Zbor deasupra unui cuib de frici

Daca ma intrebi, eu spun despre mine ca n-am zvacnet de aventura si ca fug zgribulita de sporturile extreme – si nici nu ma indragostesc de cei care practica sporturi extreme, desi femeile spun ca astia sunt adevaratii barbati. De fapt, eu toata viata am tinut-o ca nu voi avea nicio relatie serioasa cu vreun pilot, politist, ofiter combatant pe frontul antitero sau fizician in centrala atomica. Si nici cu posesori de masini trivial de scumpe, ca sa nu fie tentati sa mearga cu 200 la ora. Bine, stiu ca sunt in afara oricarui pericol sa am asa ceva la usa, aceasta categorie de barbati e oricum rezervata fetelor cu mai putine probleme abisale si mai multe atuuri estetice.

Cand ma asteptam mai putin, m-am trezit implicata intr-o aventura stranie. Cu ani in urma, eram jurnalist la un cotidian si, din linistea lenevoasa a biroului meu, m-a scos stirea ca sunt invitata sa particip la o deplasare in Franta, in Lorraine, mai exact la Metz (un centru al Legiunii Straine), unde urma sa aiba loc o festivitate militara: statul roman si statul francez faceau schimb de oseminte de eroi, ei ni-i dadeau pe-ai nostri, morti in Primul Razboi, noi ii duceam acasa pe-ai lor, datand din aceeasi conjunctura. Am zis „da”, mi se parea ceva sensibil si frumos, imi pregatisem o lacrima si-o batista fina, chiar daca trecusera vreo 80 de ani de la razboi si, din punctul asta, puteam sa retrocedam si osemintele tracilor, ca era cam acelasi lucru.

Delegatia era formata din vreo zece ziaristi, niste sponsori si vreo 20 de ofiteri grei, cu grade pe care abia puteam sa le pronunt. Ne-am intalnit la 7.00 dimineata, pe Aeroportul Baneasa. Mi s-a parut bizar ca nu zburam de pe Otopeni, dar la scurt timp, mi s-a limpezit nauceala. Si m-a apucat tremuriciul. Urma sa zburam cu un avion militar Antonov, vechi, kaki, despre care un copilot ne-a spus ca e poreclit „cosciugul” – o gluma de-a lor nevinovata, mostra sensibila de umor aeronautic. In fine, nu ma puteam face de ras fata de colegii mei, intelectualii, asa ca m-am aburcat in nava. Inauntru, erau banci lungi de-o parte si de alta, fiindca era un avion care de obicei se indeletnicea cu lansarea de parasutisti. Ne-au asezat lipiti de perete, ne-am pus niste centuri de funie si fier – si am asteptat prapadul.

La decolare, am surzit instantaneu, avionul nu era antifonat, aveam sa aflu ca parasutistii n-au business-class, chiar daca sunt dispusi sa plateasca pentru acest serviciu. Zborul a durat trei ore, timp in care am racnit unii la altii si-am dat din maini cat nu mai dadusem de cand faceam dansuri populare. Intre noi, in mijlocul avionului, era sarcofagul cu oseminte, ca doar asta era scopul vizitei noastre. Era sinistru (ca sa nu zic lugubru), fiindca, desi initial fusese priponit cu niste chingi, alea scapasera si sarcofagul se plimba de-a lungul si de-a latul, de-au venit doi copiloti (din cei cinci din cabina) sa-l faca fedeles la loc, ca cica se balanganea avionul (la faza asta, jumate din efectivul prezent si-a scos Rudotelul).

Sponsorul ne-a oferit, pe drum, mancare fina si whiskey american, dar cum nu aveam masa, au asezat chiolhanul pe sarcofag, ca unde era sa mancam in alta parte? De baut, am baut toti (cei care nu luaseram Rudotel), tot de frica, si oricum nu mai aveam ce face, ne pierduseram si graiul, de la atata zbierat. Pilotii ne-au primit pe rand in cabina, sa vedem si noi cum se piloteaza un avion, sa nu murim prosti (ca la aviatia civila nu pupi asa ceva), ocazie cu care eu mi-am reinnoit juramantul de a nu ma marita, in vecii vecilor, cu un pilot, ca sa-mi crape inima de cate ori pleaca undeva.

Cand am ajuns la Metz, ne-au deschis trapa din spate, ca stiti cum se iese din avioanele astea militare, ca din burta balenei, adica nu cobori cu gratie scara, ca vedetele, ci navalesti afara prin fundul navei (e la vale si nu poti sa mergi incet). Acolo, ne asteptau garda de onoare si-o fanfara, toata lumea intepenise-n pozitie de drepti si, din cand in cand, ordonau ceva care suna sexy, fiindca era frantuzeste. Noi am iesit unul cate unul, turmentati de la whiskey, surzi de la motoare si ragusiti de la strigate. Mi-am facut cruce (catolica, din respect pentru localnici, deci am pus Sfantul Duh inaintea Fiului), si tocmai dadeam sa ma intreb cine m-a pus, ce-oi fi cautat, de ce n-am stat eu linistita in biroul meu, cu nervii mei obisnuiti, cu…

Si deodata, am vazut. Am incremenit. Era un cer mov (stiu, toata lumea vorbeste despre cerul violet, dar asta era ceva ce nu pot povesti, trebuia sa vi-l desenez), era un miros ca dupa ploaia de munte, era o limba franceza sublima in jur si zarile erau sfasiate de silueta unor cladiri fabuloase. Si-a fost una dintre cele mai profunde, mai intense, mai curajoase si mai extatice zile din viata mea, ziua cand am descoperit ca limitele mele nu sunt asa aproape pe cat credeam.

A fost o aventura care m-a invatat ceea ce pot. Am stat doar trei zile la Metz, dar am revenit acasa (cu acelasi avion de razboi) intr-o stare extraordinara, era ca si cum as fi castigat ani si i-as fi adaugat la viata mea pana atunci prea comoda, prea prudenta, prea molcoma. Lorraine e un colt de poveste si, oricat ar parea de ciudat, poate ca daca as fi ajuns acolo cu un avion pufos, elegant, as fi trait ca un pui razgaiat, cautand cusururi cazarii sau orasului. Dar asa, m-am drogat cu propriile mele revelatii. Si pentru prima data, nu-mi mai era rusine ca, toata copilaria si adolescenta mea, o tineam una si buna ca as vrea sa fac parte din echipajul navei Calypso, condusa de Jacques Yves Cousteau.

Azi am prins pofta sa ascult povestile voastre deosebite, experientele intense, momentele cheie sau inedite ale vietii voastre. Va  voi cauta cu placere, daca veniti la http://www.coffeechat.ro/momente-intense/ si relatati ceva din nebunia, splendoarea, descoperirile si aventura existentei voastre… Abia astept!