Ofer boala de suflet contra boala de bronhii

Sunt bolnava de nu va vad.

Cind sunt bolnava fizic, singura multumire pe care o am e ca boala sufletului stagneaza si nu-l mai doare intr-atit. Nu se mai vaita, cum face de cind il stiu. Acum sunt bolnava fizic, m-a pocnit o raceala timpita rau, din gama celor cu acrobatii, o bronsita care ma face sa respir agonizant, ca aia din „Muntele vrajit”.

Stau acasa, in plapuma – ocupatie pe care de obicei o ador, dar atunci cind vine la pachet cu antibiotice si sirop scirbos, nu-mi mai e la fel de moale visul. Si doctorii mi-au furat viciile preferate, mi-au interzis extazul: n-am voie apa rece acidulata si nici cola light rece acidulata (cu felii de lamii verzi in ea…), adica mi s-a trintit usa paradisului in nas.

De cite ori sunt sanatoasa tun, devin ingrata si, mai ales, imi gasesc timp sa sufar abstract. Cite-o dragoste sfisiiata de lupii tradarii imi ocupa mintile – atunci cind vreun virus nu-mi ocupa trupul.

Acum vreo sase luni, o patanie dureroasa la un picior m-a salvat de la o depresie, pe care mi-o pregatisem meticuloasa (sufeream din iubire, nu de alta, dar se intimplase ceva in plus decit se intimpla de obicei). Saptamina cu pricina, cind in mod normal as fi zacut cu gindurile pline de plagi deschise, mi-am umplut-o artistic cu drumuri la spital, la clinici, facindu-mi singura niste injectii (procedura populara in America de Nord), distrindu-ma cu imposibilitatea de a merge in doua picioare si exasperarea de a-mi suna prietenii nevinovati, ca sa ma care de colo-colo si sa-mi aduca apa, cola, ceai, mincare, DVD-uri cu filme de la Blockbuster.

Atunci, ca si acum, pricep ca importanta si clasamentul suferintelor morale se misca in functie de durerile din trup. Stiu ca Teo Trandafir a zis odata ceva mortal, am ris cu lacrimi si i-am dat dreptate suta la suta (citez din memorie): „Vreti sa stiti care-i cel mai bun leac impotriva depresiei? Mincati un kil de prune si beti un litru de apa, va garantez ca dupa aia nu mai aveti nicio depresie, atentia va fi focalizata pe cu totul altceva!”. Daca-i apartine filosofia asta, o felicit rizind si plingind, e geniala.

In concluzie, inainte de a pacatui revoltindu-ma din cauza bolii asteia enervante, de care trag acum, aleg sa ma bucur ca-mi distrage atentia de la angoasele mele curente.

Cosmarul meu cu iubiri facute ferfenita a fost inlocuit, gratios, de cosmarul asta concret in care tusesc si ma sufoc in somn si visez ca a luat foc conacul in care stau si ca mor de la monoxizi, cu exact trei secunde inainte ca un pompier frumos sa ma tirasca afara, pe iarba. Ma salt apoi din somn (era sa zic „urlind”, dar sunt prea ragusita pentru orice manifestare sonora) si, cu parul vilvoi, multumesc Cerului ca sunt bolnava de bronsita si ca n-am mai visat, ca de obicei, ca iubitul meu e fericit cu iubita lui.