperati ca sa-si piarda simtul umorului si sa nu mai remarce ridicolul si tupeul.

Pe scurt, multi autorasi de apeluri sentimentale ofera un flintic si cer enorm.  La adapostul unor eufemisme de genul “Domn inca tinar” (in traducere: cam hodorog, dar mimez bine ca n-am artrita) sau “prezentabil” (nasol, dar cel putin fara handicapuri vizibile), anuntatorii si promitatorii de fericiri desira si restul doleantelor: “caut doamna extrem de frumoasa la trup si la suflet” (din care o femeie retine doar ce-o turmenteaza pe ea, adica faptul ca el cauta o inima de aur; iar in realitate cheia mesajului, din punctul lui de vedere, era proba eliminatorie a corpului perfect).

Ma rog, pe-astea tot le-am publicat, fiindca ramineau in aria poeziei, insa am primit (culmea, de la cineva cunoscut mie) si un anunt pe care l-am facut imediat cit o nuca si l-am catapultat la cos. Acest domn, tin minte, era un venerabil sexagenar libidinos, compozitor ratat de jingles (care inca mai visa sa fie tocmit de firme celebre de advertising) si care era divortat, pasamite. Scria asa in fituica pe care mi-a strecurat-o in geanta, conspirativ: “Barbat inca tinar… (v-am spus cit era de tinar, batea in 67) “si foarte prezentabil…” (avea 1.68 m si vreo 95 de kile), “distins…” (isi purta cele trei fire de par legate intr-o coada la spate), “situatie materiala buna…” (isi platea chiria la timp si avea bani de bilete de metrou, ce-i drept), “doresc cunostinta domnisoara…” (deci tinara, sa fie clar), “intre 25 si 35 de ani…” (cum va spuneam), “educata, frumoasa, desteapta, cu job full-time, eleganta, stilata, buna vorbitoare de romana, engleza…” (femeia perfecta, construita pe computer), “rog uritele, cicalitoarele, parvenitele si pe cele mai mari de 35 de ani sa se abtina, cer si ofer seriozitate maxima” (altfel spus: sunt un cretin, dar imi incerc norocul). Nu i-am publicat anuntul si de-atunci ma bate la cap ca de ce si de ce. I-am spus ca e ofensator si ca in Canada se tine seama de aceste chichite. Si ca, nu in ultimul rind, am sa-mi scot din sarite cititorii cu asemenea porcarii. I-a luat limba foc si-i tremurau burtile, a fornait ca ma reclama pentru discriminare. I-am spus ca el va fi chestionat pentru discriminare inaintea mea. Nu cred ca a auzit a doua jumatate de propozitie, fiindca trintise usa si disparuse.

Pornind de-aici cu discutia, ajungem la o chestiune destul de delicata: cit de obiectiv ne autoevaluam, atunci cind ne cautam un partener de viata? Nu ma refer neaparat la anunturile matrimoniale, asta a fost doar un punct de plecare. Evident, nesimtitul care isi vopsea atributele cu maclavais opac si cerea, in schimb, numai papusi de portelan fin este un caz extrem. Dar dincolo de asta, poate ca multi oameni sunt inca singuri fiindca se incapatineaza sa tina cu dintii de un ideal. Ceea ce ramine grotesc e faptul ca, pentru unii, partenerul ideal ramine acelasi si la 20 de ani, si la 60. La fel de tinar, de frumos, de suplu, de bogat, de destept, de plin de tact si romantism.

Obstinatia de a ne indragosti vesnic de cite-o categorie de oameni pe care o consideram perfecta ne va costa enorm, intr-o zi. Stiu femei care traiesc in trecut si isi trateaza electoratul matrimonial in consecinta. Femei care nu mai arata si nici nu se mai poarta cum obisnuiau pe vremuri, dar care vor barbati frumosi, bogati, inalti, cu cit mai mult par si cit mai putine vicii. Apoi le casuna pe cite-un nevinovat care a fost odata gentil cu ele si devin aproape obsedate de un om care n-a facut decit sa poarte o discutie civilizata, cindva.

Stiu o femeie din Toronto care sufera si azi dupa un tip cu care s-a intilnit o singura data, la restaurant (le facuse cineva cunostinta), apoi el n-a mai sunat-o (cazul clasic – si, de fapt, asumat de la bun inceput, atunci cind accepti un blind date). Nu-i nimic, l-a sunat ea. O data, de patru ori, de paispe ori. El a fost dragut o vreme, apoi s-a incins progresiv si i-a zis ca are motivele lui sa nu mearga mai departe in relatia asta si ca ar fi bine “sa ramina prieteni”. Tipa a luat textul la propriu si de-atunci il suna si mai abitir, fiindca ea abordeaza totul ad litteram si acum se considera, nu-i asa, prietena lui. Ne-au trebuit luni de zile sa-i explicam ca “raminem prieteni” inseamna, de fapt, “du-te dracului de pe capul meu, ca nu-mi place cum arati”.     

Si altceva: comitem oare o fapta buna daca le deschidem ochii celor care se cred mai buni decit sunt, mai bine cotati pe piata “single”, mai eligibili decit sunt in realitate? Sau am face bine sa ne tinem pliscul inchis, ca sa lasam omul sa-si conserve increderea in el? Teoretic, prima varianta e mai morala, iar a doua e mai sanatoasa. Nu stiu… Cind vezi ca un prieten drag si apropiat delireaza si tine mortis la idealuri aberante, riscind sa ramina burlac si nefericit pina la adinci si incontinente batrineti, parca simti ca are nevoie de-un soc de sinceritate din partea ta.

E sanatos sa abdici de la idealurile tale fiindca imbatrinesti, ti-e groaza de singuratate, ti se ofilesc sinii, saracesti, te ingrasi sau chelesti? Sau e mai demn sa tii cu dintii de modelul pe care ti l-ai creat cindva, sa cauti o viata intreaga (cu riscul major de a nu gasi niciodata), decit sa faci rabat de la standardele tale?

Cu ani in urma, un amic interesant, care divortase de vreo cinci ani care era inca singur (dar care se intilnise cu vreo 50 de femei si nu i-a placut de niciuna), ne-a rugat sa-i spunem ce sa faca si el ca sa aiba noroc de “o femeie ca lumea”. N-am mai rezistat, mi-am luat inima-n bot si i-am spus ca, pentru el, “o femeie ca lumea” e o femeie pe care si Jude Law ar considera-o testabila matrimonial. Iar ala macar are faima, bani si o mutra-magnet, care-i poate procura orice femeie de pe fata si dosul pamintului. Amicul ne-a privit acru si umflat de repros, facindu-ne responsabili de un cinism care nu se voia, de fapt, decit o mina intinsa. E singur si in ziua de azi, evident, si cred ca deja s-a resemnat. Era un om care putea fi fericit, avea acest potential, dar si-l reprima, din infumurare si indaratnicie. Dupa ce ani de zile l-am caricaturizat in mintea mea dedata la exercitii de critica, am realizat ca, poate, multi dintre noi suntem infectati cu acelasi virus, numai ca la unii boala inca nu s-a instalat. Este, insa, doar o chestiune de timp.

Cind eram foarte mica, desi dezvoltasem o precoce acuratete a vorbirii si-a sensurilor, aveam reale probleme cu “a ride” si “a plinge”, nu reuseam sa le dau de capatii. Multa vreme, le-am crezut sinonime, fiindca auzeam in casa formulari identice: “S-a umflat de ris” si “s-a umflat de plins”. “A ris in hotote” si “a plins in hohote”. “Am ris de m-am tavalit” si “am plins de m-am tavalit”. “Au ris cu sughituri” si “au plins cu sughituri” etc. E clar – am zis - a ride si a plinge inseamna acelasi lucru. Mai ales ca auzeam, uneori, razbatind din camere unde nu aveam voie, sunete care puteau fi si de ris, si de plins. Si ii auzeam pe ceilalti soptind tainic: “i-auzi, plinge…” sau “i-auzi, ride…”. Si mi se parea acelasi lucru.

Pina la un punct, am fost linistita. Asa cum spuneam “ciine” sau “catel”, in functie de cum mi se aseza limba peste ginduri, asa spuneam si “plinge” sau “ride”, la intimplare. Intr-o zi, o vecina birfitoare de-a bunica-mii a dat poarta de gard si, facind abstractie de mine (ca de obicei), a deschis ciocul larg si-a slobozit un zvon de cvartal: “Auzi, tu, cica a lu’ Tudose a fugit de-acasa, l-a lasat pe barba-su pentru ala cu care traia, hai ca de data asta s-a facut de risul lumii de tot!”. N-am priceput nimic din epic, dar aveam memorie buna si am retinut formularea. Vazusem ce figura solidificata avea bunica-mea cind a auzit stirea, deci evaluasem instantaneu impactul la public. Peste citeva zile, la ziua unui copil, unde am fost si eu invitata, am debitat de fata cu toti parintii si odraslele lor: “A lu’ Tudose a fugit de-acasa cu ala cu care traia si s-a facut de plinsul lumii!”. Asteptam o galerie de mutre paralizate de lovitura, dar in loc de asta, mi s-a rasturnat in crestet o galeata de risete reci. Toti rideau in hohote. Sau plingeau in hohote, la ora aia inca nu eram sigura. Unii isi stergeau niste lacrimi, deci ma adinceam in confuzie. La scurt timp dupa asta, fara sa-mi explice nimeni, am inteles ca risul si plinsul sunt notiuni si izbucniri tragic opuse.

Iluminarea lexicala nu m-a scutit de reflexul de a amesteca, uneori, zimbetul cu lacrima. Cind n-am reusit sa-mi inhib plinsul la timp – si exact cine n-as fi vrut sa ma vada m-a vazut - alegeam fie defensiva clasica (si idioata) gen “mi-a intrat o geana-n ochi”, fie zimbeam printre lacrimi, ca sa derutez adversarul. Alteori, cind compasiunea si stinghereala celor din jur ma panica, zimbeam direct din plins, brusc, in ideea de a-i convinge pe toti, cu ultimele forte, ca pling doar de moft, ca sunt un copil rizgiiat care s-a invatat sa vorbeasca lichid, subinteles. In realitate, imi venea sa ma asez in pozitie fetala si sa zac.  Dar nu aveam cum, m-as fi facut de ris. Sau de plins, ma rog.

Si m-am mai lovit de ceva ciudat: prietenii apropiati nu-mi dau voie sa pling, mai ales pentru barbati. Nici daca m-ar vedea cu fiola de cianura intre dinti nu s-ar repezi asa ingroziti sa ma opreasca. Daca imi vad ochii rosii (din dragoste), sar ca un arc si vin gramada peste mine, ma iau fedeles in brate (ca sa nu pot sa protestez, irascibila) si imi spun, obligatoriu, ce buna si unica si draguta sunt, ce exemplar neasemuit si ce privilegiu ar fi pentru orice barbat sa ma aiba alaturi, si ca daca ala si ala si ala m-au necajit, nu ma merita, ca eu merit oricum tot ce-i mai bun si mai tandru si mai frumos pe lume, ca da-l incolo p-ala care nu stie sa ma aprecieze, ca nici nu stie el ce-a pierdut… 

De-atita stupoare, uit si sa pling. Ma opresc si ciulesc urechea, ca pruncul din “Tinerete fara batrinete”, cind aude fraza-momeala. Ascult si, desi oricine ar vrea sa auda asemenea evaluari de diamant, ma apuca o groaza si mai nervoasa, o ingratitudine cronica, o criza de proteste. Numai pe Alice o las in pace, dupa 23 de ani m-am obisnuit cu ideea ca ea, saraca, inca ma vede ca pe cea mai frumoasa si desteapta si minunata fiinta de pe fata pamintului, deja nu ma mai pot supara, ii sunt recunoscatoare, desi nu-i dau dreptate nici cit sa am bunul simt sa-i multumesc. In rest, ma zbat si scap din bratele prietenilor si imi intorc fata umflata de plins spre ei, ca sa vada (unu) ca totusi nu sunt frumoasa si (doi) ca sunt si proasta. Ca, desi stiu ca un barbat care nu te iubeste nu merita deranjul sa-ti sapi cearcane de dragul lui, eu ma indeletnicesc cu asta de ceva vreme si am capatat abilitati remarcabile in domeniu.

Pe scurt, eu citeodata am chef sa ma mototolesc de plins, sa strangulez mai intii perna, apoi sa ma victimizez dupa bunul plac, apoi sa sterg folderul cu mesajele lui, in fine, distractii de-astea - fiindca stiu ca am nevoie de tratamentul asta, ca sa-mi treaca mai usor. Cind mi se spune: “Nuuuuuu, nu mai plinge, gata!”, sunt frustrata si simt nevoia sa ma scuz ca pling, sa-i implor din ochi sa ma lase sa-mi fac de cap si de suferinta o vreme, apoi am eu grija si sa rid, si sa uit, si sa ma vindec, si sa iubesc din nou.

Imi vine sa rid (si sa pling, de fapt) amintindu-mi ce spunea prietena mea, Livia Netcu: “Eu n-am curaj sa le povestesc prietenilor necazurile mele, ca pe urma trebuie sa-i linistesc tot eu pe ei!”. Ei reactionau asa vaitacios si zgomotos, ii ordonau asa pitigaiat sa gindeasca pozitiv si sa nu mai asculte muzica lesinata, sa iasa din casa si sa se “distreze”, ii tineau atitea discursuri pline de truisme, despre cit de frumoasa e si cum ”nu merita niciunul” sa plinga pentru el (va suna cunoscut?), incit saraca, exasperata, isi stergea lacrimile si se zdrobea cite-o jumatate de zi sa-i convinga ca gata, i-au si trecut supararea, disperarea, sinuciderea, totul, ce mai, uite, a mai rasarit un soare mare cit inima ei, hop si-asa!

Recitesc ce-am scris mai sus si ma ingrozesc de cit de nerecunoscatoare sunt. Acum, ca si dupa materialul ala cu Inbox-ul plin, multa lume din jurul meu se va simti vizata si lovita. Toti cei care m-au tinut in brate cind mi-am pierdut mintile de tristete se vor intrista la rindul lor. Asteptau un “multumesc” si asteptau, mai ales, un “ai avut dreptate”. Asta vrem toti, cind pansam rani, sa ni se spuna ca am pansat bine, aseptic, terapeutic. Eu va anunt insa, pe aceasta cale, ca am nevoie de plins ca sa ma vindec. Daca imi iau portia de doliu sentimental, de convalescenta capricioasa si de juraminte esmeraldice timpite, de genul “ n-am sa mai iubesc niciodata”, imi trece si iubesc iarasi, imbobocesc iarasi, sunt fericita iarasi.

Va cer iertare, in mod public, voua, tuturor celor care m-ati imbratisat cind plingeam si n-am stiut sa va spun cit de buni sunteti. Ca o modesta compensatie a atitudinii mele regretabile si-a manifestarilor mele egoiste, declar pe propria raspundere ca am sa fiu fericita din nou, foarte curind.

De cite ori se incheie cite-un an, incerc sa ma manifest cu totul altfel decit la Revelionul precedent, ca sa contracarez efectele startului gresit. Urasc sa-mi iau angajamente tremolante in noaptea dintre ani sau sa fagaduiesc scarlettian “cu orice pret, am sa schimb, am sa reusesc, am sa fiu fericita”, toate cuprinse apetisant intr-o coaja de juraminte.

De cite ori am plins de Revelion, am crezut cel putin ca am invatat o lectie din asta si am privit totul ca pe un circ plin de tragism compensatoriu. Insa la Revelionul urmator care ma prindea cu batista ghem sub viitura de lacrimi, realizam ca nu se invata nimic din plins – deci va implor, renuntati sa mai lacrimati solemn-vindicativ la miezul noptii, fiindca inima nu se invata minte doar dupa o drama si-o betie de Anul Nou.

As vrea sa va stiu fericiti ca exista un moment exaltat, feeric si artificios la miezul acestei nopti, pe urma om mai vedea noi. Va rog sa aveti o singura superstitie: sa purtati neaparat un strop de haz de necaz in geanta, am auzit ca aduce noroc.

Amintiti-va ce faceati si ce simteati anul trecut de Revelion, cum va contorsionati gindurile si sufletul in cautarea celor mai bune unghiuri de unde s-ar putea zari fericirea in zilele senine (sau cu un telescop bun). V-ati jurat, v-ati ambalat, v-ati facut visuri si-ati tremurat ca poate nu v-ati luat toate masurile de intimpinare a destinului ameliorat substantial. De fiecare data cind ceasul mare din piata publica geme teatral la miezul noptii, plaminii ne tremura patrunsi de spiritul, nu-i asa, gindirii pozitive ce-are sa ne paleasca din primul ceas al lui 1 ianuarie.

S-a mai dus un an pe care, la vremea lui, l-am jurat, l-am asteptat, l-am cocolosit cu promisiuni, l-am plins, l-am analizat, l-am zapacit cu atitea angajamente si rezolutii.

Cind l-am infruntit pe raposatul 2009, ce era la gura noastra? Am sa termin cu dragostea bolnava si-am sa incep o dragoste sanatoasa. Am sa slabesc de n-o sa ma mai recunoasca nici mama. N-am sa mai pling pentru niciun barbat, am sa las barbatii sa plinga pentru mine. Am sa string bani, n-am sa mai cheltuiesc niciodata pina la ultimul cent pe prostii. Am sa-mi gasesc dragostea pe care o caut de-o viata. Am sa-mi fac toate analizele la timp. Am sa ma casatoresc cu dragostea vietii mele. Am sa scriu cartea vietii mele.

Si nu ne-am tinut de juraminte. Am continuat sa plingem din dragoste si sa ne consolam cu cite 4000 de calorii pe zi. Am pastrat iubirile bolnave, fiindca erau mai ademenitoare decit orice iubire clinic sanatoasa. Am cheltuit tot cum stiam noi, iar rochiile de mireasa au ramas tot unde le e locul: prin vitrine si prin dulapurile femeilor care si-au respectat juramintele de la miezul noptii, de la Revelionul trecut.

Deci hai sa nu mai juram, sa nu mai fim disperati, sa nu ne mai lasam haituiti de suflarea intretaiata a unui destin care oricum isi va face de cap. Hai sa ne relaxam in aceasta noapte, sa descuiem inimi si priviri, sa fim liberi si sa asteptam, cu gratitudine, picaturile de bine si frumos care ne sunt pregatite. Sa invatam sa primim momentele dulci fara suspine sceptice. Sa invatam sa vedem, sa acceptam si sa descoperim oamenii din jur, revelatiile pot fi miraculoase, salvatoare. Sa nu mai fortam rezistenta si nervii juramintelor, mai bine sa avem incredere in ochii, bratele si inima noastra.

Va multumesc din tot sufletul meu pentru ca mi-ati fost alaturi si mi-ati descifrat si seninul, si furtunile. LA MULTI ANI!

Foarte multa lume care s-a foit prin viata mea s-a umflat in pene cu maretia si penajul viu colorat al lui “totul sau nimic”. Cite un barbat care imi trecea pragul dragostei ma punea sa aleg intre cele doua extreme categorice, dar ticsite de orgoliu. “Totul”, alegeam eu, la intimplare. Iar el, tot la intimplare, ceda nervos si disparea (sau, si mai rau, raminea in incinta relatiei noastre, dar opta pentru raspundere limitata).

Toata suflarea promite si cere imperios: “Eu dau si vreau totul sau nimic”. Au invatat expresia si-au perpetuat-o ca pe un plugusor al virtutilor, ai zice ca traim intr-o lume de samurai, cavaleri cu armura si calugari lama. Nu stiu ce inteleg unii prin expresia asta, dar din cite mi-a fost dat sa observ, cei mai multi o traduc printr-un carcalete de bine, rau si stratageme.

Pina cu ceva timp in urma, voiam si eu totul sau nimic. Eram pregatita sa ofer la schimb acelasi lucru, aveam bagajul facut, asteptam optimista cea mai frumoasa propunere, convinsa fiind ca va trebui sa aleg din mai multe variante de fericire totala. Traiam cu impresia ca in lume sunt prea putine femei disponibile total si decise complet sa ofere totul intr-o relatie. Asa ca eu ma consideram din start ca avind un avantaj cucerit in preliminarii.  Pe urma, dupa ce am oferit de mai multe ori totul – iar interlocutorii mei (care din surzenie, care din lasitate) fugeau mincind pamintul si sufletul altora - mi-a bubuit mintea ca e ceva in neregula cu astia. Sau cu mine.

A trebuit sa treaca neiertator de mult timp ca sa pricep si eu, in sfirsit, ca “totul” e un factor de risc, mai ales pentru hipertensivi si pentru hipercomozi. Ca aproape nimeni n-are nevoie de atita risipa de dragoste. Ca barbatii vinjosi merg, totusi, cu pasi mici. Ca, daca te vad ca esti pregatita sa scoti din valiza totul si sa le umpli viata si dulapul, incep sa ascunda umerasele, sarutarile, efectele personale si promisiunile.

Femeile care ofera totul o fac pentru a putea cere totul, la rindul lor. Barbatii care ofera totul o fac numai in fata femeilor care nu au nevoie de acest ”totul”. Toti spunem asta fiindca suna superb, dar nici unii, nici altii nu acoperim adevaratul sens. Ne temem de robustetea ofertei, suntem coplesiti, intram la idei, ne simtim constrinsi.  

Asa am invatat sa ma multumesc cu putin. Daca e ceva bun, ma declar fericita ca am acces macar la fragmente din ceea ce ar fi putut sa fie.  Gasesc pe platou o felie delicioasa de tort si o inhat, nu stau sa problematizez cum o fi aratat tortul intreg si de ce nu m-au asteptat si pe mine, inainte sa sufle-n luminari.

Pe vremuri, as fi innebunit daca nu mi se oferea si nu mi se accepta totul, mai ales intr-o relatie de dragoste. Astazi, stiu ca nu se innebuneste asa de usor. Am traversat si povesti in care  nu mi s-a dat mai nimic, iar cu toate astea mi-am pastrat luciditatea, de unde reusim sa deducem ca lacrima nu afecteaza judecata.  Amindoua sunt la fel de limpezi.

Toata viata mea am fugit de oamenii care nu stiu ce vor. Dar se pare ca am fugit in cerc, fiindca in cele din urma tot ei mi-au mincat sufletul. Suceala este o pandemie de care nu se ocupa nimeni momentan, fiindca exista alte urgente mondiale, mai febrile si stranutacioase. Prieteni, colegi, rude sau iubiti mi-au pavat cu bune intentii drumul spre iadul inimii.

Eu nu prea ma razgindesc – sau in niciun caz peste cotele normale. Poate asta e motivul pentru care am o intoleranta majora fata de scarpinatorii in cap, care azi ar face orice pentru tine, iar miine ar evita orice, tot pentru tine. De la iubirea disperata la tabuurile penibile nu e decit o noapte – care o fi ea sfetnic bun, dar e un conservant prost. Am vazut enervant de multe persoane care pun ceafa in perna cu un gind si se trezesc ciufulite, cu gindul intors pe dos. Am participat la pasiuni si planning familial incepute de cu seara si razgindite jignitor, pe cind se crapa de ziua.

Am avut sefi care voiau, seara, o lucrare elaborata si a doua zi uitau ca au vrut-o, deci munceam degeaba. Cind le prindeam naravul, ma faceam si eu ca uit de directivele lor, dar tocmai atunci erau consecventi, o data pe trimestru, si cereau exact ceea ce nu-mi trecuse prin cap sa efectuez.

Ma suna aproape saptaminal cite cineva care-mi propune sa scriu piese de teatru, carti, scenarii, scenete, rubrici. Pierd vremea, ii ascult, consimt daca e cazul, imi articulez si eu modestele-mi pretentii, ei se jura ca de luni incepem lucrul, apoi se evapora si mai aud de ei peste vreo sase luni, cind se scuza ca le-au sucombat sponsorii si proiectul a picat. Cu alte cuvinte, au fugit cu timpul meu, fiindca mie nu-mi mai da nimeni inapoi ora pe care am tocat-o cu ei la telefon si pe care, altfel, puteam s-o folosesc intr-un mod mult mai placut –  spalind geamuri, de exemplu.

Am cel putin opt familii prietene care manifesta un tic verbal curios: “Mai, nu ne-am vazut de mult, hai sa ne intilnim si noi intr-o simbata, sa bem ceva si sa mai vorbim!”.  Se intimpla sa nu-i sun imediat, ca sunt ocupata. Apoi ne intilnim tot intimplator si ei pun placa din nou. In fine, catadicsesc. Las trei simbete sa treaca, iar intr-a patra formez numarul si recit: hai, ne intilnim? Incepe o doina de jale: “Oooo, mai, sa vezi, nevesti-mii i-e rau de la stomac si eu am ceva la masina, dar poate simbata viitoare…”. Bine – zic – sunati voi atunci. Ma suna peste sase simbete si, fiindca nu pot sa vin la ei in clipa aia, cind le trasneste lor, se bosumfla.

Am avut iubiti care, la inceputul descatusat al relatiei noastre, erau frustrati ca e o singura luna pe cer, fiindca p-aia mi-o daruiau o data, bun, dar ce se mai faceau ei dupa aia, ce guguloi de aur mi-ar mai putea aduce? Eram cea mai neasemuita si mai nepretuita femeie, plesneam amindoi de fericire, intr-o sincronizare erotica si sentimentala care-mi lua mintile. Dar mi le inapoia in saptaminile urmatoare, cind domnul si-aducea aminte ca are o nevasta de care, tehnic, n-a divortat. Sau are o nevasta pe care, practic, o regreta. Sau are o nevasta pur si simplu.

Barbati care incetau sa ma mai iubeasca scaparau frenetic si ma iubeau iar, de nebuni, abia cind aflau ca ma iubeste altcineva. Nu ma lasau nici sa mor, nici (mai ales) sa traiesc. Daca stateam cu ei, aveau angoase, nu stiau ce vor. Daca plecam, ma voiau inapoi. Daca nu veneam, eram a dracului. Cite-un barbat care m-a parasit pentru alta femeie astepta pina aveam alt iubit si dupa aia sustinea ca eu l-am parasit pe el, “pentru alt tip”.

Barbati si femei, deopotriva, se razgindesc dureros.

Oameni care-ti spun ca te-au cautat o viata intreaga se crispeaza la scurt timp dupa aceasta asertiune, ca si cum, pe masura ce te apropii din zare, ei constata ca de fapt te-au confundat, nu pe tine te asteptau, a fost o neintelegere. Multi ar face si-ar spune orice, pina isi simt partenerii indragostiti de ei, la rindul lor, apoi constata ca jocul s-a terminat si se pot duce fiecare la casele lor. Scrisorile de adoratie si promisiunile sunt substituite silentios, tiptil, din mers, cu adresari de-o tandrete discutabila si de-o prudenta dramatica. Discutiile infierbintate despre viitor devin discutii caldute despre prezent.   

Mi-e frica sa mai primesc vreun inel de logodna. Stau cu grija ca mi-l ia inapoi intr-o noapte, mi-l scoate de pe deget cind dorm, fiindca s-a razgindit.

Zilnic, ma pomenesc cu citeva zeci de mesaje pe e-mail si – la noua din zece – ridic ochii in tavan, fiindca de obicei astept altceva decit mi se trimite. Asta n-ar fi nimic, dar semnatarii vor raspuns numaidecit, ca si cum eu n-am nimic de facut, stau impaiata in fata computerului si astept sa vina mesaje, ca sa-mi umplu si eu viata cu ceva. 

Pe mine, recunosc, nu ma omoara promptitudinea.  Cu toata imaginatia mea bezmetica, am mintile secate cind primesc mesaje de genul “cum mai e in canada si de ce nu mai scrii ce-i cu tine”. Ce sa le spun? In Canada sunt cinci grade (Celsius, deocamdata), Harper  nu recunoaste nici acum ca e criza si nu scriu fiindca sunt ocupata (cu lucrurile care-mi plac cu adevarat). Urmeaza un e-mail psihopat de prompt, de la jignitul corespondent, inca si mai lung decit primul: cum adica esti ocupata, nu poti sa scrii doua rinduri? Si cine-i Harper?

Daca scriu doua rinduri – de ce-am scris asa putin? Daca nu scriu deloc, sunt nesimtita, daca scriu mult, nu mai am viata.

Primesc reprosuri, scene, angoase, flit si raceala, ultimatumuri, vaicareli, crize, panici, resemnari, scandal. Toate pe e-mail. Citeodata, gasesc megamesaje patologice, lungi ca o anaconda grasa, nici nu pot sa citesc asa ceva, poate mi se dezvaluie adevaruri fundamentale despre omenire, dar mi-e imposibil sa inghit 85 de centimetri de mesaj in Inbox. Plus ca, dupa asemenea onoare, nu pot sa raspund in cinci rinduri, fiindca ar fi ca un afront.  

N-am avut ce face si m-am inscris anul trecut pe Facebook – website dragalas, initial foarte cuminte si sfios (nu stiu nici acum exact ce caut acolo, dar am vrut sa fiu in rindul lumii). Treptat, cererile de “prietenie” (un termen foarte usor asumat pe Internet) au crescut piramidal si, o data cu ele, invitatiile agasante. Ma cheama unii in tot felul de cluburi si grupuri, sa ma fac fan al Teatrului Balsoi, al rezervatiei de ursi Panda, al celulozei fara frontiere. Nu accept nimic, fiindca m-a pus dracu sa cedez odata rugamintilor unui pusti care ne implora sa facem niste clici pe filmuletul lui, ca sa-l voteze nu stiu cine skateboardistul anului, si dupa aia Inbox-ul meu era bumbacit de mesaje despre ce se mai intimpla sub filmuletul lui, veneau la mine toate comentariile timpite ale tuturor, cind eu asteptam cu sufletul la gura mesaj de la cineva anume si, de cite ori umblam in e-mail, dadeam de scamaraia asta. 

Tot pe Facebook, in afara de oamenii simpatici si naturali, primesc cereri de “prietenie” de la tot felul de briantinati, de la cite-un tataie mincinos, de la colectionari de femei (ma uit la lista lor de prieteni si e o decoltatura generala acolo si-o galerie de picioare competitive, de nu stiu daca sa iau cererea ca pe un compliment sau ca pe-o insulta).

Si ma intorc la Inbox-ul unde ma asteapta mesaje pe care trebuie sa le mai trimit la inca zece persoane, altfel cica mor – n-am trimis niciodata si nu mi-a picat nimic in cap. Si mesaje in care cite-un agitat chinuit de talent  imi ataseaza cite-un roman de 500 de pagini si-mi cere parerea. Eu tac si el se supara, ma bombardeaza apoi cu “ce parere aveti?”, eu nu pot sa-i spun ca ziua mea are tot 24 de ore, ca si a lui, si n-am omorit pe nimeni sa citesc tomuri intregi, dupa cum nu pot nici sa i-o trintesc in fata ca m-am straduit si-am citit primele opt rinduri si era sa lesin de plictiseala si de revolta ca atitia romancieri aspiranti scriu “vre-o” si “nostrii”.

Mi-a fost dat sa vad oameni care au gusturi bune in materie de sinucideri. Caderi de pe zgiriie-nori, otravuri fine, vene decupate in bai de marmura neagra, supradoze la moda.

Am vrut sa va vorbesc mai intii despre African Lion Safari, in general – o rezervatie fascinanta din apropiere de Toronto, unde poti intra cu masina si ai ocazia sa-ti alimentezi fanteziile reprimate, de aventurier prin savana (ceea ce n-ai sa fii cite zile-oi avea, probabil). Animalele umbla libere si, din acest diafan motiv, esti somat sa nu-ti dai fundul jos din masina, deoarece va fi si ultima ta greseala. In fond, nu numai Bambi salta pe carosabil, ci si leii, panterele si rinocerii. Evident, cu toata libertatea si democratia, exista un gardut discret intre ogorul cu lei si cel cu antilope – din ratiuni logice de autogospodarire si prevenire a pagubelor (sunt totusi pe inventar). Dar nu e niciun gardut intre omul prost si leoaica desteapta.

Am vazut acolo idioti care, ca sa filmeze ei mai bine leul, pe cind animalul casca de-i trosneau falcile, deschideau (cel putin) geamul portierei si se atirnau in afara, din mers, la citiva metri de jivina care deja se lingea pe bot. Masinile dungate ale ingrijitorilor rezervatiei treceau in viteza, cu o portavoce care se voia salvatoare, si somau cretinul sa-si retraga capatina in carapace, fiindca felina ii poate smulge jugulara dintr-un salt, intr-o cincime de secunda. Dar nu, boul (ca doar trebuia sa se alinieze la politica parcului) nu voia, el rinjea si, desi avea si copil pe bancheta din spate, isi etala curajul lui de superman mai mic, insistind sa provoace carnivorele. Probabil ca leul s-a dumirit cu ce pacoste de om are de-a face si, considerindu-l cu termenul de garantie depasit, n-a riscat o indigestie, i-a crutat viata lui neghioaba.

Am vazut si la Safari, si in alte imprejurari, oameni care-si tin vietile prin buzunare, prin pungi de plastic, prin husele camerelor de filmat. Care alearga si cad in spagat in crapatura usilor de la metrou, sa-l prinda, sa nu plece trenul fara ei, ca e nasol, urmatorul vine abia peste doua minute. Care merg cu 200 la ora fiindca au masini bune, fiindu-ne clar noua, tuturor impiedicatilor care ne tirim cu 120, ca dumnealui n-a priceput nimic din lectia cu viteza si inertia, probabil la ora de fizica avea urechile indopate cu casti.

E lumea plina de imbecili care, dupa ce ca nu stiu sa moara elegant, n-au macar bunul simt sa moara siguri.    

PS: Multumiri bunului meu prieten Silviu Zafiu, pentru fotografii.

Daca ne-am lua si pamintul sub picioare, atunci cind ne luam lumea-n cap, am face din Romania cea mai iubita tara de pe glob. E drept, patriotismul nostru s-ar servi feliat, asa cum se recomanda in asemenea situatii: fiecare ar lua din tara ce i-ar fi lui de folos (suveniruri, bani, iubiri, diplome) si le-ar duce in noul adapost.

Am fost zilele trecute la un festival romanesc, la Toronto. Citeva sute de nelinistiti, cu mintile torturate de convulsii tricolore – si cu steagul in brate, pe obraz, in rucsac sau in decolteu -  au salvat si anul asta orgoliul Romaniei. Suntem zeci de mii de romani numai in Toronto – si doar vreo 500 dintre noi am indurat ora de soare si orele de ploaie ca sa spunem ceva, sa fim auziti macar de politia care ne pazea ca pe galagiosii de la Greenpeace.

Sigur, suna atit de tragic-militantist, mai ales ca nu suntem nici generatia Vietnam, nici nu maimutarim razboiul nuclear (daca ne tot ameninta cu el de-atitia ani, ni s-a mai blazat vigilenta), dar am fost frumosi acolo - imi pare rau ca n-am mai facut poze si cind norii se rupeau deasupra noastra, ca sa vedeti ca nu ne-am dat dusi, cu tot medievalul risc al pneumoniei. Probabil ca de-acasa ne vedem ca niste suporteri de fotbal, ca si cum am urmat echipa in deplasare si acolo am incasat-o (si noi, de la publicul-gazda, dar si echipa, de la autogoluri).

Asta e lovitura noastra de la 11.000 de kilometri.

Locuiesc linga mare (de fapt, linga Lacul Ontario, care se poate masura cu marile, ca dezlantuire de forte, suprafata si romantism). Si - in mod enervant pentru unii, explicabil pentru altii – mi-e dor de munte. De sapte ani, traversez faleza, la intervale masurate, fiindca am invatat din filme, carti si alte forme de fictiune agresiva, ca marea are prezenta de spirit si, cel putin cind o prinzi in toane bune, iti aduce dragostea. Ca valul iti trinteste la picioare scoici si sperante, deopotriva.

In adolescenta, credeam ca nu exista oameni cu karma mai buna decit constantenii. Ca au facut ei ceva magnific intr-o viata anterioara (tot in adolescenta, eram si sustinatoarea fanatica a metempsihozei), astfel incit a nu stiu cita viata i-a rasplatit cu un oras care tine loc de orice: de fericire, in primul rind.

Pe urma, am cunoscut revoltator de multi constanteni nefericiti. Si i-am blamat – cu oarece duiosie, admit – pentru ingratitudinea lor. Si mai tirziu, i-am inteles. Am inceput sa pricep ca marea promite mult, are mutra asta persuasiva, ademenitoare, te convinge ca primul sarut, prima logodna si prima betie de dupa primul divort sunt proprietatea ei intelectuala.

De la o vreme, refuz sa mai accept ca marea are copyright pentru cele mai frumoase iubiri. Tu iti aduci iubirile, nu marea. Soarele rasare si apune pe linia inimii tale, nu pe buzele marii. Mi-e dor de munte. Marea mea din Canada ma duce cu vorba, m-a asezat mai intii pe tarm si m-a rugat, plingacioasa, sa astept iubirea, fiindca, uite, acum trebuie sa vina corabiile, vapoarele, valurile, si cine stie… Intr-adevar, n-a stiut nimeni. Si nici n-au venit, furtunile au avut strategii mai bune.

Mi-e dor de o iarna si-o iubire la munte. Inca am curajul si agilitatea sa ma tavalesc prin zapada pina ametesc de atita dragoste.