Si ce cap buimac rasare! Nu-i al meu? Al meu e oare?

… Dar al cui? Si la ureche, uite-o floare – vorba poetului. Mama-i dusa-n sat. Cu dorul azi e singur puisorul.

N-am fost niciodata fotogenica. Stiu, imi veti spune ca sunt ipocrita, ca de fapt, uite, sleiesc pe blog si prin Facebook poze frumoase, dar habar n-aveti cate fotografii treier eu, ca sa le aleg pe-astea, cateva. Daca vrea cineva sa-mi strice ziua, e suficient sa-mi faca niste poze si sa mi le arate. Atunci, realizez urmatoarele: ca sunt nasoala si caraghioasa si de-aia am noroc in dragoste doar cu intermitente.

Nu ma pricep sa pozez, ma simt ridicola in fata camerei si, fiindca n-am facut cursuri de actorie, unde te invata sa-ti infrangi orice jena si inhibitie, ma trezesc vesnic in aceeasi pozitie in fata aparatului foto. Stau dreapta, fastacita, nestiind ce sa fac nici cu mainile, nici cu geanta, nici cu picioarele – si, mai ales, nu stiu ce sa fac cu mutra mea. Oricat m-as uita in oglinda, in prealabil, sa vad cum imi sade mai bine, nu retin postura ideala, iar in poze apar strambandu-ma consternant.

In jurul meu, damele din aceeasi generatie au deprins arta pozatului. Deunazi, ma uitam pe Facebook, unde cateva prietene au pus poze de la niste reuniuni, intalniri de promotie, asa ceva. Observam reflexe clare, cat p-aci profesioniste. O buna parte pozau numai cu capul pe spate si barbia in aer, ca sa nu se vada vreo gusa ori vreo cretalitura catabolica. Altele, mai plinute, se dadeau in spatele alorlalti, ca din intamplare (truc vechi, l-am practicat si eu, pana cand am inteles ca e inutil). Cele cu fund mare pozau numai stand la masa. Cele cu fata ca o luna plina isi tineau capul in maini, teatral – fiindca presiunea palmelor asupra pometilor subtiau linia obrajilor (credeau ele – cum credeam si eu, pana nu demult).

Erau tipe care stateau in toate pozele la fel, lucru care mi-a confirmat ca nu sunt singura bolnava pe fata pamantului. Una sedea, ca Andreea Marin, intotdeauna cu piciorul stang in fata celui drept, in postura manechinoasa. Alta isi tinea poseta peste burtica, asa, ca-n autobuz, nu pentru ca i-ar fura ceva colegii de clasa, ci pentru ca pantecul nu mai era scobit, ca-n vremurile vechi, ci umflatel, ca-n vremurile noi. Alta avea ochelari de soare in toate pozele, chiar si in carciuma – aici, chiar n-am inteles care era substratul.

Oamenii pozeaza asa cum cred ei ca arata mai bine, fara sa realizeze ridicolul situatiei si ca, oricum, cei care te-au vazut in carne si oase stiu exact si cata carne ai, si cate oase. Si cat de late sunt oasele, si cat de pufoasa e carnea. Scuza majoritatii se tine scai de ideea ca, in fond, o fotografie te incremeneste si te aplatizeaza si, in miscare, defectele nu se vad la fel. Ca una e sa-ti incremeneasca gusa intr-o fotografie care ramane posteritatii si alta e sa ai gusa cate-o secunda, cat te strambi povestind, dupa care tragi de gat si remediezi din mers dezastrul.

Despre cum pozam noi cand ne intra gargaunii-n cap, as putea sa scriu o carte. Din pacate, am pe lista subiecte mai urgente de-atat. Tin minte o persoana publica pe care am intervievat-o pentru revista, dar inainte de a-mi da ok-ul, a vrut sa vada pozele. S-a uitat la ele si-a pufnit: m-ati facut sa arat mult mai batrana decat sunt in realitate! – ne-a bestelit. Cum sa-i fi spus eu ca pozele erau deja prelucrate in Photoshop si ca, daca i le aratam pe cele originale, s-ar fi sinucis? Stiu multe persoane care spun „arat rau in poze” – si nimeni nu are curajul sa le spuna ca realitatea e cu mult mai boccie.

De ce vrem sa aratam bine in poze? Pentru mai tarziu – spun unii. Nu e adevarat, va dau cuvantul ca, peste niste zeci de ani, pozele care azi vi se par oribile vi se vor arata drept capodopere. Tineretea are valoare abia cand expira. Aveam, pe la 25 de ani, niste fotografii pe care am vrut sa le tai cu foarfeca (avantajul impulsivitatii din epoca nedigitala). Noroc ca mi le-a luat mama din mana si mi le-a ascuns. Cand am implinit 40 de ani, mi le-a aratat. Am plans pe ele: ce frumoasa eraaam, unde le-ai tinut pitite pana acum? M-am laudat cu ele peste tot. Suntem nebune, mai ales noi, femeile.

Tineti-va bine, ca pe 25 iunie, am intalnire de promotie – 25 de ani de la terminarea liceului. Parca vad ca ne vom fandosi in poze, incercand sa parem ca timpul n-a ros prea tare din caroseria cu care eram invatati. As fi multumita macar sa ne recunoastem unii pe altii si sa nu iscam buimaceli penibile. Va voi relata atunci in amanunt cum s-au desfasurat ostilitatile. Promit!

Pana una, alta, cu timisorenii ne vom intalni pe 2 iunie, cu mare drag. Aveti mai jos invitatia. Va astept (cu confirmarile de rigoare, daca se poate, pe blog, pe e-mail – simona@revistatango.ro – sau Facebook, asa cum ne-am obisnuit).