Domnului Simona Catrina

Azi, am primit un plic gros, plin de galme promotionale. Imi era adresat exact asa: „Domnului Simona Catrina”. Cred ca nici daca mi-l trimitea un chinez nu facea gafa asta, dar ma rog. Nu sunt ranchiunoasa. O iau ca pe un compliment. Nu e nici primul plic de genul asta si, va dati seama, nici ultimul care o sa-mi infunde cutia postala. Presupun ca odata, nu mai stiu nici cu ce ocazie, am scapat din gura numele, adresa si numarul de telefon, nedandu-mi seama in ce ma bag. Ma voi abtine sa divulg numele revistutei (brand international, de altfel) care organizeaza nu’s ce loterii mirobolante, unde absolut toti vom castiga. Normal, 99% din noi vom castiga doar experienta unui concurs curajos, iar restul impartim premii care mai de care mai cash.

In plicul dolofan (in care eram apelata de vreo 20 de ori cu „stimate domn Simona Catrina”), mi se trimiteau vreo paispe dovezi ca ma aflu – ta-na-naaaa – printre „finalistii premiului cel mare”, de 70.000 de euro. Cum nu retin sa fi dat vreo proba de tinuta de zi, de inteligenta sau de costum de baie, inca stau si ma intreb cum am ajuns eu in finala unui concurs la care nici nu m-am inscris. Dupa ce eram asigurata de catre expeditorii corporatisti, alb pe negru, negru pe galben si alb pe verde, ca am toate sansele sa obtin marea pleasca, urma micuta lor rugaminte: sa comand o trilogie de basme rusesti, caci am sa ma topesc dupa ele, sunt minunate.

Acum fac pe desteapta, dar imi amintesc ca in Canada am cazut in plasa lor (aceeasi firma) si, dupa ce am completat teancuri de hartoage „castigatoare”, m-am trezit abonata la revista lor. Bineinteles, in afara de publicatia pe care mi-o arunca postasul saptamanal in prag, nu m-am pricopsit cu nimic. A, ba da, m-am ales cu cateva zeci de telefoane de la diverse companii de telemarketing, care auzisera ce fraiera sunt si ma momeau deja cu tot felul de tampenii, mizand pe mine ca pe un client cu dare de mana si luare de plasa.

Adevarul e ca sunt cam naiva, ca sa ma exprim elegant. Desi nu cred in hipnoza comerciala si in argumentele din seria celor prea bune ca sa fie adevarate, daca un vanzator dintr-asta guraliv ma retine de la doua minute in sus, deja simt ca nu mai pot spune „nu”. Asta e o boala, recunosc. Luna trecuta, am comandat un ceaslov de 64 de lei, o mica enciclopedie a sanatatii de familie – sau asa ceva. Ma sunase una si, cu o voce de vrabiuta flamanda, mi-a descantat virtutile unei asemenea achizitii si cum imi poate salva viata o carte groasa despre boli. Caci, spre exemplu, daca fac infarct, ma tarasc pana la biblioteca, rasfoiesc cartea, mai intai dau la cuprins, apoi la pagina, citesc tacticoasa ce trebuie sa fac in timp ce horcai si ma sufoc si, la finalul unui capitol palpitant, mi se spune sa sun la 112.

Va rog frumos, spuneti-mi ca nu sunt singura proasta, nu-i asa ca telemarketerii astia au o charisma secreta, folosesc mijloace psihologice incorecte, au strategii exclusive, nu-i asa ca ei conving pe oricine, nu-i asa ca nu aveam de ales? Oricum, va promit ca, daca iau premiul de 70.000 de euro, revin cu o postare si va redau in detaliu metamorfoza principiilor mele, precum si cotele serotoninei aferente.