Simona Catrina

Sunt dependenta de redactie, printre altele, fiindca asta e singurul grup in care functionez. In rest, ma intalnesc doar cu personaje individual(ist)e. Tot aud in jur, la unii, “hai sa mergem cu gashca la mare”. In fata acestei structuri, ma simt inapta de intelegere, fiindca imi doresc, la randu-mi, un grup care sa se adune la prima strigare (nu neaparat a mea).

Am multi prieteni, dar nu am un grup unde sa-i pot adaposti pe toti. Caut de ani de zile sa pun la punct o “gashca”, dar – desi adun piesele – nu gasesc materia adeziva. Unii ii exclud pe ceilalti, fie pentru ca nu se suporta, fie pentru ca n-au ce sa-si spuna, doar se electrocuteaza cu privirea. Fiecare ar vrea sa-mi feliez programul si sa ma impart eficient intre ei, dar nu se pot aseza laolalta, sa stam naibii langa un foc de tabara.

Nu-mi dau seama de ce inainte (observati ca evit sa spun “in tinerete”) aveam gasti uriase, pe care nu le stricam orice-ar fi, desi n-aveam nici Internet, nici celulare, ca sa ne batem la cap toata ziua. Dintr-un telefon fix cu firul incretit, faceam legatura cu toata divizia de prieteni si planuiam o vacanta. Azi, umblam ca niste extraterestri, blindati de dispozitive digitale, ne putem urmari unul pe altul ca la Big Brother si ne spionam permanent pe Facebook si pe chat, dar cand e vorba sa asamblam un grup si s-o luam la sanatoasa catre un locsor cu iarba, cabane si ceva conifere, toata lumea stramba din nas.

Unii nu mai vor “cu grupul” fiindca au pretentii de la patru stele in sus, considera ca s-au zdrobit suficient in viata asta ca sa merite jacuzzi in camera. Altii nu mai vin in grup fiindca s-au casatorit cu cate-un personaj antipatic si ceilalti s-au lepadat de familia groazei. Altii, tot in urma unei cununii destepte, s-au izolat de restul, pe principiul ca sunt prea buni ca sa stea cu gloata. Sau ca sotul/sotia e dintr-o casta superioara, os domnesc ce nu se poate amesteca in calicimea de rand.

Mi-am pierdut multe prietene fiindca au parvenit, inca de cand eram studente. Am plans cu sughituri dupa cateva amice bune care s-au maritat cu baietii directorilor de spitale din Bucuresti si ne-au lasat balta pe noi, boemele, n-au mai mers cu noi la cofetaria Dunarea, se duceau cu logodnicii lor bogati la cofetaria Continental.

Voi mai aveti grupuri, gasti, retele de prieteni care nu se reunesc numai pe Facebook sau messenger, ci si pe vreo plaja, la vreo cabana, in vreo excursie?… Cateodata, ma suspectez ca am eu ceva care faramiteaza grupurile, desi ma uit in jur ca gastile cele mai dolofane au cel mult patru capete.

A mai trecut o vacanta pe care mi-am petrecut-o, de drag (vorbesc serios) la serviciu, fiindca aici e singurul meu grup care functioneaza. Singura suspiciune frisonanta e ca s-ar putea sa nu avem noi niciun merit pentru asta, ci fisa postului, care ne obliga sa muncim impreuna.

Pana sa ajung vreodata in Germania, am crezut ca suprematia fostului imperiu e doar un reflex comercial, asemeni celui american. De obicei, tind sa fiu capoasa cu sabloanele, nu ma supun, caut vesnic sa descopar singura colturi de lume si sa aman destinatiile obligatorii (gen Paris, Venetia, Barcelona, Roma) in favoarea unora care, la prima degustare, nu graiesc mare lucru.

Cand am plecat la Bonn, saptamana trecuta, ma asteptam sa gasesc acolo un burg cimentos, rigid, administrativ si plin de cravate cu dungi si picouri. Faima de fosta capitala federala l-a facut sa fie perceput, subiectiv, drept un centru de plictis imbelsugat. Cand colo, a fost splendid, lucru pe care l-am dedus din faptul ca ma dadeam de ceasul mortii, fiindca n-aveam cu cine imparti splendoarea (in afara de cateva colege din presa – dar stiti voi la ce ma refer).

Am sa scriu, in revista Tango de septembrie, un material mai colorat despre Bonn si imprejurimile lui tandre, pana atunci imi asez aici ilustra mutra de delegatie, atat cat am adunat (eu faceam poze si, logic, am fost mai putin pozata).

Am plonjat in Romania acum sase luni cu bilet one-way si, ca sa-mi fac curaj sa ma dau jos din avion la Otopeni, am inceput sa precizez, fara sa ma intrebe nimeni, ca stau aici pe o perioada nedeterminata, adica nu de tot. Asta fiindca e foarte greu de determinat cat se poate intinde un sistem nervos fara sa-i sara arcurile.

La inceput, a fost foarte duios. Toata lumea ma astepta cu grai de miere si dor de foc. Treceam dintr-o poala-ntr-alta, sub rafale de dezmierdari, ma simteam ca o oaie netunsa. Toti imi aminteau ca asta este tara mea si neamul meu cel romanesc si-aicea eu sa mor as vrea. Discutabil, dar ma rog, am basculat geamantanele si m-am apucat sa traiesc in Romania.

In prima luna, am mers sa lesin civilizat pe la niste ghisee, am fost la Enel, care imi incasase lumina in avans pe un an, ca nu venisem cu “citirea”, desi eu lasasem vorba pe tot palierul ca sunt rezident canadian si nu mananc kilowati. Am facut patru drumuri la Enel ca sa-i conving sa recalculeze. Se uitau la mine ca la falsificatorul de contoare. Nu mi-au dat banii inapoi, dar macar acum consum in contul lor, ard becuri intr-un dezmat total.

N-am putut functiona fara buletin, aveam rotile corpului blocate, desi astia spun ca pasaportul si buletinul au aceeasi valoare. Cu toate astea, in Romania, nimeni nu te angajeaza, n-ai doctor de familie, nu ti se deschide cont la anumite banci si am banuiala ca nu poti sa-ti instalezi nici Windows 7 daca nu ai buletin. Capiata de atatea ineptii ale sistemului, m-am dus sa-mi fac buletin. Am efectuat cinci drumuri la politie, dintre care patru s-au soldat cu un gemulete trantit in nasul meu curios si abia a cincea oara am rezolvat, in sensul ca au zis sa vin peste alte doua saptamani sa-mi iau buletinul.

Mai intai, imi poruncisera sa ma repatriez si sa merg la mama naibii sa declar si sa platesc si sa pup pamantul tarii, care ne rabda pe noi, astia fara capatai. Pe urma, am lamurit-o pe tanti de la ghiseu ca eu stau aici doar temporar. Ea s-a uitat la mine ca la poza lui Pacepa, ii mirosea a ingrata nestatornicie si-a tradare.

Drept care mi-au facut “carte de identitate temporara”, valabila un an, imi pare rau ca mi-e prea lene acum s-o scanez si sa v-o arat. Voi aveti carduri din astea colorate, lucioase… Eheeei, eu am o hartie mototolita, vernil-cacanie, cu poza mea lipita pe ea, cum avea tataie permisul CFR (nu mai spun ce poza stramba si gri-soarece mi-au facut, zici ca sunt la avizierul criminalisticii, la Urmarire Generala). Ei, si cu peticutul asta merg peste tot si toata lumea se uita bulbucat la el, mai intai nu-l atinge nimeni, parca are antrax, pe urma se uita pe toate partile, zici ca le-am dat un ambalaj  gol de prezervativ, nu un act de identitate.

Dupa tot circul birocratic si alaiul de spagi traditionale, alti factori ataca sistemul meu imunitar: din televizor, sar numai racnete, efectele secundare ale micsorarii salariilor, ale taierii pensiilor, ale jignirii doctorilor si-ale saracirii profesorilor, ale taxelor impuiate fara control, cu nesimtire clasica. Eu vin din Canada, unde TVA-ul era 12%, deci va dati seama ce senzatie exotica am avut cu TVA-ul de 24%. Pe urma, cad peste noi stirile cu mormane de fiare si masini, cu echipaje de descarcerari (daca o stire n-are descarcerari, Smurd, martori ingroziti sau pe doctorul Ciuhodaru de la Urgente Iasi, alea nu sunt stiri).

As mai putea lua cu copy/paste tot ce-am mai scris inainte pe tema asta, a ramas valabil.

Un singur lucru ma ingrijoreaza cu adevarat, asta ca sa anticipez intrebarea voastra: asa mi-era si cand am plecat data trecuta din tara, acum sapte ani jumate. Aveam exact tensiunea asta, sentimentul asta, glicemia asta, tulburarea asta, greata asta, sfasierea asta, speranta asta. Vor fi destui care ma vor intreba de ce nu plec in cealalta tara a mea, daca am asemenea streche. N-am spus ca nu plec niciodata. Dar n-as vrea. Daca insir si lucrurile pe care le ador aici, am sa devin agasanta, fiindca in Romania binele plictiseste de moarte. Cand vrei sa anesteziezi pe cineva mai repede ca protoxidul de azot, vorbeste-i despre imbobocirile si realizarile vietii tale. Deci va scutesc de micile mele exaltari cotidiene si de marile mele exaltari cronice. Deocamdata.

In seara asta, am vazut la televizor cateva mostre de buletine romanesti autentice. Cu o parte din aceste stupefactii sociale, eram familiarizata de prin e-mail-urile haioase pe care le imprastie lumea-n lant. Am revazut buletinul lui Bred Pit, al unuia pe-al carui tata il chema Mihai, iar pe ma-sa o chema Viorel (in conditiile in care in Romania acrobatia asta nu s-a legalizat), dar si pe un baiat frumusel pe care ma-sa il botezase Superman.

Am vazut si buletinul unei fete pe care o chema Vacagrasa Veronica. Si m-am intrebat cu ce sanse pleci in viata, ca femeie, cand numele tau de familie e Vacagrasa. Singura iesire e sa fii slaba, sa te mariti la 18 ani si sa scapi de cosmar. Cercul vicios e vigilent, insa: daca te cheama Vacagrasa, e putin probabil sa trezesti apetitul unui barbat ca lumea – sau macar al unuia fara cazier.

Toate aceste lucruri de care noi radem si altii plang m-au facut sa ma gandesc la nebunia cu numele pe care le dam copiilor nostri. Dar si cu numele pe care ni le-au dat noua parintii nostri. Generatia mea, de exemplu, e plina ochi de Cristine (inclusiv primul meu nume din certificat, buletin si pasaport e Cristina), Mihaele, Adriane, Gabriele, Daniele, Mariane, Aline, Carmene, Simone, Laure, Camelii, Luminite. Cu variantele lor masculine, unde se poate, plus o mie de Mariusi, Viorei, Sorini.

Atunci, fetele pe care le chema Elena, Maria, Alexandra sau Viorica se cam jenau de simplitatea proletara a prenumelui lor. Lumea le striga Lenuta, Marioara, Sanda sau Ica. Doar ca viata le-a razbunat, azi sunt nume foarte la moda, ba mai mult, numele romanesti suta la suta (Catinca, Mioara, Ileana, Doinita) convietuiesc halucinant cu rapaiala de nume straine – din ce in ce mai multe romance se numesc Melissa, Vanessa, Alessia, in fine, ceva cu doi de ceva, preferabil doi de “s”. Asta te scapa de multe griji, singura rugaciune pe care-o spui cu mana pe burta e sa nu iasa din cale-afara de peltica, fiindca ar fi un sarcasm al soartei.

Moda cu Andra, Alexandra, Ada, Ana si multe, multe alte “A”-uri rezista cu obstinatie. Daca m-ar fi botezat mama Ana, probabil ca as fi refuzat sa ma duc la scoala, la ora aia. Dar azi as fi fost foarte mandra.

Am trecut si eu, ca atatia altii, prin crize onomastice. Mie imi spuneau Mona in copilarie (pacoste lansata de fratele meu mai mic cu doi ani, care nu reusea niciodata sa pronunte Cristina sau Simona si a sintetizat cum s-a priceput si el). Iar eu uram sa mi se spuna Mona (cand pe copiii fitosi ai doctorilor din oras ii chema Akbar, Cabiria, Medeea sau David – ulterior, m-am prins si eu ca erau toti evrei, de altfel s-au si uschit in Israel, intre timp). Mai tarziu, am citit “Steaua fara nume” si, brusc, topita, razgandita, am adorat numele Mona si am fost mandra. Prea tarziu. Atunci, deja nu-mi mai spunea nimeni asa. Se apucasera, in sfarsit, sa-mi asculte dorinta si sa ma strige Cristina.

Erau si atunci parinti care voiau sa marcheze destinul copilului printr-un nume eclatant. La gradinita, pe cea mai frumoasa fata din clasa o chema Iulia-Luiza si eu am venit plangand acasa si am intrebat de ce nu ma cheama si pe mine Luiza. Tot la gradinita, aveam in clasa doi frati gemeni superbi, Alice si Razvan. Si eu iar am venit bazaind la mama si la tata si, batand cu ghetuta in covor, am tipat: de ce nu ma cheama si pe mine Alice?! Viata avea sa ma despagubeasca, insa, mai tarziu, pentru aceasta tristete, si m-a apropiat altfel de numele dupa care tanjisem atat.

Ma tot gandesc daca exista cineva cu adevarat multumit de numele lui, de la inceput pana la sfarsit. Care n-a avut nicio clipa dorinta sa aiba alt prenume. Sincer, nu cred sa existe. Eu aud azi de copii cu nume splendide care vor cu totul alte nume, mai zaharoase, mai americane, mai scurte, mai lungi. In cele din urma, toti ne obisnuim cu numele noastre si, cand crestem si ne coacem la cap, le percepem altfel influenta, importanta, simbolul. Dar pana atunci, ne tot intrebam ingrat cum de, din atatea milioane de nume, ai nostri le-au ales taman p-astea.

Si ma mai gandesc in ce masura prenumele noastre ne filtreaza destinul. Sau in ce masura numele celor din jurul nostru ne fac sa-i vedem altfel. O fata care mi-a furat iubitul, in liceu, se numea Adalciza, pur si simplu. Pe urma, pe acelasi iubit i l-a furat Adalcizei o fata care se numea Iozefina. De unde am inceput sa banuiesc ca dumnealui avea un fetis cu nume de-astea rococo. Ma pregateam sa cred ca, daca aveam un nume pompos, asta m-ar fi salvat si pe mine de la multe jelanii sentimentale. Dar imediat a purces epoca in care iubitii mei au fost smangliti artistic de Mihaele, Corine, Adriane si multe, suspect de multe Cristine (pe care nici n-aveam cum sa le urasc fiindca, nu-i asa, le chema la fel ca pe mine).

Pana la urma, dupa ce mi-am zgaltait mintile doua ceasuri cu legatura dintre prenume si destin, a fost de-ajuns sa revin pe Internet. Si sa vad musuroiul frumos de pseudonime care se casca mandre-n soare. Si sa realizez – cu aferenta satisfactie – ca, la ora actuala, putem anula, intr-o secunda de fantezie, toate dilemele, nesomnul si ideile parintilor nostri, de cand mangaiau ei cu emotie burtica rotunda si planuiau ce nume ne-ar face pe noi mai frumosi, mai fericiti.

Daca ma intrebi, eu spun despre mine ca n-am zvacnet de aventura si ca fug zgribulita de sporturile extreme – si nici nu ma indragostesc de cei care practica sporturi extreme, desi femeile spun ca astia sunt adevaratii barbati. De fapt, eu toata viata am tinut-o ca nu voi avea nicio relatie serioasa cu vreun pilot, politist, ofiter combatant pe frontul antitero sau fizician in centrala atomica. Si nici cu posesori de masini trivial de scumpe, ca sa nu fie tentati sa mearga cu 200 la ora. Bine, stiu ca sunt in afara oricarui pericol sa am asa ceva la usa, aceasta categorie de barbati e oricum rezervata fetelor cu mai putine probleme abisale si mai multe atuuri estetice.

Cand ma asteptam mai putin, m-am trezit implicata intr-o aventura stranie. Cu ani in urma, eram jurnalist la un cotidian si, din linistea lenevoasa a biroului meu, m-a scos stirea ca sunt invitata sa particip la o deplasare in Franta, in Lorraine, mai exact la Metz (un centru al Legiunii Straine), unde urma sa aiba loc o festivitate militara: statul roman si statul francez faceau schimb de oseminte de eroi, ei ni-i dadeau pe-ai nostri, morti in Primul Razboi, noi ii duceam acasa pe-ai lor, datand din aceeasi conjunctura. Am zis “da”, mi se parea ceva sensibil si frumos, imi pregatisem o lacrima si-o batista fina, chiar daca trecusera vreo 80 de ani de la razboi si, din punctul asta, puteam sa retrocedam si osemintele tracilor, ca era cam acelasi lucru.

Delegatia era formata din vreo zece ziaristi, niste sponsori si vreo 20 de ofiteri grei, cu grade pe care abia puteam sa le pronunt. Ne-am intalnit la 7.00 dimineata, pe Aeroportul Baneasa. Mi s-a parut bizar ca nu zburam de pe Otopeni, dar la scurt timp, mi s-a limpezit nauceala. Si m-a apucat tremuriciul. Urma sa zburam cu un avion militar Antonov, vechi, kaki, despre care un copilot ne-a spus ca e poreclit “cosciugul” – o gluma de-a lor nevinovata, mostra sensibila de umor aeronautic. In fine, nu ma puteam face de ras fata de colegii mei, intelectualii, asa ca m-am aburcat in nava. Inauntru, erau banci lungi de-o parte si de alta, fiindca era un avion care de obicei se indeletnicea cu lansarea de parasutisti. Ne-au asezat lipiti de perete, ne-am pus niste centuri de funie si fier – si am asteptat prapadul.

La decolare, am surzit instantaneu, avionul nu era antifonat, aveam sa aflu ca parasutistii n-au business-class, chiar daca sunt dispusi sa plateasca pentru acest serviciu. Zborul a durat trei ore, timp in care am racnit unii la altii si-am dat din maini cat nu mai dadusem de cand faceam dansuri populare. Intre noi, in mijlocul avionului, era sarcofagul cu oseminte, ca doar asta era scopul vizitei noastre. Era sinistru (ca sa nu zic lugubru), fiindca, desi initial fusese priponit cu niste chingi, alea scapasera si sarcofagul se plimba de-a lungul si de-a latul, de-au venit doi copiloti (din cei cinci din cabina) sa-l faca fedeles la loc, ca cica se balanganea avionul (la faza asta, jumate din efectivul prezent si-a scos Rudotelul).

Sponsorul ne-a oferit, pe drum, mancare fina si whiskey american, dar cum nu aveam masa, au asezat chiolhanul pe sarcofag, ca unde era sa mancam in alta parte? De baut, am baut toti (cei care nu luaseram Rudotel), tot de frica, si oricum nu mai aveam ce face, ne pierduseram si graiul, de la atata zbierat. Pilotii ne-au primit pe rand in cabina, sa vedem si noi cum se piloteaza un avion, sa nu murim prosti (ca la aviatia civila nu pupi asa ceva), ocazie cu care eu mi-am reinnoit juramantul de a nu ma marita, in vecii vecilor, cu un pilot, ca sa-mi crape inima de cate ori pleaca undeva.  

Cand am ajuns la Metz, ne-au deschis trapa din spate, ca stiti cum se iese din avioanele astea militare, ca din burta balenei, adica nu cobori cu gratie scara, ca vedetele, ci navalesti afara prin fundul navei (e la vale si nu poti sa mergi incet). Acolo, ne asteptau garda de onoare si-o fanfara, toata lumea intepenise-n pozitie de drepti si, din cand in cand, ordonau ceva care suna sexy, fiindca era frantuzeste. Noi am iesit unul cate unul, turmentati de la whiskey, surzi de la motoare si ragusiti de la strigate. Mi-am facut cruce (catolica, din respect pentru localnici, deci am pus Sfantul Duh inaintea Fiului), si tocmai dadeam sa ma intreb cine m-a pus, ce-oi fi cautat, de ce n-am stat eu linistita in biroul meu, cu nervii mei obisnuiti, cu…

Si deodata, am vazut. Am incremenit. Era un cer mov (stiu, toata lumea vorbeste despre cerul violet, dar asta era ceva ce nu pot povesti, trebuia sa vi-l desenez), era un miros ca dupa ploaia de munte, era o limba franceza sublima in jur si zarile erau sfasiate de silueta unor cladiri fabuloase. Si-a fost una dintre cele mai profunde, mai intense, mai curajoase si mai extatice zile din viata mea, ziua cand am descoperit ca limitele mele nu sunt asa aproape pe cat credeam.

A fost o aventura care m-a invatat ceea ce pot. Am stat doar trei zile la Metz, dar am revenit acasa (cu acelasi avion de razboi) intr-o stare extraordinara, era ca si cum as fi castigat ani si i-as fi adaugat la viata mea pana atunci prea comoda, prea prudenta, prea molcoma. Lorraine e un colt de poveste si, oricat ar parea de ciudat, poate ca daca as fi ajuns acolo cu un avion pufos, elegant, as fi trait ca un pui razgaiat, cautand cusururi cazarii sau orasului. Dar asa, m-am drogat cu propriile mele revelatii. Si pentru prima data, nu-mi mai era rusine ca, toata copilaria si adolescenta mea, o tineam una si buna ca as vrea sa fac parte din echipajul navei Calypso, condusa de Jacques Yves Cousteau.

Azi am prins pofta sa ascult povestile voastre deosebite, experientele intense, momentele cheie sau inedite ale vietii voastre. Va  voi cauta cu placere, daca veniti la http://www.coffeechat.ro/momente-intense/ si relatati ceva din nebunia, splendoarea, descoperirile si aventura existentei voastre… Abia astept!

Pe 14 iulie dimineata, a trebuit sa citesc de sase ori titlul scris cu alb pe rosu, la televizor, “Madalina Manole s-a sinucis!”. Mi se pareau cuvinte care nu se legau intre ele, mi se parea un nonsens total, m-am suspectat ca fac vreun atac cerebral, ca mintile mi se conecteaza gresit.

Am cunoscut-o personal pe Madalina Manole. Pe vremea cand era maritata cu Serban Georgescu, ne-am intalnit de cateva ori si in particular, am mers la terasele de la mare – ei doi si eu cu barbatul care-mi era iubit atunci. Am stat ore intregi de vorba in patru si, va marturisesc aproape stinghera, la vremea aceea noi ne intrebam, discret, cum rezista un cuplu care parea atat de bizar, in esenta, atat de eterogen. Ea era fina, frumoasa, ingrijita, imbracata vesnic superb, bronzata, vesela (da, vesela!) si linistitor de pamanteana. Serban era antonimul ei perfect. Nu parea niciodata ingrijorat de aspectul lui cam neglijent din toate punctele de vedere, era strident de dezinvolt, nu-si facea probleme, vorbea tare si radea tare. Era simpatic si inteligent, dar era din cu totul alta specie decat Madalina. Ei, da, si se pare ca Serban a fost cel care a parasit-o, pentru o tanara care ulterior i-a devenit nevasta si i-a daruit si un pui frumos.

Pe urma, Madalina a alunecat vertiginos catre altceva, total altceva, frisonant altceva. Si dintr-o data, totul a sarit din matca, totul a deraiat, chiar si ceea ce parea fericire.

La asta voiam sa ajung, la acest “parea”. De cand a murit Madalina, toata lumea vrea sa stie de ce femeia care parea ca are tot ceea ce altele ar plati cu ani din viata a inghitit 400 de mililitri de pesticid.

Ma enerveaza cumplit cabotinismul indoliat al prietenilor de profesie. Un exemplu: de cate ori moare cineva faimos, Silvia Dumitrescu e in direct la toate posturile si citata in toate ziarele, in calitate de “prietena” a celui ce-a parasit lumea. Bineinteles, o data proptita-n jiltul emisiunii, a inceput sa mormaie ca de fapt erau prietene, dar nu asa nedespartite, erau apropiate, adica nu asa apropiate, ea nu stie, dar ea crede ca… si crede ca… In conditiile in care abia daca stiu Procuratura si Medicina Legala ce se intampla, “poate ca”-urile Silviei sunt de nesuportat.

Un alt personaj care apare obsedant (prin telefon) e Bianca Brad, pentru care am toata intelegerea si compasiunea, avand in vedere tristetea ei (de cand si-a pierdut copilul in luna a noua, inca nenascut), dar dintr-o data, sinuciderea Madalinei s-a transformat in evocarea amaruie si inlacrimata a dramei care, aflam acum, era la un pas de a o trimite pe Bianca Brad cu gatul in streang.

Cei care au vrut vreodata sa se sinucida intervin si spun ca (evident) au vrut si ei sa se sinucida (ce sa zica altceva?) si, deci, stiu cum e. Oameni buni, nu stiti cum e. De la “am vrut sa” pana la o jumate de litru de otrava turnata ferm pe gat, e un pas care voua vi se pare mic, dar uite ca a reusit sa ajunga din lumea noastra in sicriu.

Un stol de psihologi (care, fiindca in Romania nu exista educatia psihoterapiei, cam mor de foame la birou) opineaza doct: “Madalina suferea de o depresie”. Extraordinar, credeam ca s-a sinucis de plictiseala. Sau a baut Furadan ca sa vada cum e. Psihologii mai vin si cu depresia postpartum dupa ei, le pica bine ca lucrurile se potrivesc asa, ca exista explicatia asta, macar. “Nu a putut face fata problemelor vietii!” a oftat savant un psiholog la TV, ca si cum nu era evident, ca si cum noi am fi banuit ca era o femeie puternica si optimista, dar, fiindca a visat urat, s-a dat jos din pat si-a dat peste cap licoarea toxica.

Nimeni nu stie nimic sigur, toata lumea despica si toaca pareri, autopsiaza meticulos toata viata artistei, doar-doar reiese din ceva ce s-a rupt in sufletul ei si n-a mai fost posibil sa fie cusut la loc.

Zvonurile m-au ametit si m-au ostenit, m-au intristat. Ca nu i se vinde albumul, ca radiourile nu-i difuzau piesele, ca lua pastile de slabit si astea au mancat-o de vie si i-au cauzat depresia, ca depresia era de fapt postnatala, ca avea o iubire neimpartasita (Corina Chiriac a spus ca Madalina se intalnea in secret cu un coleg, tot muzician, dar ca el n-o iubea si asta a distrus-o), ca sotul ei nici nu mai doarme acasa de mult si ca nici in noaptea sinuciderii nu era acasa (desi procurorii au stabilit clar ca era acasa, dormea dus in patutul conjugal), ca Madalina avea o tumoare pe creier (fapt infirmat cu zece guri de IML), ca suferea de anorexie si ca-si pierdea mintile de foame. Sute de variante au circulat pe toate posturile, iar in desisul acestor discutii interminabile, impanate cu melodiile Madalinei (uneori, aiurea alese de realizatorii de emisiuni), au fost o istovire continua pentru privitorul care incerca sa inteleaga si el ceva.

Toata lumea vrea sa priceapa, dar nu vom pricepe niciodata. Omul care se sinucide are in compozitia lui substante care noua ne sunt straine total. A avut si noi deznadejdi si ne-a fost indiferent daca mai traim, in cate-o zi – in sensul ca mi s-a intamplat si mie sa spun ca, daca de exemplu ma loveste tramvaiul intr-o zi tampita de-a mea, n-as fi asa disperata ca plec din lume – dar de aici pana sa pretindem ca stim ce inseamna sa vrei cu adevarat sa mori, e un prag inalt. O bariera de care nu vom trece.

Se sinucid oameni in fiecare zi. Madalina e iubita si celebra si, in mod firesc, i s-a acordat importanta cuvenita. Dincolo de asta, duce cu ea o taina pe care n-o vom putea decodifica niciodata.

Acum, aud pe un post un cantec de-al ei: “Ma durea sa te stiu cu altcineva/ Iti era mai comod sa fii cu ea/ Cand eram doar amandoi/ Imi jurai c-a doua zi/ Ii vei spune si ei totul despre noi/ Tu n-ai avut curaj/ Nici chiar de dragul meu (…) Ce-o fi fost in mintea mea/ Am ales cu inima/ Dar greseala asta n-o voi repeta”.

Intr-adevar, n-o va mai repeta niciodata.

Ma uitam prin fotografii si am gasit (printre nemilos de multe altele) cateva din 2005, dintr-unul din anii nebuniei mele inexprimabil de frumoase. Am vrut sa zic “inefabil de frumoase”, dar mi-au spus unii sa nu mai zic asa, fiindca sunt destui care cred ca “inefabil” are sens peiorativ (nu stiu de ce). In fine, sa revin la fericire. Eram in America (in Florida, aproape de Miami Beach), iubeam, eram iubita, exploram si locuri, si stari, si simturi.

Nu despre eternele mele foste povesti frematatoare voiam sa va vorbesc, v-am capiat deja cu asta. Voiam doar sa va intreb ce mai inseamna vacantele pentru voi. Pe cand mergeam in escapade, de exemplu prin Canada sau America, aventurile astea nu surveneau niciodata in timp ce eram in concediu propriu-zis, ca aveam grija sa-mi iau joburi care nu ma constrangeau sa fac cerere pentru zece libere lucratoare pe an. Nuuu, eu am avut joburi de mic intreprinzator pe cat de sentimental, pe atat de ineficient in business – dar extraordinar, extatic de liber!

Cred ca adevaratele vacante nu se dezlantuie atunci cand iti iei concediul legal. Adevaratele vacante apar cand fugi niste zile, invoindu-te cu obrazul roscat de jena minciunii pe care o indrugi, doar ca sa mergi cu omul iubit la un capat de lume. Vacanta adevarata e cea in care fugi direct din tihna canapelei tale, intr-o spontaneitate socant de proaspata, intr-un loc despre care, cu cateva ceasuri mai devreme, nici nu stiai ca exista. Vacanta incepe cu linistea lenevoasa de vineri seara, pentru ca vineri noaptea tu si prietenii dragi sa va decideti, tulburator de subit, sa fugiti a doua zi in Grecia sau la Sinaia sau la 2 Mai.

Nu mi-am mai planificat de mult o vacanta… A, ba da, mi-am planificat-o asta-iarna, dar – probabil fiindca nu sta in natura mea sa-mi planific fericirea – multasteptata, disperata mea vacanta a fost, pana la urma, timida, stinghera, ostenita de asteptari. In rest, nu-mi amintesc de prea multe strategii inainte de a evada undeva. Totul a fost impuls, fuga, fericire brusca, idee trasnita, nebunie dulce. De aceste vacante imi amintesc si pe aceste vacante le plang, dupa ele bolesc si le astept mereu, cu gandurile brambura. Nu pe cele pentru care a trebuit sa cer permisiunea pe o foaie cu marginea indoita, cu “va rog sa binevoiti a-mi aproba”.

Mi-ati fost alaturi atata vreme si stiu ca iubiti revista Tango. Va previn ca numarul de iulie e minunat, e o editie speciala, cu o coperta tulburatoare si un pictorial ravasitor, ne veti vedea pe noi toti, pe Alice, Paul, Ilona, Victor, Iza, Aurora, Tudor, Alina, Roxana, Ioana, Ionut, Denisa, Raluca, Vadim, Petrica, Rodica, Narcisa, Cristi, Corina, inclusiv pe subsemnata. Vom fi in fotografii, interviuri, fotoreportaje, materiale care dezvaluie misterele picante si bizare ale colaborarii noastre cu vedetele, dar avem si rubricile obisnuite, rubricile medicale, de frumusete, de shopping, de noutati… Deci gasiti in Tango tot ce stiti deja – dar si mult, mult pe deasupra… Asa ne-am incheiat etapa noastra boema de revista pe cont propriu, e ultima editie inainte de a trece oficial la Adevarul Holding. A fost frumos si va fi frumos, noi ramanem aceeasi echipa atenta la tot ce trece si prin sufletul nostru, si prin al vostru, si cred, sper, am gandul bun si drag ca va fi mai bine!

PS: Voi lipsi de langa voi doua-trei zile, va rog din suflet sa ma intelegeti, voi citi insa tot ce scrieti, sper sa va gasesc aici la fel de energici si romantici, la fel de frumosi, de aproape – calzi, ingeniosi, minunati. Pe curand!

Nu stiu, cred ca n-am fost niciodata la moda. Chiar si faptul ca spun “la moda” in loc de “in trend” (sau, mai fandosit, “in tendinte”) demonstreaza ca n-am prea multe atribute comune cu vreun curent actual, vestimentar sau cosmetic sau de care-o fi.

M-am straduit, nu zic nu. De-a lungul vietii mele, am avut faze si faze. Inainte de ‘89, cand “la moda” insemna sa ai blugi americani si pantofi nemtesti, eu aveam blugi redegisti si pantofi Guban, deci am fost cat p-aci. Perioada mea de glorie a fost cand s-au purtat clipsurile de plastic, fiindca era un magazinas peste drum de Palatul Telefoanelor si nu mi-a scapat niciun model. Mi-au strivit urechile, dar eram papusa.

Si fiindca unii si-au dat viata pentru tara la revolutie, au inceput dupa aia sa se poarte cerceii de aur. Nu m-am dus in Turcia de rand cu toata lumea, ca sa nu creada cineva ca fac bisnita, prin urmare iarasi nu eram in trend. Se purtau pantofii de lac cu fundita si bluzele gen leopard, iar eu purtam bluze cu fundita si pantofi gen caprioara. Ma rog, ma foiam prin acelasi ecosistem.

Dupa aceea, situatia s-a complicat. Granitele au fost fortate de NATO, Armani, UE, Gucci, ONU, Vuitton, chestii de-astea. N-am mai facut fata la asemenea integrari, nici material, nici ca promptitudine in design.

Lucrez la o revista glossy si stiu ca ar trebui sa umblu mai cool-sofisticat, in acord cu Business Monday si Casual Friday. Sa port fard mai umbros pe pleoape si ruj (pardon, lipstick) de culoarea pielii, un singur inel pe deget (si ala numai daca e de logodna si cu pietricica), rochii peste pantaloni si sandale ca ale lui Marcus Aurelius (doar ca oleaca mai scumpe), parul ca o serparie, parfum cu aroma trista, ringtone cu zgomot de cioburi sau de cascada.

In general, dupa ce ma obisnuiesc foarte bine cu privelistea, dau sa ma integrez in curent, dar atunci deja e prea tarziu. Aud: “Asta nu se mai poarta de saptamana trecuta”, in care nu se afla vreo exagerare stilistica notabila. Cand aflu ce se poarta, deja nu se mai poarta. Nu reusesc sa ajung prima la usa trendului, si pana ajunge coada la mine, deja cei din fata poarta altceva. Nu pot fi nici trendsetter, fiindca astia sunt atent selectionati, dintre cei premianti, suculenti, gustosi, frumosi, fitosi.

Singura perioada din viata mea cand eram la moda a fost cea in care am stat in Canada. Fiindca acolo se poarta orice, oricand. Datorita unui multiculturalism record la nivel de mapamond, poti sa umbli imbracata ca Lady Gaga sau ca Nana Mouskouri, si sa fii la fel de interesanta. Am vazut oameni pe care eu ii credeam scapati de la vreun centru de dezintoxicare sau indivizi care pareau ca au iesit in pijama din casa, dupa ziar, si au ramas blocati pe-afara. Dar nimeni nu se holba la ei, erau frumosi, fiecare pe limba si toana lui. In Canada, oamenii cu parul albastru si oamenii cu unghii verzi au drepturi egale cu noi, oamenii cu sase nasturi si blugii cat de cat intregi.

Dar acum sunt acasa, in Romania, tara unde e obligatoriu sa fii la moda si e la moda sa fii obligat sa te imbraci cu ceva ce nu te avantajeaza, dar care demonstreaza ca esti mai dispus sa te supui trendului decat sa-ti etalezi nurii. Din fericire, aud ca se poarta “frugalistele”, asta dupa ce Moni si-a cumparat pantofi de 9 lire de la Londra. Chipurile, pe criza asta, si mofturile au devenit caritabile, e in tendinte sa te imbraci foarte ieftin, ca sa salvezi planeta. Dar, fatalitate: pentru ca asta am aflat abia azi, ieri apucasem sa-mi cumpar un mouse de doua sute de roni.

Viata multora e impartita in doua. Nu intotdeauna bucatile sunt egale, dar cu siguranta un flanc ii apartine lui “inainte” si unul ii apartine lui “dupa”.

N-am crezut niciodata ca fac parte din categoria privilegiata a celor care-si pot imparti viata in Before and After. Fetele din jurul meu isi transau existenta, in primele buimace tinereti, in “inainte si dupa ce-am intrat la facultate”. Mie asta mi se parea un pas firesc si nu consideram ca, prin avansul catre invatamantul superior, am sarit vreun parleaz istoric. Totul mi se cuvenea sau, ma rog, venea de la sine. Asta tinea de confortul varstei.

Pe urma, prietenii isi forfecau cu dexteritate viata intre “inainte si dupa nunta”. Cum n-am crezut prea tare in vietile cu o singura casnicie, nici asta nu mi se parea un hop interesant. Cand auzeam cate-o mireasa incarcata de boboci ca “e cea mai frumoasa zi din viata ei”, imi scapa un zambet de care ma jenam ulterior, fie si in ochii mei (ea oricum nu ma vedea, de dincolo de voalul impicatit).

Si mai tarziu – si mai frumos… – cei din jurul meu mi-au spus ca exista viata de dinainte si viata de dupa ce au avut copiii. Aici, am tresarit si am incuviintat, desi nu am copii. Stiu ca exista viata de dinainte si de dupa maternitate, stiu de la mama mea, de la mama ei, de la mamele dragi din jurul meu. Mi-am vazut prietena cea mai buna, tanara fecioara romantica, scriitoare desteapta, frumoasa si libera, avand curaj sa ia decizii impulsive, ravasitor salbatice. Apoi, dupa niste ani, am vazut-o insarcinata, apoi cu un pui superb in brate, si am stiut ca voi fi minunat de geloasa toata viata mea. Si ca atunci a inceput, si pentru mine, era lui “inainte si dupa”, asa cum a inceput si pentru ea.

De-atunci, sunt atenta la praguri, la carari, la anotimpuri. Imi impart si eu viata in Before and After. Inainte si dupa aventura canadiana, inainte si dupa cea mai frumoasa dragoste, inainte si dupa cea mai atroce despartire, inainte si dupa ce mi-au fost publicate cartile, inainte si dupa deciziile care mi-au recuperat viata din mainile cui o sechestrase. In principiu, din mainile mele.