fbpx
„Nu suntem muritori, e clar. Dar suntem niste zei prosti, niste nemuritori care ne-am uitat destinul. (Constantin Noica)“

Zbor deasupra unui cuib de frici

de

Daca ma intrebi, eu spun despre mine ca n-am zvacnet de aventura si ca fug zgribulita de sporturile extreme – si nici nu ma indragostesc de cei care practica sporturi extreme, desi femeile spun ca astia sunt adevaratii barbati. De fapt, eu toata viata am tinut-o ca nu voi avea nicio relatie serioasa cu vreun pilot, politist, ofiter combatant pe frontul antitero sau fizician in centrala atomica. Si nici cu posesori de masini trivial de scumpe, ca sa nu fie tentati sa mearga cu 200 la ora. Bine, stiu ca sunt in afara oricarui pericol sa am asa ceva la usa, aceasta categorie de barbati e oricum rezervata fetelor cu mai putine probleme abisale si mai multe atuuri estetice.

Cand ma asteptam mai putin, m-am trezit implicata intr-o aventura stranie. Cu ani in urma, eram jurnalist la un cotidian si, din linistea lenevoasa a biroului meu, m-a scos stirea ca sunt invitata sa particip la o deplasare in Franta, in Lorraine, mai exact la Metz (un centru al Legiunii Straine), unde urma sa aiba loc o festivitate militara: statul roman si statul francez faceau schimb de oseminte de eroi, ei ni-i dadeau pe-ai nostri, morti in Primul Razboi, noi ii duceam acasa pe-ai lor, datand din aceeasi conjunctura. Am zis „da”, mi se parea ceva sensibil si frumos, imi pregatisem o lacrima si-o batista fina, chiar daca trecusera vreo 80 de ani de la razboi si, din punctul asta, puteam sa retrocedam si osemintele tracilor, ca era cam acelasi lucru.

Delegatia era formata din vreo zece ziaristi, niste sponsori si vreo 20 de ofiteri grei, cu grade pe care abia puteam sa le pronunt. Ne-am intalnit la 7.00 dimineata, pe Aeroportul Baneasa. Mi s-a parut bizar ca nu zburam de pe Otopeni, dar la scurt timp, mi s-a limpezit nauceala. Si m-a apucat tremuriciul. Urma sa zburam cu un avion militar Antonov, vechi, kaki, despre care un copilot ne-a spus ca e poreclit „cosciugul” – o gluma de-a lor nevinovata, mostra sensibila de umor aeronautic. In fine, nu ma puteam face de ras fata de colegii mei, intelectualii, asa ca m-am aburcat in nava. Inauntru, erau banci lungi de-o parte si de alta, fiindca era un avion care de obicei se indeletnicea cu lansarea de parasutisti. Ne-au asezat lipiti de perete, ne-am pus niste centuri de funie si fier – si am asteptat prapadul.

La decolare, am surzit instantaneu, avionul nu era antifonat, aveam sa aflu ca parasutistii n-au business-class, chiar daca sunt dispusi sa plateasca pentru acest serviciu. Zborul a durat trei ore, timp in care am racnit unii la altii si-am dat din maini cat nu mai dadusem de cand faceam dansuri populare. Intre noi, in mijlocul avionului, era sarcofagul cu oseminte, ca doar asta era scopul vizitei noastre. Era sinistru (ca sa nu zic lugubru), fiindca, desi initial fusese priponit cu niste chingi, alea scapasera si sarcofagul se plimba de-a lungul si de-a latul, de-au venit doi copiloti (din cei cinci din cabina) sa-l faca fedeles la loc, ca cica se balanganea avionul (la faza asta, jumate din efectivul prezent si-a scos Rudotelul).

Sponsorul ne-a oferit, pe drum, mancare fina si whiskey american, dar cum nu aveam masa, au asezat chiolhanul pe sarcofag, ca unde era sa mancam in alta parte? De baut, am baut toti (cei care nu luaseram Rudotel), tot de frica, si oricum nu mai aveam ce face, ne pierduseram si graiul, de la atata zbierat. Pilotii ne-au primit pe rand in cabina, sa vedem si noi cum se piloteaza un avion, sa nu murim prosti (ca la aviatia civila nu pupi asa ceva), ocazie cu care eu mi-am reinnoit juramantul de a nu ma marita, in vecii vecilor, cu un pilot, ca sa-mi crape inima de cate ori pleaca undeva.

Cand am ajuns la Metz, ne-au deschis trapa din spate, ca stiti cum se iese din avioanele astea militare, ca din burta balenei, adica nu cobori cu gratie scara, ca vedetele, ci navalesti afara prin fundul navei (e la vale si nu poti sa mergi incet). Acolo, ne asteptau garda de onoare si-o fanfara, toata lumea intepenise-n pozitie de drepti si, din cand in cand, ordonau ceva care suna sexy, fiindca era frantuzeste. Noi am iesit unul cate unul, turmentati de la whiskey, surzi de la motoare si ragusiti de la strigate. Mi-am facut cruce (catolica, din respect pentru localnici, deci am pus Sfantul Duh inaintea Fiului), si tocmai dadeam sa ma intreb cine m-a pus, ce-oi fi cautat, de ce n-am stat eu linistita in biroul meu, cu nervii mei obisnuiti, cu…

Si deodata, am vazut. Am incremenit. Era un cer mov (stiu, toata lumea vorbeste despre cerul violet, dar asta era ceva ce nu pot povesti, trebuia sa vi-l desenez), era un miros ca dupa ploaia de munte, era o limba franceza sublima in jur si zarile erau sfasiate de silueta unor cladiri fabuloase. Si-a fost una dintre cele mai profunde, mai intense, mai curajoase si mai extatice zile din viata mea, ziua cand am descoperit ca limitele mele nu sunt asa aproape pe cat credeam.

A fost o aventura care m-a invatat ceea ce pot. Am stat doar trei zile la Metz, dar am revenit acasa (cu acelasi avion de razboi) intr-o stare extraordinara, era ca si cum as fi castigat ani si i-as fi adaugat la viata mea pana atunci prea comoda, prea prudenta, prea molcoma. Lorraine e un colt de poveste si, oricat ar parea de ciudat, poate ca daca as fi ajuns acolo cu un avion pufos, elegant, as fi trait ca un pui razgaiat, cautand cusururi cazarii sau orasului. Dar asa, m-am drogat cu propriile mele revelatii. Si pentru prima data, nu-mi mai era rusine ca, toata copilaria si adolescenta mea, o tineam una si buna ca as vrea sa fac parte din echipajul navei Calypso, condusa de Jacques Yves Cousteau.

Azi am prins pofta sa ascult povestile voastre deosebite, experientele intense, momentele cheie sau inedite ale vietii voastre. Va  voi cauta cu placere, daca veniti la http://www.coffeechat.ro/momente-intense/ si relatati ceva din nebunia, splendoarea, descoperirile si aventura existentei voastre… Abia astept!

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Saru-mina de momentul umoristic intens pe care l-am trait acum, am ris cu lacrimi 🙂

    CarmenP 22 iulie 2010 17:20 Răspunde
  • SImona… pe mine cred ca ma trimit in „leave of absence” sa ma refac. ( m-au intrebat daca ma simt bine azi) Am ras in hohote in linistea biroului si am si acum lacrimi in ochi . Nu pot nici macar sa le spun de ce pentru ca nici una din colege nu ar intelege.

    CristinaC 22 iulie 2010 18:03 Răspunde
  • Simona,

    Chiar am nevoie sa scriu pe acest topic, azi.
    Limitele noastre….nicicand banuite!
    Ieri, in tot exhibitionismul acela al deshumarii, am am simtit si jena si mila si revolta. Dar mi-am amintit ceva care uitasem de mult: sunt curajoasa.
    In ziua de 17 noiembrie 1989 sarbatoream implinirea unei luni de viata a fiicei noastre Ana, cand, sotul meu a primit un anume indicativ de alarma. Era unul rau, asa am simtit din graba cu care se imbraca in uniforma si din privirea cu care s-a uitat spre copil, cand a parasit camera. Nu mi-a spus aproape nimic.
    Zilele se innegurau a spaima si teroare pentru noi toti. Si parca fiica noastra simtea mai abitir decat inimile noastre care ticaiau intr-un ritm al neputintei si al confuziei. Dupa o saptamana frica ma paralizase. Nici nu mai puteam alapta fetita, caci toata fiinta mea colinda prin teroarea de afara, in speranta ca daca il veghez astfel pe tatal ei, i-l aduc inapoi. Si mi-l aduc inapoi. Parintii incercau sa ma linisteasca, dar spaima lor nu se putea pierde in niciun cuvand de alint!

    ..Si n-as fi crezut niciodata, ca in dimineata de 24 DeCEMBRIE 1989, eu, o femeie care abia devenisera mama, o femeie care habar n-avea ce se intampla, din cauza fricii,nu a ignorantei, pleaca din casa, la ora 5 dimineata, sa-si caute barbatul. Am lasat un bilet mamei, rugand-o sa se ocupe de Ana.
    Apoi am ajuns la unitatea barbatului meu. Acolo am aflat ca sunt la Otopeni. Am cumparat o geanta de portocale si am luat o masina de ocazie pana la Bucuresti. Acei oameni m-au sfatuit de cateva ori sa ma intorc la copil, eu am inceput sa plang cu sughituri. Probabil ca imi era frica de grozavia gestului meu, probabil ca imi era frica de vestile rele care-mi bantuiau creierii, probabil ca mi-era dor de copil….Sau toate la un loc.
    Ajiunsa la Otopeni, m-am prezentat la punctul de control si am cerut sa-mi vad barbatul. Recunosc, cred ca eram privita ca o nebuna. Nu m-au luat in seama in primele momente, Apoi, ceva s-a intamplat si eu am ajuns sa fiu impinsa sub masa din p[unctul de control. Se tragea. Dupa ce s-a declansat acel tir, stiu sigur ca nu am mai simtit frica. Nu a durat mult.
    Dupa un sfert de ora, cmd barbatului meu mi-a facut onoarea de a veni la punctul de control pentru a ma asigura ca nu s-a intamplat nimic cu el. Vorbele acelui om nu valorau nici cat o ceapa degerata in gerul acelei zile. Am tipat, isteric aproape, ca nu il cred si ca vreau sa il vad. Minutele de asteptare ma loveau cumplit si-n stomac si-n inima si-n creier. Ii suspectam pe toti de o tacere conspirativa. Mi-am ros unghiile pana la sange.
    Cand l-am vazut in fata mea, am simtit ca e nemuritor. Purta o suba lunga, avea barba si era slab. M-a certat rau. Cred ca mi-a scapat si-o-njuratura. I-am dat portocalele si l-am intrwbat daca vrea sa ma intorc si in ziua urmatoare. Mi-a explicat ce se intampla. Mi-a explicat cum pot eu sa-l sustin. Nu acolo, nu pe drumuri, ci acasa, in siguranta.
    Si mi-a spus ca ii este dor de fata noastra si se va intoarce curand la noi.

    M-am intors acasa tot cu o masina de ocazie. Cei din masina mi-au spus ca au si ei un baiat plecat, dar ca nora lor nu ar face asta.

    mi 22 iulie 2010 18:40 Răspunde
  • Mi, e superba povestea, te rog mult, acceseaza link-ul de la finalul materialului meu, http://www.coffeechat.ro/momente-intense/ si pune povestea acolo, e un concurs nou si interesant si poti castiga ceva frumos si acolo ai sa mai vezi si alti oameni cu povesti spectaculoase.
    Mie mi-ai rupt sufletul si am tremurat o data cu tine, desi stiam ca va fi cu happy-end. Insa gradarea e superba, mi-a revenit in minte, in suflet, nebunia de-atunci, cand eram studenta.

    Simona Catrina 22 iulie 2010 18:43 Răspunde
  • Carmen si Cristina, dragelor, va multumesc mult!

    Simona Catrina 22 iulie 2010 18:45 Răspunde
  • da, mi… stiam cu totii, cei care sintem colegi de blog cu tine, ca e cu happy-end…
    pentru mine tu esti cistigatoarea concursului. ce zic eu cistigatoare? tu esti invingatoare. si de aceea Dumnezeu ti-l aduce acasa pe barbatul tau. sa fie asa mereu, mereu.

    iana 22 iulie 2010 18:59 Răspunde
  • Simona, fete dragi,

    Am asternut aici o dovada a curajului meu. Cred ca este singura.
    Intotdeauna m-am raportat la actele de curaj ale barbatului meu, de aceea, in timp, am ajuns sa consider ca nu prea am curaj.
    Teama mea si curajul lui fac, insa, o echipa buna.
    Va multumesc pentru ca imi dati curaj!

    mi 22 iulie 2010 21:40 Răspunde
  • Oare baietii ne vor povsti asemenea intmplari? TM? trecator?

    CristinaC 22 iulie 2010 23:31 Răspunde
  • Simona, cred si eu ca un zbor ca acela iti da fiori, desi cred ca e putin spus, dar modul in care ai prezentat situatia, mi-a oferit o stare de bine acum la inceput de zi.

    dennis 23 iulie 2010 7:59 Răspunde
  • OMG! uitasem ca textele astea nu trebuie citite cu cafeaua in gura…

    mutumescu-ti duamna pentru asa clipe de descatusare !

    catherine 23 iulie 2010 9:39 Răspunde
  • minunat…..am ras cu lacrimi…….Ma simt vinovata ca ar trebui sa popularizam cumva mai mult toti cei care citim randurile tale, blogul tau, scrierile tale, sa aiba cat mai multi oameni bucuria de a te citi, la asta ma gandesc de fiecare data cand te citesc….care o fi calea? Parca e cumva nedrept…..

    Lia 23 iulie 2010 9:50 Răspunde
  • Probabil acel decembrie 1989 a fost o piatra de incercare pt. f. multi dintre noi.Incepand din 22 si pana la sfarsitul ”revolutiei”,am fost in strada alaturi de oameni si de pruncul din pantec.Nu m-am gandit atunci ca rezultatul curajului meu va avea un efect negativ.Nu m-am gandit ca puteam disparea dintr-un singur foc,n-am crezut ca totul va fi in zadar iar copilul meu,nascut cateva luni mai tarziu,va suferi o viata de pe urma inconstientei mele.Atunci mi-am descoperit niste limite,dar, cu ce pret?Nu m-a ajutat cu nimic,ba dimpotriva.Ar fi fost mai bine sa nu fi stiut niciodata cat pot fi de curajoasa,ca ma pot sacrifica,ca pot chiar muri ptr. ca ceva sa se schimbe.Nu sunt o fire pesimista,dar regret enorm acele zile”euforice” care n-au adus nimic bun in viata mea.As vrea ca incercarile prin care trecem sa ne faca mai puternici,mai intelepti,dar se intampla pe dos.Indraznesc insa sa lupt cu orice pret ptr. copilul meu caruia-i datorez acest lucru!Si chiar daca acel decembrie ’89 e o pata urata si neagra ptr. mine,sunt sigura ca intr-o zi il voi putea schimba in altceva,mult mai bun si mult mai frumos!

    Cri mica 23 iulie 2010 10:09 Răspunde
  • Acu doua seri, abia trecind de miezul noptii am simtit o fulgeratoare, acuta si paralizanta durere in bratul sting. S-a extins rapid catre sold, picior si aproape jumatate de corp. Mi-era cunoscuta senzatia – am mai trait-o o data – preinfarct. Gindul ca o fatalitate ar putea interveni m-a surpins nepregatita – nu puteam pleca asa, pur si simplu: a doua zi trebuia sa fac transferul pentru salariile angajatilor mei, daca se-ntimpla ceva treaba asta s-ar fi lungit si ei aveau problemele lor, mai mult, odata cu disparitia mea asociatul meu strain i-ar disponibiliza, ar face un nou concurs, n-ar merge treburile pentru ca nu cunoaste situatia si fie o reducere drastica de cadre ar fi inevitabila, fie suspendarea pe nu se stie cit timp a activitatii… Aproape douazeci de oameni fara salarii, pe criza asta… Multi dintre ei stiu ca-si intretin familiile din acesti bani… Niste rate neachitate la banca… Si familia mea depinde in mare parte de mine…
    Mi-am zis ca n-am dreptul sa mi se intimple acum. Altadata.
    Stiam ca medicul meu era plecat si urma sa se intoarca abia in dimineata zilei care urma. Ar fi fost cazul sa chem salvarea. Dar imaginea aceea haotica de care m-am mai ciocnit odata cu oameni unii casapiti de accidente, altii de sinucideri, citiva de betie suprapusa peste fetele preocupato-indiferente ale medicilor de garda, care considera ca poti sa mai astepti linga boschetarul din sala de asteptare, pe care tot inima il doare, daca doar durere e, pentru ca unora, iata, le curge si singe, m-a facut sa cred ca daca ajung la spitalul de urgenta s-ar putea sa mai fac un infarct si de aceasta data unul fatal. Asa ca m-am culcat incercind sa-mi inving durerea insuportabila si rugindu-l pe Dumenzeu sa ma mai lase un pic, pentru ca mi se pare mie ( sic!) ca mai e nevoie de mine. Dimineata zilei care a urmat mi-a parut mai frumoasa ca niciodata, chiar daca anunta o zi plina de zapuseala, care mie imi da enorme dureri de cap. Soferul de taxi care m-a dus la spital mi-a- parut un dragut si el, chiar daca mi-a cap tixit capul cu bancuri , crezindu-se spiritual asa cum se cred toti soferii de taxi. Nici traficul infernal nu mi s-a mai parut asa de insuportabil. Viata era frumoasa. Chiar daca m-a certat medicul ca niciodata intebindu-se cum naiba am rezistat, chiar daca rezultatele investigatiilor au adeverit presupunerile mele – avusem un preinfarct pe bune -, chiar daca eram inconjurata de lingusitori si invidiosi. Eram frumoasa si eu – pentru prima data, in oglinda unui ungheras-vestiar de spital m-am vazut nu cu un kilogram in plus, nu slaba, cum imi place sa fiu, ci aproape anorexica. Si mi-am promis ca nu voi mai certa pe nimeni cu exigenele mele, ca nu-mi voi mai pierde noptile cu lecturi si diminetile cu aranjatul parului si alegerea hainelor , ci voi dormi destul, ca-mi voi lua o vacanta, poate chiar doua, ca voi refuza orice si pe oricine ma enerveaza, ca nu voi mai sari cu parasuta, nu-mi voi mai cauta celulita pe acolo pe unde n-o am si nu voi mai face eforturi supraomenesti la sala, pentru ca, vorba mamei ( ” Doamne iarta-ma, cincizeci si unu de kilograme sunt prea putine pentru un metru saptezeci! Ce copil prost am mai crescut!”).
    Mi-am luat tratamentul si pina in seara am facut si transferul pe cardurile de salarizare. Spre sfirsitul zilei uneia dintre angajatele mele i-a adus sotul fetita – urma sa mearga sa-i cumpere ceva de incaltat. Alta reusise sa cumpere o punga de medicamente, pe care urma sa i le duca mamei ei la tara. A treia – de virsta mea – mi-a aratat bucuroasa ce si-a comandat de pe un site de vinzari on-line. Mi-am amintit atunci ca am doar douazeci si ceva de ani. Cu o seara mai inainte nu ma gindisem la asta, m-am gindit in primul rind la ei. Am mers pe jos spre casa. Insera si cerul avea o culoaare! Nu exista denumire pentru nuanta cromatica pe care o avea cerul atunci! Si lumea frumoasa! Si fara limite, da!
    Nu stiu daca voi respecta chiar tot ce mi-am promis. Ar insemna sa cam renunt la mine, sa ma limitez. Si parca abia acum am desoperit ca totul e nelimitat, chiar si pe o zapuseala de treizeci si patru de grade ca cea de azi si care alteori ma facea sa cred ca as putea sa mor!

    lilia r 23 iulie 2010 11:23 Răspunde
  • Lilia, am citit cu sufletul la gura povestea ta, te rog mult-mult s-o asezi si pe http://www.coffeechat.ro, la „Momente intense” – ai sa vezi acolo detalii – e splendida si e pacat sa nu-si bucure si altii sufletul cu revelatia – si cu inima ta, la propriu si la figurat, avand in vedere continutul relatarii. Ai grija de tine, esti tanara, esti la inceput de viata, te implor sa nu te lasi prada presiunilor astora tampite sociale, exigentelor estetice absurde, nebuniei de a fi perfect. Lilia, ma bucur ca te-ai luminat…

    Simona Catrina 23 iulie 2010 11:43 Răspunde
  • Cri mica, am avut o strangere de inima citind, repet si pentru tine ceea ce i-am spus Liliei, cu coffeechat-ul, nu sunt sigura ca am inteles exact repercusiunile curajului tau din ’89, mi-ar parea rau sa fie ceva ireversibil. Dar eu stiu un lucru, ca vremurile avanseaza si, ceea ce azi poate parea fara leac, maine va fi usor de remediat. Nu, Cri, indrazneala si entuziasmul tau n-au fost degeaba, stiu ca pentru tine au avut urmari dramatice (din cate inteleg, fara sa cunosc amanunte), dar tu si altii ca tine ne-ati daruit noua, tuturor, o vesnicie de speranta. Traim vremuri grele si nesuferite, dar acum, cel putin, avem orizonturile limpezi, macar avem ce astepta… Si tu sa ai grija de tine, de copilul tau iubit si de viata ta. Toti traim jumatati de masura, fiecare in felul nostru, dar gandurile noastre, reunite, pot schimba ceva in bine.

    Simona Catrina 23 iulie 2010 11:47 Răspunde
  • Lia, iti multumesc mult de tot. 🙂 Nu te simti vinovata, lasa ca ma popularizeaza Google destul. 🙂

    Simona Catrina 23 iulie 2010 11:48 Răspunde
  • Catherine, sunt recunoscatoare ca imparti cu mine cafeaua, in felul tau 🙂 si iti multumesc frumos. Bine, povestea cu Franta e mult mai lunga si plina de ciudatenii, dar n-aveam cum sa ma intind atat cu detaliile, ca va sufocam. Poate altadata. 🙂

    Simona Catrina 23 iulie 2010 11:52 Răspunde
  • Multumesc, Dennis, de fapt asta a fost si graficul starii mele. Dupa un set de palpitatii in premiera, am inteles ca trebuia sa trec prin toate astea, fiindca am ajuns intr-un loc unde, altfel, sunt sigura ca n-as fi mers niciodata. I-a trecut cuiva prin cap din senin, pana acum, ceva de genul: „Ia sa ma duc eu sa vizitez Metz, ma, frate!”? Nu cred. 🙂

    Simona Catrina 23 iulie 2010 11:56 Răspunde
  • Tuturor ni s-a intamplat sa ne dorim ceva foarte tare intr-un anume moment al vietii si taman tocmai atunci sa nu se intample . E vorba de dorinte stupide de genul „sa intarzie si azi tramvaiul 15 minute ca sa-l vad pe EL trecand”, „Sa nu ma asculte la romana”, „sa fie bolnav sefu si sa mai aman deadline-ul la raportul X”…

    Asa si cu mine intr-o zi insorita de vineri. Nu imi doream nimic extraordinar, decat sa nu vina nici un coleg la curs, sau macar sa vina intr-un numar cat mai mic, sa intervina ceva si sa lipseasca profesorul….

    Dar, evident, nu am avut noroc. Au inceput colegii sa apara in valuri succesive si intr-un final a aparut si profesorul. Motivul dorintei mele copilaresti? Am putea spune o banala prezentare pe care trebuia sa o fac si pe care nu ma simteam in stare sa o fac pentru ca nu stapaneam textul si cum sa-i faci pe ceilalti sa inteleaga ceva daca tu nu ai inteles mare lucru?

    Toata saptamana m-am chinuit cu textul ala, l-am citit, tradus, re-citit, conspectat….incat am concluzionat ca-s imbecila si sunt depasita de situatie.
    Asa ca iata-ma in ziua fatidica nevoita sa „ma scot” cumva. Eram dupa o saptamana stresanta de munca, vreo 15 ore de somn adunate cu totul, cativa litri de cafea si multe multe emotii.

    Nici nu intra bine profu’ in clasa ca zice „Azi aveam o prezentare de ascultat dar de abia acum mi-am dat seama ca textul era cam greu”. Eu nu am mai putut si i-am replicat „Acum imi spuneti, dupa ce m-am chinuit toata saptamana?; puteati sa-mi trimiteti si mie un email”. Eram suparata ptr ca toata saptamana plansesem ca sunt idioata ca nu inteleg textul , ca sa aflu in fine ca nu era nimic in neregula cu mine, ci doar ca textul era greu.

    In fine, incepe ora eu imi tin prezentarea, proful ma ajuta pe alocuri, apoi trecem la predat. Sala de curs era mica, doua calorifere duduiau iar noi eram multi in sala, asa ca atmosfera era nefireasca, te toropea. Am simtit ca mi se face rau dar mi-a fost teama sa ma ridic ca sa nu pic si am ramas asezata in speranta ca se va termina curand.

    La un moment dat insa mi s-a taiat filmul si am lesinat. Imi aduc aminte ca cineva mi-a aruncat apa pe fata si altcineva m-a ridicat. Colegii au chemat salvarea, l-au sunat pe Razvan, profu isi smulgea parul din cap pe coridor (am aflat ulterior)….cineva a alergat la farmacie si mi-a adus o fiola de calciu. Profu, stresat la culme a insistat sa mergem la urgenta ptr ca salvarea intarzia sa apara. Eu nu am vrut dar un alt coleg a insistat si el asa ca m-au suit intr-un taxi cu o colega care imi tinea hainele si, evident, cu profu care nu a vrut in ruptul capului sa ramana la scoala.

    Ptr ca ma simteam slabita si nu aveam stabilitate am cerut sa imi scoata cizmele, caci erau si cu toc,asa ca am ramas in pantaloni si dres. Iata-ne ajunsi la Municipal, la urgenta. Ptr ca nu ma tineam pe picioare mi s-a adus un scaun cu rotile. Am fost dusa la triere, acolo se „sorteaza mortii de vii”. O doctorita artagoasa tipa la brancardier” Nu vezi ca are puls, ce o aduci la mine?”. Instinctiv m-am simtit vinovata ca am puls. Brancardierul impinge caruciorul cu mine la o alta sala unde o doctorita, intre 2 glume si 3 chichote, ma intreaba ce s-a intamplat. Eu ii descriu ce imi aduc aminte. Ea insa ma intrerupe si ma intreaba :”V-ati pierdut cunostinta?” Eu ma uit la ea si spun „Da”. Ea ma impunge cu aratatorul si insista ridicand tonul „Doamna, ganditi-va bine, e foarte important, v-ati pierdut cunostinta sau nu?”. Eu, vizibil intimidata (desi era o pustoaica, parea in jur de 25 de ani), ii raspund stins „Cred ca da.” Ea tipa la mine: „Doamna, e foarte important, daca va aduceti aminte ca cineva v-a aruncat cu apa pe fata si altcineva v-a ridicat de jos, inseamna ca nu v-ati pierdut cunostinta.” Eu simt ca tot ce vreau e sa dispar de acolo asa ca raspund „Cum spuneti dumneavoastra”. Ea se enerveaza „Nu e cum spun eu, e cum s-a intamplat”. Eu dau din umeri si ea concluzioneaza „Ati fost semi-inconstienta” si incepe sa scrie ceva pe un ceraceaf ce-i zice trimitere. Mi se ia tensiunea, mi se asculta cele cele si apoi sunt trimisa la electrocardiograma si neurologie.

    Ies pe picoarele mele de aici, deci pierd privilegiul de a avea un brancardier si scaun cu rotile, si merg la electrocardiograma. Pe hol vad ca profu inca nu a cedat nervos si nu a plecat acasa, e tot aici. Insist catre colega mea sa-l trimita acasa. Ii spun domnului profesor „Imi pare rau ca v-am stricat seara…. Va multumesc pentru tot”. Ce credeti ca imi raspunde bietul de el ” Eu va multumesc ptr prezentarea facuta” Hilar, nu-i asa?

    Intru la electrogardiograma, mi se pun ciudatele tentacule cu care te cupleaza la aparat si apare val vartej pe usa si sotul meu, vadit ingrijorat. Pe parcursul masuratorii diverse persoane intra pe usa si ies. Ce conteaza ca o femeie zace jumatate goala pe pat, aici nu esti fiinta, esti obiect de cercetare, asa ca nu se formalizeaza nimeni. Se incheie examinarea si dau sa ma extrag, cand brusc doctorita, femeie la o varsta onorabila, ma intreaba vizibil ingrijorata „doamna, dar unde va sunt pantofii?” Eu nu raspund imediat ptr ca nu imi dau seama de ce e contrariata. Apoi ii spun „Stiti, nu umblu pe strada fara pantofi, doar ca aveam tocuri stazi si ma simt cam nesigura sa merg in ei acum, asa ca sunt pe sala la colega mea.. Nu pare ca am lamurit-o si imi raspunde: „Cum spuneti dumneavoastra” . Ies pe hol si ma asez sa imi astept randul cuminte la neurologie. Aici mi se spune ca mai e o persoana in fata mea. Eu am renuntat deja sa ma revolt asa ca nu-mi mai pasa cat astept. Proful a renuntat si a plecat acasa.

    Am ramas cu Razvan si colega mea Cornelia. Razvan sta postat in fata usii ca nu cumva cineva sa intre peste rand. Eu stau pe scaun cu Cornelia. Se opreste o salvare in fata usii si auzim o voce de femeie strigand la microfon „Brancardierul de socaree!!”. Un nene, cred ca acelasi nene care m-a ajutat si pe mine, se prezinta la post cu o targa. Eu ma mir cu voce tare catre Cornelia de denumirea pe care o are slujba omului. Trebuie sa fie traumatizant sa te cheme „brancardierul de socare”. Intre timp e imbulzeala la usa de la neurologie. Un puscarias, avea catuse la maini, insotit de 3 polisti astepta si el si vroia sa intre inaintea mea. Razvan, vizibil marcat de ce e cu mine, tipa la doctorita ca de ce sa intre puscariasul inainte. Puscariasul face un pas catre Razvan si ii arata catusele zicandu-i „Vrei sa mai astept?”. Razvan cedeaza, puscariasul intra. Eu oftez resemnata si ma reasez pe scaun. Razvan bombane invins.

    Un caine vagabond intra si el pe usa principala de la urgenta. Nimeni nu schiteaza nici un gest. Cei sanatosi zambesc in barba. Cainele e derutat, nu stie incotro sa o ia si intra la neurologie. Lui Razvan ii creste indignarea, va dati seama pana si cainele intra inaintea mea. Eu incep sa rad si imi spun ” doamne in ce lume traim”. Cainele iese apoi de la neurologie, cred ca i-au iesit analizele bine, si se indreapta agale catre alta sectie. Nimeni nu schiteaza nici un gest sa-l alunge. In fata intrarii stateau la taifas 3 body-guarzi.

    Eu am ajuns tarziu in noapte acasa.

    anemari 23 iulie 2010 14:03 Răspunde
  • Simona, multumesc. Simt ca m-am „luminat”, intr-adevar, desi nu stiu cit va dura…

    lilia r 23 iulie 2010 14:53 Răspunde
  • 🙂 anemari, noi doua fie am fost la unul si acelasi spital, fie la toate urgentele din spatiul romanesc se consulta maidanezii laolalta cu oamenii. Atunci cind prima si sper, ultima oara m-a luat ambulanta, la spital, aproape inconstienta de ce mi se intimpla am fost pusa sa stau la coada la investigatii dupa un betiv si-un boschetar. Cica acolo e rindul celor cu inima. „Acolo e rindul celor cu paduchi!”, a urlat la ei un coleg care era cu mine. Dupa „rugamintea amabila” a lui m-am trezit intr-o sala. Am crezut ca era cea dupa usa careia asteptasem. Abia apoi mi-au povestit ca trecusera citeva ore, ca eram deja mult mai bine, dupa mai multe injetii, ca atunci ma prabusisem cu capul in poala prietenei boschetarului de dinaintea mea. De cite ori imi amintesc, imi vine sa las totul si sa ma apuc sa ma spal pe cap!

    lilia r 23 iulie 2010 15:28 Răspunde
  • E dureros cand vezi cata lume are aceleasi amintiri si povestiri despre spitalele din Romania. Din pacate, cu unele exceptii, se pare ca peste tot in tara sunt problemele acestea si nu se mai termina, desi se platesc asigurari sociale si o gramada de alte contributii.
    De statul la rand si asteptat sa intre unul si altul, sau limbajul pe care il au doctorii sau asistentele se loveste toata lumea. Ai o problema, esti speriat, nu stii ce se intampla cu tine pentru ca nu ti se spune mai nimic, esti trimis sa faci anumite investigatii dar nu intelegi pentru ce le faci si automat te gandesti, am o problema cu inima, e grav? ce se intampla…
    Ceea ce spunea Anemari cu doctorita care striga „doamna ganditi-va bine…etc” ce s-a intamplat, adica esti in stare oarecum de leguma, esti izbit de tot ceea ce se intampla in spital si mai faci si o detaliere, eventual, a starii de dinainte si de dupa accidentul suferit. Stiu ca pe bunicul meu l-au dus parintii mei la spital, cazuse si se lovise foarte rau, avea cateva coaste rupte si in starea aceea fiind, doctorita, de oras (omul era venit de la tara), a strigat la el sa stea drept ca nu il poate consulta (sic! cat de drept poti sa stai cu coste rupte si alte traume) la care bunicul meu i-a replicat: ma scuzati domnisoara, eu nu am facut facultate sa stiu cum trebuie sa stau, sunt un om simplu.
    In momentul acela si-a dat seama si doctorita (care avea peste 25 de ani, dar nu cu mult) ca nu conteaza ifosele si ”rangul” pe care il detine si ca inteligenta nativa a omului de la tara te loveste pe tine, cel cu facultate si alte numeroase studii si si-a mai nuantat atitudinea.
    Un alt lucru care te frapeaza este modul in care se vorbeste despre bolnav, de fata cu el, cu cei apropiati, si vorba aia pacientul e in viata. Am fost intrebate eu si mama mea, cand eram tot cu bunicul la spital: dumneavoastra sunteti apartinatorii? M-a durut foarte tare, si am vrut sa spun: nu a murit inca…
    Indiferent din ce motiv ai venit la medic, iti dai seama ca esti tratat ca o bucata de carne (grotesc spus), ca un obiect care nu conteaza ce a facut in viata asta, daca a facut bine sau rau, daca are o familie, daca a descoperit un tratament pentru o anumita boala, etc…
    Imi amintesc o poveste care circula in timpul facultatii, doar stateam in camin si acolo auzeai multe.
    Era vorba despre un medic, nu mai tin minte ce specializare, probabil chirurg, din Republica Moldova (o basarabeanca din camera vecina mi-a povestit ) care era de garda, mai era si ceva personal auxiliar cu el si ce sa faca, doar se plictiseau si nu aveau chef de cercetat bolnavi. Au ales o ocupatie distractiva: jocul de carti. La un moment dat, s-a anuntat o urgenta, fusese un grav accident de masina, in care erau implicati tineri, iar victimele in stare grava au fost aduse la spital. Cum era si normal, trebuiau preluati rapid si acordat ajutor de specialitate. Medicul a fost chemat de urgenta de asistent si a spus ca nu inca, sa nu il deranjeze, se simte si el bine. Asistentul a insistat spunand ca e vorba de un tanar, in stare foarte grava si nu e timp de pierdut, daca se mai poate face ceva trebuie facut acum, la care medicul i-a spus asistentului sa merga ca vine si el imediat.
    In sfarsit, isi face aparitia in sala si medicul, iar personalul de garda ii spune ca e prea tarziu, baiatul a murit. Medicul se apropie de baiat si ramane incremenit cand vede ca e chiar fiul sau cel aflat pe masa. Avea doar 21 de ani si avusese un accident cu masina, pe care o primise cadou chiar de la dragul de tata. Se spune ca medicul respectiv a intrat intr-o stare de soc si a albit pe loc. Nu a mai profesat pt ca, spuneau oamenii, si-a pierdut mintile.
    Acum nu stiu daca povestea e adevarata sau e doar o legenda, dar pana la urma morala e simpla: ar trebui sa se gandeasca si ei ca persoana pe care incearca (prin diferite mijloace) sa o trateze, poate fi mama, tatal, sora, bunicul, bunica, cineva apropiat etc…si pana la urma o fiinta umana, cum nu sunt multi dintre ei, se pare.
    Stiu ca la facultatea de medicina, sunt cursuri care ii invata pe studenti cum trebuie sa fie facuta consilierea pacientului, in cazul in care acesta are o anumita boala, cat de grav e, cum e anuntat de starea lui, etc, si nu direct: ai cancer sau mai stiu eu ce. Dar oare se face consilierea asta?
    Din pacate, nu prea, sau poate doar in anumite spitale private. Sper din suflet sa se schimbe ceva si in spitale si in ceea ce priveste atitudinea medicilor. Trebuie intelesi pe de o parte, au de tratat diverse cazuri si sunt terminati psihic, dar pe de alta parte, si noi, pacientii le avem pe ale noastre si mergem si cu plicul, in aceeasi idee de ”sa fie bine”.

    Incheind cu partea acesta de spitale si alte lucruri neplacute, vreau sa iti spun Simona, ca revista Tango e o revista de apreciat, o citesc si eu mereu iar numarul acesta de iulie e foarte amuzant, te destinde si iti arata fata fara machiaj sau retusuri a diferitelor personaje care apar mai tot timpul pe la TV si in viata mondena. Succes si spor pe mai departe!

    Teo 23 iulie 2010 19:14 Răspunde
  • Draga Anemari, e incredibila aventura ta prin spital (de fapt, vorba vine, fiindca e foarte credibila) – iar la Neurologie oricum e punctul maxim al nebuniei, asta am avut ocazia sa constat, cand am vizitat pe cate cineva.
    Nu ma mira nimic, probabil daca le-as povesti asta in Canada, nu m-ar crede sau, si mai grav, m-ar crede si m-ar compatimi, fiindca ei oricum realizeaza ce tara e Romania. Dar, mai presus de infrastructura la pamant, de boschetari, arestati si caini maidanezi in spital, e deprimant felul cum unii medici (nu toti, fireste) le vorbesc pacientilor, e incredibil. Poate ca sunt si influentata de cei sapte ani in Canada, unde am ajuns de trei ori la Urgente si am fost tratata ireprosabil, dar oricum, ceea ce e la noi e scandalos!

    Simona Catrina 23 iulie 2010 19:30 Răspunde
  • Teo, bine ai venit, m-am bucurat sa gasesc atatea randuri de la tine si sunt sigura ca nu numai eu citesc cu drag ce-ai scris. E interesant si amarui tot filmul asta al unei realitati trist-absurde, asta e lumea pe care trebuie s-o suportam. Legende sau nu, dramele moderne sunt exterminarea noastra lenta. Va trebui sa fim mai abili ca ele si sa supravietuim, orice-ar fi…

    Simona Catrina 23 iulie 2010 19:32 Răspunde
  • Da, Teo, cazul acesta despre care vorbesti nu e o legenda, e unul real si a avut loc la spitalul de urgenta din Chisinau. Sunt basarabeanca, iar fratele meu a facut Universitatea de Medicina. Li s-a vorbit nu mai stiu la ce curs, ceva de genu’ „Etica medicala” despre aceasta intimplare. Apoi, din cite imi amintesc ca mi-a povestit, atunci cind faceau practica la spitalul de psihiatrie medicul acela era internat acolo.
    S-a scris chiar si o piesa de teatru inspirata din cazul acesta. Se numeste „Made in Moldova”. Autorul este Constantin Cheianu. E in repertoriul teatrului „Satiricus I.L.caragiale”din Chisinau si, din cite stiu, a fost jucata si in mai multe teatre din Romania, unde s-a bucurat de succes si chiar a luat niste premii.
    Din pacate insa felul in care sunt instruiti medicinistii in facultate la propriu si la figurat nu garanteaza deloc faptul ca nu vor fi si ei niste autori de malpraxis.

    lilia r 23 iulie 2010 19:43 Răspunde
  • lilia,
    n-as cauta explicatia malpraxis-ului la facultatea de medicina.
    prin Nord America sint doctori romani si moldoveni de un profesionalism, seriozitate si corectitudine cum rar mi-a fost dat sa vad. in 8 ani am schimbat 6 dentisti. pina l-am gasit pe actualul care este moldovean. le dau tutror cunoscutilor mei cartea lui de vizita.
    eu as invinui sistemul ca sa nu zic iar ca tot noi i-am nascut si pe doctorii si pe asistentele din ziua de azi. noi, societatea…

    iana 23 iulie 2010 20:19 Răspunde
  • În timp ce citeam, m-am trezit zâmbind la gandul ca poate coborârea din acest avion s-a făcut cu parasuta. Ei, cum ar fi fost?!

    semndefoc 23 iulie 2010 20:39 Răspunde
  • iana,
    eu cam la asta ma si refeream – la sistem, care e unul gaunos si in educatie, inclusiv in institutiile superioare de invatamint.
    cit priveste faptul ca noi i-am nascut pe toti – perfect adevarat. eu zic mereu ca societatile de sorginte socialista au sindroame profesionale pe care n-ai sa le intilnesti in alta parte: sindromul „asistenta medicala”, sindromul „profa”, sindromul „inginerul”, sindromul „secretara” etc..
    despre profesionalismul medicilor de pe ambele maluri ale Prutului care activeaza in vest – subscriu si eu. am mers doar la medici de origine romana cind imi faceam studiile in occident si acum multi prieteni ai mei din europa vin la chisinau cind vor sa se trateze, la dentisti in mod special. e vorba aici de o metoda specifica de studiu de sorginte, oricit n-ar parea de paradoxal, tot de secol trecut. medicina e aproape unicul domeniu al instruirii unde metodele vechi aproape ca nu au fost inlocuite. si iata ca aici lipsa reformei a demonstrat ca nu tot ce e vechi e neaparat uzat si lipsit de valoare.

    lilia r 23 iulie 2010 20:51 Răspunde
  • sin dromul „functionara de la ghiseu” hihihihi

    iana 23 iulie 2010 21:02 Răspunde
  • Oare de ce medicii se cred mai „speciali” decat noi toti si sis trateaza semenii cu superioritate?

    CristinaC 23 iulie 2010 21:24 Răspunde
  • isi.. am vrut sa scriu

    CristinaC 23 iulie 2010 21:41 Răspunde
  • Cristina, nu numai medicii – si nu toti, eu cunosc medici extraordinari. Ar fi nedrept sa generalizam asa. Ba, as spune ca, avand in vedere ce meserie au si ce raspundere si cata carte invata si cate examene dau toata viata, nu se pot compara cu o contzopista de ghiseu care zbiara la tine si de jigneste intr-o clipa cat nu te-au jignit toti medicii, toata viata. Toata lumea se uita de sus la client, mai ales bugetarii plimbatori de hartii si cafele pe banii publici, care se poarta mizerabil, te reped din orice si nici nu sunt coerenti, te plimba pe drumuri de o mie de ori pana depui un dosar banal undeva. E deja clasic romanesc, vorba reclamei…

    Simona Catrina 23 iulie 2010 22:04 Răspunde
  • Buna seara, Simona!Vad ca esti si in seara asta „de garda”. Faci ce faci si ne aduni aici, ba cu o gluma, ba cu un subiect cu care nu-i de glumit. Daca tot veni vorba de medici, primul lucru pe care il detest la ei este faptul ca se adreseaza persoanelor in varsta cu „bunica” (ia loc bunica sau cati ani ai bunica). Mi s-a intamplat cand am dus-o pe mama la spital si, desi ma deranja enorm lucrul acesta n-am avut curajul sa le spun. S-apoi cred ca nu este persoana in tara asta care sa nu fi trecut printr-o experienta precum cele povestite mai sus; dar exista cu siguranta un Dumnezeu al pacientilor….

    camellia 23 iulie 2010 22:51 Răspunde
  • Frumoasa istorisire! Trebuie sa fi avut curaj, serios, ca nu stiu cata lume ar fi rezistat… Dar, pana la urma, cred ca doar obisnuitul si peripetiile ne condimenteaza destinul si ne mai scot din rutina, amintindu-ne deloc discret ca viata e, intr-adevar, frumoasa.

    Alexandra B. 23 iulie 2010 23:15 Răspunde
  • Camellia, draga mea, in primul rand, ma mir si eu ca „va adun” aici, ma gandeam ca e vineri seara si aveti si voi viata. 🙂 Eu maine lucrez, fiindca predam revista la tipar in weekend, deci pentru mine e o seara obisnuita – adica frumoasa. 🙂

    Simona Catrina 23 iulie 2010 23:28 Răspunde
  • Alexandra, cand viata nu se coloreaza de la sine, pui mana pe acuarele, ce sa faci… Asta am invatat de mult timp. Numai indraznind inveti sa stii ce poti, mie mi-au trebuit muuuulti ani sa ies din mrejele unei timiditati apasatoare, datand din copilarie si adolescenta, si sa ajung sa ma simt relaxata in diverse experimente memorabile, cum ar fi aventura de mai sus.

    Simona Catrina 23 iulie 2010 23:30 Răspunde
  • Semndefoc… cum ar fi fost? Se juca totul pe o carte. 🙂

    Simona Catrina 23 iulie 2010 23:31 Răspunde
  • Da Simona, ai dreptate.
    M-am repezit si am generalizat. Si eu cunosc medici extraordinari si am si multi prieteni medici. Recunosc ca raspunderea lor e enorma si de invatat invata toata viata ( unii ) dar pentru asta ar trebui platiti pe masura cum sunt in tarile civilizate. Eu cred ca nimeni nu are drptul sa isi trateze semenii cu superioritate si aroganta sau sa se razbune pe sistem pentru ca nu sunt rasplatiti cum se cuvine. Ce vina au bolnavii din urgente ca ii deranjeaza?
    E trist ca angajatii publici se uita de sus. Ar trebui sa inteleaga ca ei de fapt functioneaza in acele joburi pentru ca publicul plateste taxe si numai de aceea joburile lor exista.
    Nici nu vreau sa ii amintesc despre aventura prin care am trecut acum apropae trei ani cand m-am dus la starea civila sa scot certificatul de deces al tataului meu si cum m-a tratat domisoara de acolo care juca linistita Solitaire si eu am intradznit sa o deranjez la ora 3 Pm.

    Va urez un weekend frumos.

    CristinaC 23 iulie 2010 23:33 Răspunde
  • Simona, am intrat pe concurs, cum ne-ai trimis tu. Am expediat ce urmeaza. DAR … vezi ca ei vor ceva vesel si optimist!! Cred ca ” La coada… ” nu e quite optimistic. Te sarut.

    La coada la psihiatru

    In fata usii erau oameni care astepatau, ca si la interne, ginecologie, sa fie chemati. Si eu acolo. Aveam probleme cu capul? intrebarea cretina care ne face sa ne fie rusine de noi, de sentimentele noastre. Si mai grav, de emotiile intense , de momentele in care traim emotii intense. Pentru mine, acum, in acest momnet dedeznadejde din viata mea, intens inseman bed, bed. Tu mi-ai spus, in singura noapte de iarna simtita impreuna, ca totul e intens, foarte intens, prea intens si ca nu stii cum sa strunesti, cu haturi taioase, relata asta(scuza-ma, Alice….Revolutia inimii, care se spune ca a inceput pe undeva, pe mapamond, lupta cu sloganul oribil, ce imi apare in fiecare Horoscop de 2 lei „Controleaza-ti emotiile/ Controleaza-ti tristetea”, iar asta mi se pare absurditatea hidoasa pe care cei mai multi dintre noi si-o insusesc. Mai ales barbatii, mai ales cei pe care nu i-am chemat, dar ne-au iesit in cale, ne-au cautat si apoi ne-au adus la cuunostinta, la o bere, ca am facut rau. In fine.
    Baiatul avea suvite blonde, doamna dadea din cap prea des, sotul meu ametea, eu… iubisem. Toti aveam probleme. Tinarul imi pune prima intrebare- o situatie mai absurda nu am intilnit niciodata- eu, femeie culta, conferentiar, eleganta in sandalele negre de piele intoarsa- el cu tricou cu lanturi si un fel de zambet- normal? „E fratele sau sotul tau?” In acea clipa mi-am pus intrebarea daca nu cumva si eu, cind l-am intrebat, atunci in ianuarie, la 48 de ani, daca vrea sa i fac un copil, nu am fost la fel ca baiatul de la psihiatrie. Daca nu cumva si eu sunt un caz si habar n-am. „Semanati”, mai zice. „I-ai facut si copii?” „Nu pari”. Intrebarile continua, eu sed picior peste picior, in egggari negri si tatuaj pe glezna si ma mai minunez ca imaginea mea nu se mai suprapune cu sinele meu. Unde eram? Cine eram? Ce cautam aici?
    Am pus si eu o singura intrebare- traiam intens, intrebam intens, asteptam intens sa intru la doctor, desi venisem pentru sotul meu. Eram intr-o piesa de teatru in care ma trezisem pe scena fara sa fi invatat replicile. Oare era standup cafe? „Da, zice, buna intrebare, nu mi-a pus- o nimeni, mi-au dat doar diagnosticul”.(Doamna da din cap, nu pare ca ne aude. Sotul meu fumeaza pe terasa). Eu vorbeam. Nu eram eu. „Cum se manifesta boala ta?” „In nici un fel,” zice. „Eu lucrez, am trei copii, ma simt bine”. Si flirtezcu tine, zic eu. In gand. „Am 28 de ani. Tu cati ani ai?” In acest moment iese asistenta si vine spre mine, uitindu-se fix la mina mea. Erau trairi intense, ce credeti? Eram intensi cu toii. „Inelul asta se gasesstela K., este set si costa 2 milioane. Visez la el de doua luni, dar am alte prioritati. E splendid.” Da, imi zic, alt semn. O fi de bine? Toti traiesc si mi se pare ca nici eu nu sunt mai prejos.
    Doamna tacuta intra, iese, se aseaza la usa de linga, la psiholog. Baiatul intra si el, iese, se aseaza dupa doamna. Sotul meu intra, iese, intru eu si dau nas in nas cu doctorul, baiat dragut, brunet, cu ochelari si barba, care mi se uita in ochi si ma intreaba ce problema am. Atunci, la fel de intens, ii spu ca am o suferinta, ca m-am despartit de un barbat etc. Alice, Simona, voi stiti. „Doamna, iubirea se stinge, nu sunteti bolnava, o sa va treaca.” „Nu imi dati pastile?” „Pentru dragoste? Bucurati-va ca mai puteti simti, ca traiti momente intense (asta e pentru organozatori, v-ati prins? ) Medicamentul x a fostdat unor tineri pentru un test si ei n-au mai simtit nimic, expresia, stiti, din engleza, ‘fluturi in stomac”, nu va mai fi. Simtiti. Traiti. Suferiti. Nu sunteti bolnava.” „Dar osa mor.” „Nu. O sa va treziti si o sa va amintiti, la fel, cu emotie, cu pasiune, si o sa aveti amintiri”.
    „Nu vreti sa mai vorbim in particular?’ „Nu, sunt un deontolog, nu-mi da voie profesia, dar v-am spus parerea mea de barbat, iubireatrece sau in orice moment putea interveni norma de moralitate, vinovatia, urletul constiintei si alte bla baluri. Buna ziua.”
    Sunt la usa din nou, secretul cosultatiei va fi ingropat pe vecie in registrul de intrari-iesiri, iar momentele nu vor mai fi. Sau poate o alta intensitate ma va aduce, din nou la o alta usa…

    prinsa 24 iulie 2010 21:54 Răspunde
  • Frumos raspuns, Simona! Cumva, cumva, ma recunosc printre randurile tale. Si eu sunt timida (…dar ma tratez!) si, cateodata, mi se mai inchide si mie viata la culoare. Dar… bine ca exista acuarele si oameni buni, deschisi si frumosi la suflet ca tine care aleg sa imparta cu generozitate si altora, nestiutori intr-ale lumii, din viata lor plina! Te imbratisez cu drag!

    Alexandra B. 24 iulie 2010 23:05 Răspunde
  • Nock! Nock! Simona? Deranjam? Stim ca in seara asta esti ocupata, dar am trecut si noi un pic pe la tine. Ti-am lasat in frigider ardei umpluti si tort cu crema de ciocolata si frisca. Nu stam mult ca suntem si noi obosite – am stat toata ziua la cratita azi. Noapte buna! Ne vedem joooi!!!

    camellia 24 iulie 2010 23:38 Răspunde
  • Draga Prinsa, subiectul tau e interesant, cu sau fara happy-end, si stilul foarte analitic, foarte mulat pe detalii, foarte neiertator cu nuantele te ajuta sa transmiti un mesaj foarte complex. Sunt sigura ca nu e numai parerea mea…

    Simona Catrina 25 iulie 2010 0:55 Răspunde
  • Alexandra, iti multumesc mult, iti doresc o sambata seara mai frumoasa decat ai indraznit sa speri…

    Simona Catrina 25 iulie 2010 0:56 Răspunde
  • Camellia, cum sa deranjati? 🙂 Chiar ma intrebam pe unde sunteti – dar, cum spun mereu, ma gandeam ca aveti o viata de oameni normali, care sambata seara sunt ocupati cu un agrement rezonabil (daca nu antologic). Eu nu sunt ocupata, am venit mai tarziu de la redactie, e adevarat, dar acum ascult muzica si trag cu ochiul pe la cate un film. 🙂

    Simona Catrina 25 iulie 2010 0:58 Răspunde
  • sint si eu pe aici, va citesc…
    Prinsa am citit de doua ori… fain… sau nu???

    iana 25 iulie 2010 22:10 Răspunde
  • Dragele mele care ati reactionat la „la coada…” imi cer iertare daca, de fapt, am vrut sa spuneti ceva, sa vad daca pot, (asa cum mai spuneam intr-un loc), sa va transmit, ca pot sa va fac sa simtiti, din vorbele mele, care vor sa fie ce nu mai e.
    Una cite una as vrea sa fiti acolo cu mine, intr-o iubire care a fost. Iar Simona stie. Si poate Alice o sa afle.
    Concursul a fost un pretext pentru a vedea ce se spune. Ceilalti nu prea au inteles, ei nu sunt din lumea tango, dar cei mai multi, chiar si asa, au crezut ca e ceva.
    Cu mare drag, daca e asa, Iana ( e si asa si asa, cum vrei, azi asa, maine altfel), Lotusule, m-ati facut fericite.
    Pot sa merg mai departe…sa scriu, sa va spun…

    prinsa 25 iulie 2010 22:35 Răspunde
  • Simona, m-ai tinut in brate.
    Comentariul de aici poate e un pic si pentru ce ti-am trimis pe mail. Eu m-am testat putin. Lumea a reactionat, ca sa ia puncte in concurs sau nu. Dar ceva le-a tremurat pe la inimi.
    Si celelalte 40 de comentarii de la concurs au fost pe aproape. Pentru mine e un semn.
    Tie, tuturor, va am in cap. Si poate, apoi, pe hirtie.

    prinsa 25 iulie 2010 22:40 Răspunde
  • Dragelor… baietii cred ca au plecat la pescuit…

    Sper din suflet ca ati avut un weekend bun.
    Prinsa mi-ai placut mult.. .dragostea trece?

    O saptamana buna!

    CristinaC 26 iulie 2010 6:16 Răspunde
  • Recunosc ca m-am distrat copios la articolul asta, pana pe la ultimul paragraf. Oricum, observ lume noua care a indraznit sa scoata capul si sa povesteasca, ceea ce imi confirma oarecum banuiala ca discutiile nonsalante dintre musafirii mai vechi ai Simonei au darul de a-i intimida pe altii, cu sau fara voie.
    O saptamana frumoasa sa aveti!

    Justine 26 iulie 2010 9:35 Răspunde
  • de ce crezi tu asta, Justine ? 🙂

    un trecator 26 iulie 2010 10:56 Răspunde
  • Eh, imi dau si eu cu presupusul. Crezi ca gresesc cu mult? 🙂

    Justine 26 iulie 2010 11:24 Răspunde
  • mi-as dori sa da 🙂

    un trecator 26 iulie 2010 11:55 Răspunde
  • Iti multumesc pentru portia de ras in hohote! 🙂

    Silvia 26 iulie 2010 15:04 Răspunde
  • Hei rup !
    Am lasat in urma un teren de joaca gen curtea scolii in recreatie si cand am redeschis usa mi s-a parut ca intru intrun hol de spital, chestie care m-a intimidat pan’ la lingurica.
    Mai apoi perspectiva premierii de catre Jacobs mi-a taiat si ce-a mai ramas din libidoul scrierii 🙁
    Textul Simonei este ”de regiune superior” 🙂 Ma tin si acum de pancreas 🙂 Am aruncat punga colector din avion 🙂
    Vacante planante, tuturor, indiferent de ezoterisme !

    Thomas Man 26 iulie 2010 16:00 Răspunde
  • Deci baietii s-au intros de la pescuit?
    Ne-ati citit din umbra copacilor?
    Bine ati revenit!

    CristinaC 26 iulie 2010 16:54 Răspunde
  • un mic zbor deasupra unui…tango intens? 🙂

    http://www.youtube.com/watch?v=HG0Q530daGI

    tania 26 iulie 2010 19:52 Răspunde
  • Astea fiind nezise nu pot sa nu-mi scot Stetsonu’ in fata doamnelor care au redactat cu har si sintaxa de varf episoade palpitationale care m-au vindecat partial de lexicofobie ! Multumesc dumnealor (lilia r & other girls)
    Acum imi scot santiagii de caldura si privesc printre falange cerul dupa ploaia estivala.
    Mersi CristinaC dar pt subsemnatu’ nu e decat un come back tunator/fulgerator (ploaie de vara).
    Septembrie se vede deja de sub cozoroc ; va doresc o vara indiana eterna ! 🙂

    Thomas Man 26 iulie 2010 22:01 Răspunde
  • Fetele nu se lasa asa cu una cu doua intimidate 🙂 Ba din contra !
    Ce bizar ce coincidenta : sunt si acum pe aceeasi unda maritima cu un trecator 🙂

    Thomas Man 26 iulie 2010 22:07 Răspunde
  • nu poate fi coincidenta, n-am eu ink-ul tau 🙂 si poate ca am mai poposit nitel auzind ca se fac analize premiate. unde mai pui ca fiind cafea, poate m-oi mai trezi si eu 🙂

    un trecator 26 iulie 2010 22:13 Răspunde
  • thomas, o vara indiana eterna? 🙂 nu-i prea mult, totusi? 🙂

    un trecator, cafia la ora asta? pentru ce fus orar? 🙂

    justine, ne-ai povestit de mare?

    una pe unde dantzuieste? simfo, semndefoc, nico, marina, blanca samd?

    ia sa va citesc si eu pe indelete.

    tania 26 iulie 2010 22:29 Răspunde
  • simone, te-am citit fara sa respir de la.. sacul cu oseminte pana la…cer. 🙂 si mi-ai facut pofta de o mare dorinta a mea: reporter de razboi macar pt o dimineata. 🙂 si m-ai mai incitat si la filme shi cu despre razboi. Musai cu elicoptere. 🙂

    http://www.youtube.com/watch?v=BWAhVbayGv4

    tania 26 iulie 2010 22:46 Răspunde
  • Ce-aveti draga? : )

    Una 26 iulie 2010 22:54 Răspunde
  • Bai, deci io si citesc si respir.Rar, ce-i drept..: )
    Dar candidez la fericirea din genune!

    Una 26 iulie 2010 22:56 Răspunde
  • Gata, o sa taceti toata noaptea? Vitamina C saluta Sfantul Asteapta!

    Una 26 iulie 2010 23:03 Răspunde
  • hai ca iar ma prind greu.

    cafeaua venea de altundeva de data asta. 🙂

    una, cu ce candidezi? ca eu ma tot gandesc ce sa pun in traista. 🙂

    tania 26 iulie 2010 23:04 Răspunde
  • pai as putea cu vreun obiect de arta.rupestra: ))

    Una 26 iulie 2010 23:10 Răspunde
  • Una si Tania, dragelor, ce coincidenta, v-ati intors pe blog o data cu baietii. Ati fost cu totii la cabana, fara noi? 🙂

    Simona Catrina 26 iulie 2010 23:27 Răspunde
  • Uno, najpa cu ala, ai grija ca intra la categoria contondente 😀

    un trecator 26 iulie 2010 23:28 Răspunde
  • Sim, pocnim de empatii, de-aici ni se trage: ))
    Bine te-am regasit!

    Una 26 iulie 2010 23:30 Răspunde
  • Te, sunt foarte directa si atenta in cele 5 directii ale Dvs!: ))
    Ne asumam contondentele, vanataile pot fi punctul meu forte!
    Cele mai noi doamne bloguistice nu ne fac astaseara onoarea de un cuvant, o mangaiere pe crestet?: ))

    Una 26 iulie 2010 23:32 Răspunde
  • despre lili(a) stim sigur ca a fost pe-aici

    http://www.youtube.com/watch?v=XhSx8uKdD5o&feature=player_embedded#!

    un trecator 26 iulie 2010 23:55 Răspunde
  • tania 27 iulie 2010 0:09 Răspunde
  • Blanca pe unde-o fi?: ))

    Una 27 iulie 2010 0:18 Răspunde
  • tania 27 iulie 2010 0:22 Răspunde
  • Asa da. Am venit sa va veghez visele…
    Una credeam ca esti prin Spania deja..

    CristinaC 27 iulie 2010 1:02 Răspunde
  • Cristina, mi-au refuzat viza: ))
    Nu e inca August.

    Una 27 iulie 2010 1:05 Răspunde
  • mai bine asa, am auzit ca-n perioada asta umbla don quijotii liberi 😛

    un trecator 27 iulie 2010 1:06 Răspunde
  • aia mai mult se lupta cu morile de vant olandeze: ))

    Una 27 iulie 2010 1:07 Răspunde
  • ce ti-e si cu spatiile astea shenguite, vezi cum pot aia circula ? care cu calu’, care cu avionu’ :))

    un trecator 27 iulie 2010 1:09 Răspunde
  • semeni cu barbatul Marlboro tonight: ))

    Una 27 iulie 2010 1:10 Răspunde
  • am zis eu, cumva, ca port palarie? :))

    un trecator 27 iulie 2010 1:13 Răspunde
  • Ce-i drept, nu, ca esti tainic! Dar si discreta de mine n-a incercat o mana-n sold!: ))
    Va doresc armata usoara pana maine. Speranta moare ultima, intimidarile cedeaza greu, dar, ca de obicei, a fost s-o placere s-o onoare sa va am prin preajma!
    : )

    Una 27 iulie 2010 1:19 Răspunde
  • rara mi se intampla sa va gesesc vii la ora asta!
    Ma bucur
    Oare de ce ma gandeam eu la iulie…. Una.
    SI la mine tot august =vacanta.

    CristinaC 27 iulie 2010 1:31 Răspunde
  • trecator… Marlboro man e cool.. tu?

    CristinaC 27 iulie 2010 1:32 Răspunde
  • cristina, si la mine august. 🙂

    la mine se stinge lumina cu o recomandare de film. 🙂

    somn usor de NB to u all.

    http://www.youtube.com/watch?v=Q1veXdaZtI4

    tania 27 iulie 2010 1:35 Răspunde
  • un trecator 27 iulie 2010 1:36 Răspunde
  • am uitat sa precizez, sa nu va sochez. folositi doar titlul :))

    un trecator 27 iulie 2010 2:16 Răspunde
  • Adica nu esti tu acela care canti la vioara?

    CristinaC 27 iulie 2010 5:55 Răspunde
  • Un trecator, oricum, jezebel le mai spune cateva, care nici nu se pricep, din cauza microfonului. 🙂

    La o buna dimineata frumoasa! Cu soare! 🙂 La mine-s ploi.

    http://www.youtube.com/watch?v=sPwjcF4YuBk

    tania 27 iulie 2010 6:36 Răspunde
  • Daca nu eterna macar sempiternela, Tania 🙂
    Nici eu n-am linkul tau, un trecator 🙂
    Mic bairam de vorbe aseara 🙂 Bucuros de revederea dupa zece zile 🙂

    Constrans de meridiane mai iau o pauza longitudinala.
    Daca e marti e Mitteleuropa 🙂

    Thomas Man 27 iulie 2010 9:04 Răspunde
  • Simona,am mai venit eu pe furis,dar de data asta am ras in hohote..Alegi asa de bine momentele,intotdeauna stii ce ne lipseste!Multumesc!
    Mi-ati lipsit,am fost ocupata nevoie mare,2 bac-uri,2 admiteri,apoi niste recompense pe masura:cozonaci facuti in cuptorul de la tara si gem de caise facut in caldare,pt cei care stiu despre ce vorbesc..Clipe minunate alaturi de cei dragi!
    Mi-a fost dor de voi toti,e ca o sarbatoare dimineata asta cand am timp sa ma rasfat cu povestile,muzicile si trairile voastre!
    Tania neobosit de draga,spun prezeeent,uite,ma execut (aproape) imediat:

    http://www.youtube.com/watch?v=RUAPf_ccobc

    🙂

    simfo 27 iulie 2010 9:13 Răspunde
  • Si mi-e dor de Iana,de tonusul si de ecoul ei!!!
    Recunosc ca e cam dimineata,dar asa imi vine:

    http://www.youtube.com/watch?v=hWIdiztg7cY&feature=related

    simfo 27 iulie 2010 9:17 Răspunde
  • Imi rezerv ziua de maine pentru a savura tot ce ati scris. Dar nu ma pot abtine sa nu iti spun, Simona, ca vorbele tale, asa de frumos varsate in cuvinte, m-au „cracanat de ras”, vorba unei persoane din negura trecutului meu 🙂

    Ana 27 iulie 2010 12:39 Răspunde
  • Ana, ne poti savura de azi, sa stii: ))
    Nu ne lasam cu una, cu doua, dar ne poti prinde la un moment dat pe ”picior gresit” ; ))
    Altfel, ce mai spuneti? Cat mai putine taceri urez !

    Una 27 iulie 2010 13:49 Răspunde
  • Simfo, ce placere sa ne re-regasim: ))
    Te, habar n-ai tu ce pacatos suna muzica aia a ta! ; )

    Una 27 iulie 2010 13:50 Răspunde
  • Bun gasit tuturor in stropi grabiti de ploaie sau bai de raze ce rasfata pielea cu caramel 🙂
    Tania , sunt pe aici va citesc :), multumesc pentru gandul tau 🙂

    Una, cred ca ai intrebat de mine stiind ca merg la fizioterapie si la babe pentru unsori miraculoase sa-mi vindec cotul de durerea de care nu stiam ca sufar pana mai acum vreo saptamana si ceva 🙂 🙂

    Blanca 27 iulie 2010 14:16 Răspunde
  • Uno, daca nici eu n-as avea habar, inseamna ca ‘geaba as mai fi suspectul de servici :))

    un trecator 27 iulie 2010 14:20 Răspunde
  • Nu Blanca, eram retorico-sensibiloasa, durerile de coate nu-mi spun nimic nou: ))
    Nici cele de genunchi!
    Reflexo-terapii vaporoase, asadar!
    Te, pe tine ce vrei sa te doara?; )))

    Una 27 iulie 2010 14:24 Răspunde
  • vad ca din holul de asteptare v-ati indreptat direct la baza. de tratament. dar, Blanca, chiar asa? cu babe? si vaselina? pardon, unsori.
    ma scuzati, eu ies putin. la soare 🙂

    un trecator 27 iulie 2010 14:34 Răspunde
  • Nu pot de azi. Ma strange un ciorap. Plin cu timp. De munca. Degeaba. De cele mai multe ori. Promit savurare maxima maine, cu lins pe degete. Nota pentru mine: sa sterg tastatura inainte sa ma apuc de citit.

    Ana 27 iulie 2010 14:41 Răspunde
  • Mesajul a fost pentru Una 🙂

    Ana 27 iulie 2010 14:46 Răspunde
  • Inteleg nervii de primavara-toamna: )
    Recomand Varatec!

    Una 27 iulie 2010 15:28 Răspunde
  • Buna dimineata dragilor. Am mai fost si aseara in urma Cristinei dar n-am lasat mesaj ca mi-am pus-o pe jezebela trecatorului si de acolo m-am dus la alta melodie si la alta melodie… 🙂
    Simfo … cozonaci hmmm? si gem de caise??? biinneee… lasa ca recuperez eu cumva, cindva…

    Blanca, sa nu mai zicem „ma doare in cot” ca e serioasa treaba, mmm? take care!

    pe mine „ma doare” lenea si daca s-ar gasi asa niste unsori care sa ma faca sa tot stau in durerile astea si sa-mi prelungeasca boala m-as duce la masaje si la fizioterapii in fiecare zi.

    iana 27 iulie 2010 15:41 Răspunde
  • iana, suna bine si masajul si fizioterapia. everyday, pana ni se ia. 🙂

    simfo, si zis un prezent super. 🙂
    stai sa spun si eu unul. 🙂

    http://www.youtube.com/watch?v=3e4qY74avr8&feature=related

    tania 27 iulie 2010 15:58 Răspunde
  • Bine v-am gasit…si ce formatie superba!
    Blanca vin cu tine… pentru genunchi mi-a dat Odille un sfat f bun si merge bine.
    Acum ma doare un calcai… cred ca sunt semne.. mintea imi spune sa nu umblu prea mult in concediu si ma vertizeaza..
    Oare DeaValma pe unde o fii?

    CristinaC 27 iulie 2010 16:03 Răspunde
  • Iano, si io te pup.De buna revedere: )
    Stam la coada la pupat daca vrei, ca mie personal mi-ai lipsit!

    Una 27 iulie 2010 16:12 Răspunde
  • dar ce aveti cu atatea dureri? 🙂

    cristina, pt calcai iti recomand un ahile. 🙂 🙂

    ca un facut, azi nu ma doare nimic.
    si totusi il iubesc pe sorescu. de doua ori. tot azi. 🙂

    Doctore, simt ceva mortal
    Aici, in regiunea fiintei mele
    Ma dor toate organele,
    Ziua ma doare soarele
    Iar noaptea luna si stelele.
    Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
    Pe care pana atunci nici nu-l observasem
    Si ma trezesc in fiecare dimineata
    Cu o senzatie de iarna.
    Degeaba am luat tot felul de medicamente
    Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
    Si chiar am citit niste carti
    Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
    Am fost bun si-am fost frumos…
    Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
    Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
    Cred ca m-am imbolnavit de moarte
    Intr-o zi
    Cand m-am nascut.

    ######

    Am zarit lumina pe pamant
    Si m-am nascut si eu
    Sa vad ce mai faceti
    Sanatosi?
    Voinici?
    Cum o mai duceti cu fericirea?
    Multumesc, nu-mi raspundeti.
    Nu am timp de raspunsuri.
    Abia daca am timp sa pun intrebari
    Dar imi place aici.
    E cald, e frumos, si atata lumina incat
    Creste iarba.
    Iar fata aceea, iata,
    Se uita la mine cu sufletul…
    Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
    O cafea neagra voi servi, totusi
    Din mana ta.
    Imi place ca tu stii s-o faci
    Amara.

    tania 27 iulie 2010 16:17 Răspunde
  • tania o sa-l caut pe Ahile prin fiorduri!

    CristinaC 27 iulie 2010 16:25 Răspunde
  • apropos… cred ca durerea de „ahile” e mai rea decat cea de cot… care tocmai urmeaza. M-au chemat la o sedinta si presimt o durere in cot…

    CristinaC 27 iulie 2010 16:26 Răspunde
  • cris, se spune ca daca treci de durerea Ahiliana, dupa aceea suntem vindecati de tot si toate. eu inca nu am reusit, dar ma ambitionez. mai am cateva franturi de tratat. 🙂
    buna asta cu durerea in cot. habar nu ai ce mi-o doresc si eu. 🙂

    tania 27 iulie 2010 16:34 Răspunde
  • Simfo, bine ai revenit. 🙂
    Si bine ati revenit toti cei care stateati la umbra, silentiosi… Credeti ca n-am observat cum chiuliti? 🙂
    Va pupacesc din goana zilei mele nebune. Revin.

    Simona Catrina 27 iulie 2010 16:44 Răspunde
  • deci eu dorm pe mine… mi se inchid ochii muncind sau ma rog, cum s-o chemind ce fac eu aici de dimineata. ar fi fost o zi perfecta de stat in pat cu o carte sau de vizionat un film lacrimogen. ceva de dragoste pierduta sau neinteleasa sau…. oricum ceva emotionant pina la lacrimi.

    iana 27 iulie 2010 17:51 Răspunde
  • Simona, te asteptam!
    tania, multam de poezii. ma gindesc (vorba vine ca ma gindesc) ca ar trebui sa citesc mai multe poezii. eu nu prea le am cu poeziile. nu-mi amintesc sa fi deschis o carte cu poezii si sa o tot citesc… n-am facut asta niciodata.

    iana 27 iulie 2010 17:53 Răspunde
  • iana, asta doar cand shi daca ti se inchid ochii. 🙂

    http://www.youtube.com/watch?v=EvxS_bJ0yOU&feature=related

    nu de alta, dar inteleg perfect ce spui. 🙂

    tania 27 iulie 2010 18:40 Răspunde
  • Durerea de cot s-a transformat intr-una de cap. Mi s-a comunicat care sunt asteptarile managementului incepand de saptamana viitoare… s-ar putea sa mi se faca chiar si rau.
    Bine ca va am pe aici cai voi avea nevoie de suport moral.

    CristinaC 27 iulie 2010 19:26 Răspunde
  • ntz, ntz, ntz….salon de reumatism ? 😛

    un trecator 27 iulie 2010 20:49 Răspunde
  • treacator … mi-a trecut doar vazand ca ai trecut…

    CristinaC 27 iulie 2010 21:10 Răspunde
  • ma bucur ca ti-am putut fi de folos

    un trecator 27 iulie 2010 21:22 Răspunde
  • draga trecatorule,
    vrei sa zici salon de romantism incurabil.

    iana 27 iulie 2010 21:46 Răspunde
  • iana sigur ca asta a vrut sa zica… si ii si place romantismul nostru vesnic si incurabil

    CristinaC 27 iulie 2010 22:07 Răspunde
  • Buna dimineata: )
    Te, nici nu am plecat bine in excursie, ca deja pui ace de gamalie pe scaunul ‘sofeurului’ si tragi cu prastia !
    In rest, alles gute?
    Desdemonelor gasibile dupa perdea sanatate virtuoasa!: )))

    Una 27 iulie 2010 22:34 Răspunde
  • preferabil cu prastia, decat cu dushca 😀

    un trecator 27 iulie 2010 22:42 Răspunde
  • ..sau pusca.
    pentru rima : ))

    Una 27 iulie 2010 22:43 Răspunde
  • dap….si cureaua (p)lata/incurabil dintr-o data (se pot introduce si variante – fata, pata)

    un trecator 27 iulie 2010 22:48 Răspunde
  • trecator… ce poet ai devenit … te inspira vara?

    CristinaC 27 iulie 2010 22:52 Răspunde
  • asadar, sa dam trecatorului ce e al…. trecatorului. 🙂

    http://www.youtube.com/watch?v=lWQ5oM-ganU

    tania 27 iulie 2010 23:09 Răspunde
  • nuuuuuuuuuuuuuu !!!!!!!!!!!!!!!

    un trecator 27 iulie 2010 23:12 Răspunde
  • CristinaC 27 iulie 2010 23:14 Răspunde
  • asha un Nu categoric, n-am mai auzit de multa vreme. 🙂

    pai ce nu merge, trecatorule? 🙂
    e perfecta! opinia mea.

    tania 27 iulie 2010 23:15 Răspunde
  • CristinaC 27 iulie 2010 23:16 Răspunde
  • Una, bravos! 🙂

    tania 27 iulie 2010 23:17 Răspunde
  • Scuze… dar cred ca o iau razna… pleca acasa si sper sa va gasesc bine dispusi si racoriti … la majoritatea e seara nu?

    CristinaC 27 iulie 2010 23:17 Răspunde
  • Cristina…radem, glumim, da’ nu parasim incinta, da?

    un trecator 27 iulie 2010 23:21 Răspunde
  • adevarul este ca uneori suntem chiar Razna. 🙂

    http://www.youtube.com/watch?v=4ea5h2fVoZ4

    tania 27 iulie 2010 23:24 Răspunde
  • miki?

    un trecator 27 iulie 2010 23:28 Răspunde
  • Fania Razna ta tania!

    treacator… te rog sa imi dai voie sa plec acasa… am fost foarte cuminte si promit sa nu mai fac ce nu am voie ( azi numai)….pleaseeeeeee

    CristinaC 27 iulie 2010 23:35 Răspunde
  • nu stiu de miki. 🙁
    trecator, nu-i da voie! 🙂

    tania 27 iulie 2010 23:38 Răspunde
  • stai jos!
    nota 4!

    Una 27 iulie 2010 23:39 Răspunde
  • pai sigur. nimeni sa nu-mi sopteasca si mie.

    stiam de niko, asta dupa:

    dana nalbaru

    http://www.youtube.com/watch?v=pq-KqRckPwQ

    tania 27 iulie 2010 23:45 Răspunde
  • un trecator 27 iulie 2010 23:51 Răspunde
  • Guten Abend!
    Da’ zglobii mai sunteti! Iar pe tine, Oona, sa nu te recunosc asa severa – lasa copiii sa respire!

    http://www.youtube.com/watch?v=P0WospPZA1Q&feature=related

    Paca 28 iulie 2010 0:09 Răspunde
  • Iana, ai dreptate, astea sunt cele mai bune filme – ca si-n viata: ca-i pierduta, ca-i neimplinita , iubire sa fie, sa ne infloreasca sufletul, ca altfel ne uscam si devenim urati (pe dinauntru).

    Paca 28 iulie 2010 0:12 Răspunde
  • cristina, o melodie pt dimineata. tot cu razna, sau ceva de genul… lets go crazy. 🙂

    la mine se da stingerea. o noapte faina va urez:

    http://www.youtube.com/watch?v=e25_3FuQWHg&feature=related

    tania 28 iulie 2010 0:14 Răspunde
  • As sufla si eu in lampa, dar rana din picior nu ma lasa: )

    Una 28 iulie 2010 0:28 Răspunde
  • Frau Paca, ceea ce numiti severitate sa stiti ca se mai poate numi lejer si elocinta: ))

    Una 28 iulie 2010 0:28 Răspunde
  • trecator…

    http://www.youtube.com/watch?v=DvaoySHdK1U&feature=related

    Am ajuns acasa…intreaga…mai putin la minte dar sper sa imi traca pana dimineata tania si daca nu incep cu Razna

    CristinaC 28 iulie 2010 0:38 Răspunde
  • Una… macar 5… te rog!

    CristinaC 28 iulie 2010 0:42 Răspunde
  • As fi venit si eu cu oaresce povestioara legat de ce ne-a spus Simona,dar mi-e ca-i speriem de tot pe baieti,ori fara ei..:)
    Cand intru dupa o vreme in care mi-a fost dor de voi,alerg repede printre id-uri si ma bucur,aha,baietii sunt pe baricade,inseamna ca e de bine; abia apoi urmeaza frunzareala.
    🙂
    M-am bucurat de propia-mi revenire,e bine cu voi,eu acord 10 pt toate muzicile de aseara care se potrivesc si peste dimineti,e de bine!
    Referitor la viata,trebuie sa facem cum ne-om pricepe mai bine sa devenim invingatori,fiecare in felul numai si numai de el stiut…

    Va doresc tuturor o zi frumoasa,ploaia nu exista de fapt! 🙂

    http://www.youtube.com/watch?v=rmCpOKtN8ME

    simfo 28 iulie 2010 10:00 Răspunde
  • simfo, din ploaie, eu m-am mutat direct la soare. 🙂

    http://www.youtube.com/watch?v=tHP5L9PKxUk&feature=related

    cristina, cu asta poate oi scoate macar un 6, ca in toamna am alte treburi de trecut. 🙂

    tania 28 iulie 2010 10:24 Răspunde
  • Una ” a suferit” de o boala mai domneasca : muiatul genunchilor si ce-i pasa , se pare ca a prins imunitate, n-o mai ( sur) prinde pe ea nici un ghem in stomac si nici un stol sau roi de fluturasi , dar nu se stie niciodata cum te trezesti plutind cu capul in nori:)

    Blanca 28 iulie 2010 15:08 Răspunde
  • ‘neata!
    Pe aici se pregateste de furtuna… si afara si in departament… see you later.

    CristinaC 28 iulie 2010 16:20 Răspunde
  • Aroma de curent justitiar, sau pirueta dadaistica, sau cuvinte inramate sarmant in locul unei vechi picturi mutate intr-o galerie reala, lista ramane deschisa si-n festa si-n feston.
    Bolile domnesti nu le face oricine, d’aia de cand lumea si pamantul, alea lumesti au fost
    si vor ramane in veci la indemana, iar o parte clasificata va avea acces permanent unde vrea muschiu’ ei : )
    Eu am mai spus si m-as mai repeta un pic, situatia o cere : cand esti la podea, fii metrou, cand te dai gargarita, fii astrala!

    Una 28 iulie 2010 16:37 Răspunde
  • M-am prapadit de cand ma stiu dupa muierile cu ascendent noros si fuste inflorate de la ses. Aveam si niste matusi d’astea, ma scuipau sa nu ma deoache si m-ar fi pupat pe unde m-ar fi prins. Norocul lor c-au imbatranit nu neaparat urat, intre timp..
    Stateam destul de bine si-atunci si la capitolul coate, da’ si la ala cu genunchi bine tintiti: ))

    Una 28 iulie 2010 16:53 Răspunde
  • Oona draga, in situatii din astea.. inflorate nu stiu de ce imi vine in minte, ca un reflex, Esenin. Poate pentru ca era naucitor de talentat, sau poate pentru ca desi parea fragil stia sa stranga pumnii si sa mearga cu spatele drept cand era momentul s-o faca (si momente din astea sunt … Dunare), uite cam asa:

    „Astazi celor ce razand ma latra-
    Si nu mamei- spun cu glasul sec:
    – Nu-i nimic! Ma-mpiedecai de-o piatra,
    Toate astea pana maine trec.”

    Paca 28 iulie 2010 17:25 Răspunde
  • E trista dar frumoasa.A venit vorba de Esenin si mi-a sarit gandul la ea.

    Cantecul catelei

    Spre ziua, sub capita de secara,
    Pe auriul snopilor plecati,
    Cateaua, în vifornita de-afara,
    Fatase sapte catelusi roscati.

    Pîna-n amurg, veghind încovoiata,
    I-a rasfatat, lingîndu-i ne-ntrerupt.
    Si se topea ninsoarea spulberata,
    Pe fierbinteala pîntecului supt.

    Iar seara, cînd gainele s-aseaza,
    Stapînul casei a iesit posac
    Si unde mama pîlpîia de groaza,
    El pe toti sapte i-a bagat în sac.

    În urma lui, fugind dupa desaga,
    Cateaua da-n nametii de pe drum…
    Rapindu-i puii, apa din viroaga
    Scîncea curgînd sub botul ei, acum.

    Apoi, cînd se-nturna sovaitoare
    Si singura înspre culcusul ei,
    Deasupra casei i-aparu pe zare,
    În locul lunii, unul din catei.

    Straina, zgribulita si-n nestire,
    Privea la chipu-i nalt si departat,
    Iar luna plina, lunecînd subtire,
    Dupa colini a disparut treptat.

    Si cum atunci, cînd cineva-n ograda,
    Drept pîine-i zvîrle-o piatra dinadins,
    Ca stele mari de aur în zapada,
    Cateaua ochii tristi si i-a prelins.

    simfo 28 iulie 2010 18:11 Răspunde
  • cristina, pe timp de furtuna, se merita un ceai extra- supercalifragilisticexpialidocious ori ba? 🙂

    http://www.youtube.com/watch?v=jNZi5I6pIqA&feature=related

    tania 28 iulie 2010 18:43 Răspunde
  • Multumesc tania!
    Furtuna e in atmosfera… daca ies in pauza sigur se porneste.

    CristinaC 28 iulie 2010 19:52 Răspunde
  • Una, cand vorbesti de fuste inflorate, si mie imi vine in minte tot….. Esenin. 🙂 🙂

    unde mai pui ca e si cu…sarafan. 🙂

    Mândra mai era Taniusa

    Mândra mai era Taniusa, nu-i gaseai pereche-n sat,
    Albu-i sarafan, la poale, cu fir rosu era dat.
    Seara ea sarea pârleazul catre-o moina uneori,
    Cu luceafarul, de-a mija, luna se juca prin nori.

    Si-ntr-o seara, catre Tania, grai falnicul fecior:
    Fericirea mea, cu bine, eu cu alta ma însor.
    Fata s-a facut ca ceara, ca de frig s-a-nfiorat,
    Cu cosita despletita, ca un sarpe înfuriat.

    Ah, voinic cu ochi albastri, nu fi, nu fi necajit,
    Am venit sa-ti dau de stire:eu cu altul ma marit.
    Nu e toaca de utrenii, ci strigari de vornicei,
    În carute trec nuntasii, scot potcoavele scântei.

    Nu-i jelit de cuci în crânguri, ci-i bocire de sfârsit:
    Tania are-un semn în tâmpla, unde ghioaga a lovit.
    Fruntea alba i-o-ncununa stropi de sânge închegat.
    Mândra mai era Taniusa, nu-i gaseai pereche-n sat.

    tania 28 iulie 2010 23:09 Răspunde
  • La mine versurile suna mai mult din varful limbii zilele astea..
    Taniusa, daca ai ales Eseninul pentru a te asorta cu ceva sau cineva, e super.
    Daca e pentru a-mi transmite ceva strepezitor sau vreun mesaj (ne)subliminal o poti face in proza.
    As zambi acum, dar deja isi musca destula lume pe-aici propriile limbi cand se intampla asta, ineptiile tastabile suporta sa li se dea submit si fara capatani galbene ranjite, dar stiati deja asta.
    Voi reveni, ca (ma cam) meritati!

    Una 29 iulie 2010 2:05 Răspunde
  • Una … nu dormi inca?
    Nu speram sa mai gasesc pe cineva pe aici dar ma bucur..
    Furtuna s-a dezlantuit la 4:30 cand am plecat acasa… pe autostrada s-a circulat cu 20km/ora…

    CristinaC 29 iulie 2010 2:31 Răspunde
  • Una, unde ai mai vazut tu sarafan shi esenin la un loc? Dar daca era dat cu fir roz era si mai ceva. 🙂 Da, m-am asemanat cu sarafanul , caci Taniusa de aici este din alta poveste. (dureroasa, asha cum le sedea bine rusilor).

    Strepezitor shi (ne)subliminal? pentru ca? Cred ca aici nu suntem pe aceeasi unda.
    Zambeste larg, Una, lasa limbile shi ineptiile sa se exprime liber. doar traim intr-un blog democrat si…. 🙂 (era sa-mi deconspir culoarea politica. 🙂

    cris, eu mi-am facut un soare permanent. 🙂

    pt o zi frumoasa:

    http://www.youtube.com/watch?v=4dn58UW97Qw

    tania 29 iulie 2010 12:11 Răspunde
  • Ziua a fost frumoasa si de piesa s-a bucurat si generatia tanara 🙂
    Si ma bucur de soarele permanent;de fapt ma gandesc cum anume sa-l fur;prin zona mea a plouat si pt vara viitoare..

    http://www.youtube.com/watch?v=QtqADo-D3mQ

    simfo 29 iulie 2010 16:12 Răspunde
  • Sunteti cam tacuti azi… mi-e mi-au luat PC-ul si pana m-am milogit sa mi se dea un laptop in loc… a trecut ziua.

    CrisitnaC 29 iulie 2010 22:57 Răspunde
  • Vinerea e zi de post? De ce nu postaţi?

    Omuldelamunte 31 iulie 2010 0:43 Răspunde
  • Buna seara… sau noapte buna.
    E greva?

    Eu n-am avut acces pana acum caci trainingul la care am partacipat cica e top sectret si nu poti lua legatura cu „exteriorul” dar voi ati plecat cu totii la mare? E weekend lung si acolo ?

    Oricum eu va doresc tuturor cel mai frumos weekend din aceasta vara!

    CristinaC 31 iulie 2010 1:45 Răspunde
  • LM, AZI !

    Un gand alb, de matase, si o casa cu etaj cu vedere mare spre mari !
    Îngerii de onoare sa-ti poarte trena fericirii chiar si dincolo de orizont !

    PS : Eu am confectionat coloana sonora a evenimentului si am vrut sa o livrez pe stick Simonei asa cum am promis dar ea m-a informat ca invitatiile au ramas imprimate doar virtual.

    Thomas Man 31 iulie 2010 9:26 Răspunde
  • VARA, O ÎNGHETATA FIERBINTE

    Am întalnit pe plaja, la nudisti, un înger cu forme endorfinice si tatuaje ezoterice : un semn de întrebare pe fesa dreapta si domul din Milano, stilizat, daca n-o fi fost cumva vreo banana brancusiana, deasupra muntelui venusian :

    Katerine – La Banane
    http://www.dailymotion.com/video/xe384z_katerine-la-banane_music

    Thomas Man 31 iulie 2010 10:52 Răspunde
  • Thomas, asteptam sa te intorci ca sa intreb: „sempiternela”? Ok, am aflat, pana la urma, ce inseamna, dar am muncit pentru asta. It was fun! Mai astept!

    PS : Oribil clip, sorry!

    Paca 31 iulie 2010 12:32 Răspunde
  • In urma cu 20 de minute, LM era in drum spre biserica. 🙂

    Casa DE piatra si PE…piatra sculptata din fericire, LM!

    pentru ca…Love is All:

    http://www.youtube.com/watch?v=VmLjjeT06DQ

    tania 31 iulie 2010 13:23 Răspunde
  • Thomas, asa e, nu aveam dreptul sa preiau un dar de nunta pentru Lm, fiindca nu am fost invitata la respectiva nunta, deci… Adica, formal si provizoriu, am fost invitata, dar cred ca a fost ceva retoric (sau poate era sigura ca refuz…), fiindca, atunci cand am cerut detalii, ele n-au mai sosit niciodata, deci e clar. 🙂
    Oricum, felicitari, Lm, suntem cu sufletul langa tine, daca altfel n-a fost posibil, si iti dorim ca lacrima de emotie si bucurie de azi sa fie ultima lacrima din viata ta. Incepe o vesnicie de zambet! 🙂

    Simona Catrina 31 iulie 2010 13:45 Răspunde
  • Clipul ala nu era pt placut, LP 🙂
    Era un fel de subversivitate estivala, un soi de catacreza – asta ca sa-ti mai dau de arbeit 🙂 )
    Hai sa ma rascumpar un pic pt banana aia rece de pe plaja goala :
    Gush – Let’s Burn Again
    http://www.dailymotion.com/video/xe1f9i_gush-let-s-burn-again_music?

    Thomas Man 31 iulie 2010 17:35 Răspunde
  • thomas, thomas, si cine spunea ca barbatii nu pot fi si romantici? 🙂
    iar ai picat in cutia aceea indraznet de video-muzicala. 🙂

    Paca, iti salut blogul.
    Una, unde te-ai ascuns?
    Voi sigur nu ati mers prin concedii, ca ne-ati fi spus s-o stim si noi. 🙂
    Blanca, nico, marina, justine, ana sau….adriana (gresesc eu sau nu s-a mai aratat de la Mondiale incoace?)
    Un trecator, iana?
    ODML?
    simone…..tu pe unde esti?….(eu inca zbor deasupra unui cuib de frici) 🙂

    astazi am prins o melodie pe drum si nu stiam de numele vocii feminine. mi-a luat ceva s-o gasesc….poate va place, poate chiar o stiti. nu, nu-i trista desi asha ii pare inceputul. e doar frumoasa. 🙂 :

    pt voi:
    http://www.youtube.com/watch?v=wvfnio9YNiY

    tania 31 iulie 2010 23:10 Răspunde
  • Tania, am revenit. Nu eram prea departe, dar mi-era bine. 🙂

    Afara se aud greierii, ca la munte. Cand mergem toti la munte? La toamna, sa aranjam copacii pe culori. Da? Vreti?

    Simona Catrina 31 iulie 2010 23:20 Răspunde
  • 🙂 🙂

    simona, suna tentant. recunosc, ai reusit sa ma surprinzi zambind. 🙂

    am si eu greierashi la balcon. zeci. ma intreb cata lene sa fi fost la ei pe timpul zilei.

    eu imi aleg copacii in aramiu deschis. 🙂

    tania 31 iulie 2010 23:30 Răspunde
  • Simona, mi-e asa dor sa vin acasa. Daca ne chemi eu vin, sa stii!

    Paca 31 iulie 2010 23:30 Răspunde
  • Si eu te salut pe tine, Tania!

    Paca 31 iulie 2010 23:32 Răspunde
  • Paca, zi repede de unde pana unde iti delimitezi copaceii la toamna. 🙂
    Ca ai mei sunt doar ai mei. 🙂 dupa culoare, fireste.

    (sa spun….am inceput sa foosesc prea des cv „fireste”) de la Nastase mi se trage. 🙂

    tania 31 iulie 2010 23:34 Răspunde
  • Thomas, ich arbeite gern für dich, dar „catacreza” l-am cautat deja, il stiu (tot de la tine).
    Desi in majoritatea timpului sunt cu capul in nori vorbele care-mi plac nu le ratacesc niciodata.

    Paca 31 iulie 2010 23:35 Răspunde
  • simona, dar nu ar suna mai bine niste brazi? adica, daca-i munte….lasam toamna in vale. 🙂

    tania 31 iulie 2010 23:44 Răspunde
  • Ai mei sunt castanii ca sa pot aduna castanele rotunde cazute sub ei, sa le pun acasa pervaz si sa-mi amintesc ce frumoasa fost toamna.

    Paca 31 iulie 2010 23:45 Răspunde
  • Paca, pai de-aia am lasat ragaz pana la toamna, poate ne organizam mai bine – plus ca acum n-am concediuuuuu. 🙂 Ma bucur ca-ti surade, trebuie sa ne gandim la detalii. 🙂

    Tania, eu vreau copaceii rosii. 🙂

    Simona Catrina 1 august 2010 0:10 Răspunde
  • well, simone, perfect. si niste….pashi peste frunze zburate de vant?:

    http://www.youtube.com/watch?v=Wb8yUz8N9Gs

    s-ar putea sa mi se fi luat deja de vara. 🙁

    tania 1 august 2010 0:35 Răspunde
  • Simona… artari rosii?

    CristinaC 1 august 2010 1:03 Răspunde
  • Da, Simona, actiunea „Adunatii Copaceni”, la toamna, cu sevalet 🙂 O optiune pt oranj 🙂

    Thomas Man 1 august 2010 14:48 Răspunde
  • LP, nici nu stiam ca am folosit deja figura aia pe acest interval ! O sa-mi contabilizez porumbeii care-mi zboara din gura 🙂
    Si eu sufar de „capul în nori”, dupa cum se vede, dar nu ma tratez 🙂

    Thomas Man 1 august 2010 14:51 Răspunde
  • NUMITOR COMUN : TRANDAFIRASI MUZICALI
    Portretul artistei în tinerete, cu negru la gene.
    Chici baroc & roll cu struguri, cupe de bauturi si alte calorii grafice :
    The Pretty Reckless – Miss Nothing
    http://www.youtube.com/watch?v=hFlHsKExcYg
    Chici pop candy cu gene puse si sageti colorate :
    Diana Vickers – The Boy Who Murdered Love
    http://www.youtube.com/watch?v=E1wKCXbrK74
    1 la 0 pt Miss Nothing.

    Thomas Man 1 august 2010 14:53 Răspunde
  • TOATA LUMEA-I SCHIMBATOARE. SAU NU ?
    Chici si merry goes round cu baloane rosii si nas clovnesc, normal – în reluare, Everybody’s Changing cu Martin Stenmarck, un barbat de crescut pe langa casa oamei :
    http://www.youtube.com/watch?v=5gLtrDx1lug&feature=player_embedded#

    Thomas Man 1 august 2010 14:54 Răspunde
  • O VARA (PRIMARA) DE LA OCEAN
    Chici fado cu floare-n par si instrumente de tortura traditionale portugheze :
    Oquestrada – Oxalá te Veja
    http://www.youtube.com/watch?v=QhIkBaQOETA

    Thomas Man 1 august 2010 14:55 Răspunde
  • tania 1 august 2010 17:01 Răspunde
  • si, thomas, in loc de blondine-baroc, propun un soft-house sub soarele asta duminical: 🙂

    http://www.youtube.com/watch?v=8roTvDHNVSo

    tania 1 august 2010 17:09 Răspunde
  • Tania, nu e mai bine, cel putin pt mine. Dupa cum am marturisit, eu sunt programat pt spatiul asta dupa un logiciel care propune chestii mai putin umblate. Ori Keane este deja o cale mult prea batuta.
    N-o sa va ofensez timpanele cu ce stiti 🙂

    Thomas Man 1 august 2010 23:01 Răspunde
  • Stateam, repriveam istoriile participantelor la concurs si ma gandeam cum face Simona sa adune în acest no man’s land atata lume sensibila, civilizata si cu grija fata de cuvant si gramatica, cand societatea noastra mioritica se exprima în marea ei majoritate oieste si se poarta ciobaneste (sa ma ierte ciobaneii, aici e vorba de behaviorism). Pune magneti printre vorbe ? Petale inteligente langa semnele de punctuatie ? Fraza ei are pe vino-încoace ? Îsi înmoaie penitza-n hidromel ? Îsi spala propozitiile cu periuta de dinti ? Nu vreau sa obosesc privirea voastra agera cu alte cestiuni retorice, raspunsul se gaseste bine pitit în alchimia sinapselor simonesti.
    Daca aveti o alta explicatie, sa mi-o fredonati, va rog.
    PS : Felicitari tuturor participantelor la trafic, mamele voastre v-au dat lapte cu biberonul care scrie frumos.

    Thomas Man 1 august 2010 23:21 Răspunde
  • Thomas Man, Simona starneste sensibilitatea, acolo unde ea exista. Si eu cred ca exista in multe locuri, nu trebuie sa disperam, in ciuda insistentei manifestarilor rupte din sfera ovina.

    apropo, ca am carmit acum spre regnul animal, citeam intr-o carte ca un tip din Franta a primit titlul de „chevalier de la culture bovine” 🙂

    amalia 2 august 2010 6:15 Răspunde
  • @Thomas- care concurs ?

    Omuldelamunte 2 august 2010 11:15 Răspunde
  • OMDL, concursul la care ne invita Simona sa scrie, ala din capul paginii….

    Justine 2 august 2010 11:49 Răspunde
  • ODLM, chiar ma întrebam de ce nu ai participat la concurs ? 🙂

    Thomas Man 2 august 2010 22:10 Răspunde
  • Amalia, Simona scrie o proza cu decolteu generos si omenos 🙂
    Ne starneste sensibilitatile ca de aceea suntem pe aici 🙂
    Nu ravnesc la niciun titlu daramite la ala bovinu’ 🙂
    Aia-s cavaleri ai mesei hexagonale 🙂

    Thomas Man 2 august 2010 22:13 Răspunde
  • thomas, timpanele sunt de ofensat macar cu ce… place, nu neaparat cu ce se..stie.

    oricum, este binevenita initiativa ta. printre cele prezentate de tine, se regasesc ceva clipuri originale, cu tristetea aferenta, despre care stii ca o imbratisez shi eu time to time.

    la capitolul concurs, am vizionat si eu ceva, ce-i drept printre niste picaturi din care am inteles partea cea mai buna: sentimentul, intensitatea lui, este in fatza cuvantului.

    doua mel., bunicele pt fredonat: 🙂

    http://www.youtube.com/watch?v=akts_kBtxGQ
    http://www.youtube.com/watch?v=_0sfPcm65lg

    tania 2 august 2010 22:15 Răspunde
  • un trecator 2 august 2010 22:46 Răspunde
  • tania 2 august 2010 23:20 Răspunde
  • Unde-i muzica, hop-top si eu! Multam pentru strigari si scuze pentru absentari, Tania. Am zburatacit un pic si-acum ma pregatesc iar. 🙂
    http://www.youtube.com/watch?v=F-MKCpA9P1o
    http://www.youtube.com/watch?v=wvEmyazuI1E&playnext=1&videos=Jh7l3pfzsH8 🙂

    nico 3 august 2010 0:19 Răspunde

Lasă un răspuns la Lia Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title