Draga jurnalule,

Azi m-am trezit la pranz, mosmondita, fiindca toata noaptea statusem cu ochii cascati si ma gandisem la ziua de ieri, cand m-am gandit intens la ultimele luni, ma rog. Pusesem ceasul sa sune la 12, altfel dormeam si-n clipa de fata, ceea ce, probabil, mi-ar fi ingreunat oarecum redactarea acestor randuri. Daca m-am trezit eu, am trezit si laptopul, care statea pe Sleep, il furase somnul cat visam eu cateva herghelii verzi.

Am gasit, cu privirile carpite, un mesaj de la prietena mea din Toronto, Ramona, care a nascut un baiat. Am sarit in fund, cu ochii de data asta nisipos gogonati, si am hartanit imediat cele cateva randuri. Eu am plans si am ras citind despre cezariana-i fara complicatii si despre pruncul fara bazaieli exagerate. Nu mi-a spus o vorba despre ceea ce simte insa, mai ales ca e primul ei copil. De-aia fac psihologii averi, dupa ce ne trantim spinarea pe canapeaua lor si insiram toate prostiile, acompaniati de vesnica lor intrebare: „Si ce-ai simtit atunci?”. Daca oamenii ar invata odata sa mormaie mai tare ce simt in fata unui fenomen anume, o breasla intreaga de ascultatori platiti cu ora s-ar reorienta profesional.

Mai departe, draga jurnalule: inainte de a ma prelinge din pat, am vorbit la telefon cu vreo patru persoane, improscand vestea despre Ramona, desi unii n-o cunosteau si hhhmmmaiau doar din politete. Cat horcaia cafeaua in filtru, m-am intors la laptop sa vad pozele cu bebelusul. M-a deranjat din emotionata mea starmoceala interfonul. Ajunsa in fata dispozitivului, am realizat ca, de cand stau aici, n-am folosit niciodata interfonul si, deci, nu stiu ce buton sa turtesc. Dar s-o luam cu receptorul, ca pana aici e clar. „Alo”, zic, si de la celalalt capat, oracaie o voce de sex incert: „De la Romgaz, doamna! Ne deschideti si noua?”. Daaaa, lasa ca stiu deja bancul cu Romgazul, nu ma duceti voi pe mine, auzi tu, Romgaz duminica! Am inchis, din doua motive: sunt ceva mai desteapta decat iedul cel mare al caprei si, in plus, nu stiam pe ce sa apas ca sa se deschida usa, va spusei.

Mi-am lipait papucii stupid de pufosi pana in bucatarie, ca se copsese cafeaua. N-am apucat sa-mi umplu stacana mea cu buline, ca trrrr, suna la usa. Ma duc, ma chiorasc pe vizor, vad doi insi in oarece salopete. Zic „Cine e?”, ca si cum exista vreo dovada ca raspunde cineva sincer la aceasta intrebare. „De la Romgaz!”, o tin ei pe-a lor. Da curajul peste mine si deschid. Vizitatorii arborau mutra tipica a omului pus sa lucreze de sarbatorile legale. Cica in urma inspectiei precedente (care fusese, ce-i drept, acum o luna), s-a constatat ca instalatia mea de gaze naturale prezinta niste abateri de la normele stabilite legal, in conformitate cu prevederea, alineatul, paragraful. Bine, asta dupa ce m-au dojenit cu niste dezacorduri, ca de ce nu le-am dat drumul in bloc. Le-am spus ca nu folosesc aragazul decat ca sa fierb cate-un ou, n-am sarit in aer si nici nu fasaie nimic suspect. Dar ei au leganat din capetele dezamagite si mi-au inlocuit un surubel ce urma, potrivit prognozei lor, sa produca o bubuitura si-o explozie cu care mi-as fi garantat prezenta la televizor, la ore de maxima audienta. Le-am multumit din toata inima mea ca mi-au salvat viata, dupa care au plecat si le-am fluturat mana in zare. Peste o ora, m-a sunat administratora sa ma intrebe cum ma simt cu noul surub (parca era vreo plomba la masea), i-am zis ca ma simt senzational, si ea mi-a spus ca trei sferturi din bloc si-au schimbat suruburile si tevile azi. Deci nu eram eu acel pericol spectaculos, ci doar un parlit de caz tipic, un prototip de profilaxie domestica.

Draga jurnalule, e prima si ultima oara cand iti scriu, deoarece am constatat ca nu pot fi intr-atat de sincera cu tine, incat sa merite deranjul. Si, atunci cand as putea fi sincera, scriu despre filtrul de cafea si despre Romgaz. Am lenevit si m-am gandit toata ziua la bebelusul Ramonei, la viitorul meu si la fragilitatea destinului uman incolacit pe teava de gaze. Mai spre seara, am revenit la chestiunea sentimentelor innabusite. Oamenii nu spun ce simt, iti insira fapte, iar tu trebuie sa deduci hipoimplicarile lor in evolutie.

La ora cand iti scriu, blogul meu nu merge din Mozilla, ci doar din Explorer, a intrat un gandac verde pe geam si l-am ucis cu spray aromat, de camera (n-am vrut decat sa-l anesteziez si sa-l redau naturii, dar se pare ca era alergic la moleculele de piersica artificiala), mi-e frig,  la televizor se cearta astia pe cvorum si pe frauda parlamentara, beau suc cu gheata, acum realizez ca poate si de-asta mi-e frig, ma probez cu niste blugi mai batrani si intineresc in fata constatarilor.

Draga jurnalule, iarta-ma ca n-am fost capabila sa leg o relatie durabila cu tine, dar am recitit ce-am scris acum si am realizat ca una e sa treaca zilele aiurea prin firea lor acra, si alta e sa mai si scriu despre miraculoasa experienta a unei duminici la bloc. Ramai cu bine, eu ma intorc la gandurile mele stufoase, pe care – din fericire – nu le pot reciti de o mie de ori. Si cel putin am convingerea ca vor muri o data cu mine.